Iată – momentul pe care l-am prevăzut cu toții s-a întâmplat în sfârșit: complexul industrial hollywoodian al filmelor biografice a emanat în sfârșit un biopic despre Donald Trump. Unul quirky. Unul care, de la distanță, pare să aibe multe atuuri pe hârtie. În rolul principal, un star Marvel care e pe valul anului și care e-n plină reinventare drept character actor foarte serios, Sebastian Stan (vedetă care stârnește multă vâlvă și interes acasă, datorită originilor sale românești). O prezență în Competiția de la Cannes, ceea ce-nseamnă dreptul de-a se prezenta ca  „mai mult decât un film biografic oarecare”. Un cineast ne-american, care are sub centură multe premii câștigate în circuitul european, danezo-iranianul Ali Abbasi. Cel mai important: un subiect „incendiar”, în plin an de freamăt electoral global, care promite să livreze proporții egale de sordid, amuzament, exces și intrigă. Însă, cu excepția primei cărți din această mână, The Apprentice eșuează pe linie – și singurul motiv pentru care merită urmărit este prestanța lui Stan, care-l surprinde pe aproape-dictatorul american până la cele mai mici gesturi și ticuri (zâmbetul rânjit, bâlbâiala, mișcările din sprâncene, turnurile aproape păsărești ale capului, țuguiul buzelor etc.).

Evident, ca mulți alți autori europeni (și nu numai) înaintea lui – care au încercat marea de pe Croazetă cu degetul și-apoi și-au dorit să înoate în Oceanul Pacific –, Abbasi debutează în limba engleză cu un film care trage frâna de mână în ce privește orice soi de transgresiune de ordin narativ și estetic. (Nu că acesta ar fi un lucru rău, având în vedere filmele lui precedente.) Sigur, asta va enerva cu siguranță acel segment al publicului care-și dorește un portret critic înspre grotesc al fostului – să sperăm că acest adjectiv va rămâne de actualitate – președinte al Statelor Unite (asta ca să nu mai zic de cei care-ar fi dorit un portret laudativ), însă trebuie înțeles că acest lucru nu este într-atât rezultatul unui rabat politic, pe cât este consecința firească a unor concesii artistice care ajung să compromită întregul demers. Acestea fiind spuse, Cezarul totuși ia cu forța ce-i al său înspre finalul filmului, reprezentând într-o manieră abjectă infamul episod al violului marital la care este supusă Ivana Trump – într-o secvență montată pe Pet Shop Boys în care se bricolează varii materiale de arhivă și finalizată cu un blowjob într-o cameră de hotel.

Împrumutându-și titlul de la emisiunea care l-a consacrat pe magnatul american în conștiința televizuală a anilor douămii și plasându-l în rolul de ucenic, The Apprentice se înscrie (ori, de minimis, încarcă) într-o lungă tradiție de filme care tratează devenirea unui monstru uman. Iar în această fundație se află defectul care afectează întreaga sa structură – și nu mă refer aici doar la problemele de ordin etic/moral/politic etc. 

La bunul început al narațiunii, Trump este doar încă un puștan bogat din New York care are vise mari – și, pe alocuri, aproape că te poți surprinde gândindu-te că he’s a sweet kid cu un vis mare: să redea luciul unui New York aflat în pragul falimentului la finele anilor ‘70. Vezi, de pildă, scenele dedicate curtării Ivanei Trump, jucată de-o Maria Bakalova care nimerește la fix accentul ceh în limba engleză, însă relația cea mai importantă din film este cea cu avocatul Roy Cohn (Jeremy Strong), un bărbat lipsit de orice soi de scrupule, care-l inițiază pe tânărul moștenitor al unui imperiu imobiliar cu probleme juridice (mai pe șleau, procesul care îi este intentat de NAACP pe motiv de discriminare rasială) în tainele acestei lumi. Adică, totul de la manipularea sistemului juridic și-a administratorilor publici (și-a a mafioților italieni), până la cea a bacanaliilor nebunești frecventate de lumea bună din The Big Apple. Iar ca orice bun șacal, de îndată când apune epoca Nixon și răsare zodia neoliberalismului lui Reagan (cât și pandemia HIV/SIDA), Trump va ajunge, în timp, să muște mâna care l-a hrănit.

Poate cel mai mare rateu al The Apprentice constă într-un lucru extrem de precis: filmul ratează din plin faptul că, love him or hate him, Donald Trump este un personaj incredibil de amuzant. Cei patru ani pe care i-a petrecut la cârma primei economii a lumii au fost o sursă inepuizabilă de meme și de umor în stadiu pur. E de-a dreptul bizar, deci, că un biopic tocmai despre Trump este, cu excepția a 2-3 glumițe, profund neamuzant.

Această schimbare la față împarte filmul în două – inclusiv formal: prima parte fiind trasă pe peliculă, iar cea de-a doua pe camere TV optzeciste (ori efecte digitale), fiind singura înfloritură formală vag substanțială a filmului. Și la fel ca orice altă narațiune grefată pe acest șablon, The Apprentice funcționează prin acumulare – mici detalii din caracterizarea lui care o iau la vale ca un bulgăre de zăpadă: ba o frază cu iz eugenic aici, ba istoria fratelui alcoolic acolo, ba o obsesie cu privitul televizorului ici, ba un apetit insațiabil pentru junk food acolo. Altminteri, ceva rămâne de spus despre intrarea (ori, mai degrabă, co-optarea) în mainstreamul estetic a unor formule care, până nu demult, erau apanajul unor filme aflate mai degrabă în afara centrului: anume, intercalarea de formate filmice, utilizarea extensivă a materialelor de arhivă (de la imagini de atmosferă ale New York-ului până la discursuri ale politicienilor din epocă), emploi-ul cvazi-ironic al hiturilor pop ale vremii – de la Yes Sir, I Can Boogie până la… Blue Monday (?!), care aici sunt nimic mai mult decât niște reflexe formale vide pe care Abbasi le-a asimilat fără să le înțeleagă pe deplin de la colegii săi din circuitul festivalier.

Dincolo de orice ale considerente, poate cel mai mare rateu al The Apprentice constă într-un lucru extrem de precis: filmul ratează din plin faptul că, love him or hate him, Donald Trump este un personaj incredibil de amuzant. Cei patru ani pe care i-a petrecut la cârma primei economii a lumii au fost o sursă inepuizabilă de meme (amintesc doar preferata mea – covfefe) și de umor în stadiu pur – priviți doar această filmare de la un raliu politic din 2020, când președintele află de moartea judecătoarei Ruth Bader Ginsburg. E de-a dreptul bizar, deci, că un biopic tocmai despre Trump este, cu excepția a 2-3 glumițe (de pildă, când Ivana-l acuză că e „portocaliu, gras și chel”), profund neamuzant. Ori poate că doar un portret care va ști să speculeze în sens invers prezența acestui mare personaj al camerei care este Trump (îndeosebi în epoca digitală) va putea să se apropie măcar puțin de potențialul real al istoriei sale. 

The Apprentice a avut premiera mondială în Competiția Oficială de la Cannes.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.