Jonathan Glazer revine după zece ani cu un lungmetraj foarte precis și cutremurător despre viața familei lui Rudolf Höss, comandantul lagărului de exterminare de la Auschwitz.

„Ich bin die Königin von Auschwitz” („Sunt regina Auschwitz-ului”), declară – cu un zâmbet ștrengăresc, nonșalant, auto-complezent – Hedwg Höss, jucată de-o Sandra Hüller aflată la cel mai puternic rol al său de la Toni Erdmann (r. Maren Ade, 2016) încoace. 

Ce tulbură la declarația aceasta nu este atât inadecvarea ei absolută, ori asocierea imediată cu abisurile cele mai negre ale istoriei, ci tonul – jovial și totodată arogant, răsfățat și, totuși, oleacă serios. Într-un alt moment, când îi spune soțului ei, Rudolf, arhitectul celei mai îngrozitoare crime a istoriei moderne, că ceea ce fac ei este să respecte întocmai ce Führer-ul avea în minte când vorbea despre Lebensraum, ochii ei îl imploră de sub sprâncenele coborâte, iar ce înfiorează este tocmai sinceritatea.

În The Zone of Interest, primul lungmetraj de ficțiune al cineastului britanic Jonathan Glazer de la fantasticul Under the Skin (2013) încoace, privim timp de aproape două ore viața de familie al lui Rudolf Höss, comandantul lagărului de exterminare de la Auschwitz, cel care, confruntat la Tribunanul din Nüremberg cu acuzația c-ar fi ucis 3,5 milioane de oameni, a răspuns senin: „Nu, doar 2,5 milioane – restul au murit de boală și foamete.” (Cu scurt timp înainte să fie executat, Höss a scris câteva scrisori confesive în care și-a recunoscut și regretat crimele.) 

Glazer însă refuză să meargă până la acest ultim capitol al vieții sale, să-i ofere grația gândului de pe urmă care-și încheie acțiunea în 1944, când acesta a organizat una dintre cele mai mari crime: deportarea evreilor din Ungaria (400.000, între care și evrei din Transilvania ocupată). Cu foarte mare justețe – el preferă să finalizeze filmul cu o suită de cadre din interiorul muzeului de la Auschwitz, seara, în timp ce femeile de serviciu curăță geamurile unor odăi în care se află mormane enorme de pantofi și de alte obiecte furate de la evreii deportați din toată Europa. Furt la care familia Höss participă pe deplin: la începutul filmului, o vedem pe Hedwig (care, în realitate, ca atâția alții, a spus că „nu știa” ce se întâmpla în lagăr) probând o somptuoasă blană de nutrie, găsind în buzunarele acesteia un ruj folosit, marca Rubinstein – indiciu pe cât de subtil, pe atât de înfiorător al abominației, al infamiei și-al obscenității depline în care aceștia trăiau, gard în gard cu situl lagărului de concentrare.

Vag adaptat după romanul omonim al lui Martin Amis (tradus în română cu titlul „Zona de Interes”, în colecția Anansi) care a murit la foarte puțin timp după premiera mondială a filmului la Cannes, The Zone of Interest se petrece în mare parte în această somptuoasă casă și în împrejurimile ei. Notabil: Glazer folosește locația reală drept platou, înlănțuind zece camere în interior pentru a surprinde mișcările locatarilor ei de-a lungul odăilor sale. Și o vedem în toată rutina ei bucolică – vizite pe care Hedwig le primește de la alte soții de naziști sau din partea rudelor, zilele de naștere ale copiilor și momentele lor de joacă, ședințele de lucru ale lui Rudolf din salonul-birou, unde îi sunt prezentate planurile pentru un incinerator „mai eficient”; toate acestea petrecute între oameni nu doar capabili de-a ignora atrocitatea de vizavi, ci care este totodată frapantă prin detașarea ei emoțională, prin mecanicitatea sa.

Iar în tot acest timp auzim murmurul, huruitul constant de țipete (ale victimelor, ale torționarilor) care străpunge scenele monstruoase în idilicul lor din vila Höss unde viața merge mai departe nestingherită. Grădina este mare și somptuoasă, iar fumul trenurilor morții se ridică uneori deasupra serelor pline de plante exotice – înlocuite noaptea cu o tăcere mormântală, iluminată de flacăra infernală a furnalului de incinerare. Singurul indiciu al acestei infamii – dincolo de discuțiile rare și expeditive despre evrei – rezidă în atitudinea față de servitoarele poloneze: de pildă, când Hedwig, această Jeanne Dielman din infern, o amenință pe cea mai tânără dintre ele că îl va pune pe soțul ei s-o ardă și să-i răspândească cenușa peste câmpurile Sileziei. Banalitatea răului, Hannah Arendt?, am fi tentați să gândim. Nu, aceasta este obscenitatea răului, rezultată tocmai din această juxtapunere spațială violentă, care naște întrebarea fără răspuns – cum este posibil să trăiești așa?

Dintre filmele acestei ediții de la Cannes, The Zone of Interest este între cele mai mari, poate cel mai mare dintre ele, cel puțin de până acum (scurt după jumătatea festivalului) – reconfirmându-l pe Glazer drept unul dintre cei mai buni meșteri britanici ai artei cinemaului de la momentul actual.

Orice film despre Holocaust întră, nolens-volens, într-o relație dialectică cu istoria reprezentării acestuia, o istorie a „reprezentării ireprezentabilului”, după cum merge vorba, de la pionieri precum Resnais și Farocki încolo – ori Glazer face un pariu (deopotrivă narativ și estetic) cât se poate de conștient în această privință. În primul rând, dând spațiu momentelor nespectaculare (asemănare: Mephisto, 1981, mai ales scena balului; contrast: Der Untergang, 2004) din viața unor persoane adesea profilate drept monștri tocmai pentru a dovedi că alterizarea, mitizarea lor drept monștri eludează faptul că acestea sunt, la capăt de zi, persoane, după cum declara Glazer la conferința de presă: „Niște ființe umane au făcut asta altor ființe umane”. Reprezentarea autorilor crimelor, în general, e o anatemă – cel mai frecvent găsim reprezentări ale victimelor, însă aici, dincolo de foley, nu vedem victimele; reprezentativ este cadru din contra-plonjeu cu Rudolf în lagăr, învăluit de fum, în timp ce un torent de urlete demn de fluviul Styx răsună din toate părțile. Ori, tocmai poate refuzul reprezentării explicite (și așadar, adesea voaieuriste) a suferinței este un mod de-a oferi demnitate victimelor. 

Poate că opusul exact al unui film ca The Zone of Interest este Son of Saul (2016, r. Lazlo Nemes, Palme d’Or) – va fi foarte interesant dacă Glazer va pleca și el acasă cu trofeul la finalul acestei săptămâni. Cadrele lungi din mână din filmul lui Nemes, de urmărire prin inima răului și filmate pe un obiectiv cu distanță focală mică, ce ne spun ești un martor direct și implicat, sunt înlocuite aici cu unele statice, adesea alternate în secvențe tăiate rapid, foarte exacte în compoziția cromatică și geometrică, ce ne spun ești un complice. 

Mulți critici au exprimat rezerve față de estetica predominantă a filmului (căci avem și câteva cadre-semnătură ale lui Glazer, filmate pe camere termice, cu mici momente de rezistență ale servitoarelor), spunând că ar fi seductivă, că glamorizează atrocitatea morală ce se petrece pe ecran. Găsesc însă că, dimpotrivă, apelând tocmai la o formulă estetică riguroasă care, in extremis, suportă comparații cu cea a artei și arhitecturii celui de-al Treilea Reich, nu doar că rezultă în congruența planurilor formale și narative, ci tocmai adâncește ipostaza critică a spectatorului, adăugându-i arealul cinematografic într-un gest autoreflexiv. 

Dintre filmele acestei ediții de la Cannes, The Zone of Interest este între cele mai mari, poate cel mai mare dintre ele, cel puțin de până acum (scurt după jumătatea festivalului) – reconfirmându-l pe Glazer drept unul dintre cei mai buni meșteri britanici ai artei cinemaului de la momentul actual. Având toată forța de-a zgudui în profunzime spectatorul, să-i provoace senzația de teroare fără să apeleze la tertipuri ieftine, ci la fricile lăuntrice cele mai profunde (iraționalul, sociopatia, bias-ul cognitiv, disocierea) prin elicitarea unei poziții analitice, filmul se va impune cu siguranță atât în discursul critic cât și cel academic al acestui an.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.