Despre primul horror regizat de Steven Soderbergh, și cel mai bun rol al lui Sebastian Stan (nu e ăla).

Printre avantajele festivalurilor de film (mai) mici se numără și acela ca sunt un bun prilej de a recupera filme premiate/ huiduite prin alte festivaluri, care altfel ar fi imposibil de văzut pe ecran mare. Sau chiar filme care reușesc imposibilul, să dispară chiar și de sub radarul serviciilor de streaming sau dimpotrivă, odată preluate, să dispară în infinitul ofertei, un șuvoi continuu de imagini în mișcare. 

Festivalul Internațional de Film din Salonic (Thessaloniki) – TIFF-ul grecesc cum ar veni, dar cu o istorie totuși de vreo trei ori mai lungă – e o astfel de sită prin care se cerne anul festivalier care stă să treacă la început de noiembrie. Raiul cinefil din punctul ăsta de vedere rămâne Viennale, care nu se încurcă cu secțiuni competiționale, și are și bugetul pentru a-și/ți satisface tot felul de guilty pleasures (să nu uităm că în Viena e un cinema care își permite să difuzeze The Third Man de două-trei ori pe săptămână de zeci de ani). Secțiunile competiționale nu sunt totuși de neglijat: anul trecut am descoperit aici Animal al Sofiei Exarchou – dramă cu animatori din industria turismului, premiu pentru interpretare la Locarno –, din punctul meu de vedere una dintre cele mai bune „investiții” CNC din ultimii ani (România e printre co-producătorii minoritari, montajul a fost realizat de Dragoș Apetri). În plus, Salonicul mai are de partea lui mâncarea (capitala gastronomică a Greciei) și apusurile de soare peste depozitele din port recondiționate ca săli de cinema.

Depinde, desigur, și cine cerne prin sita asta. Anul ăsta festivalul a mers pe mâna lui Carlo Chatrian (fost director artistic la Locarno și Berlin) pentru masiva secțiune retrospectivă/tribut de producții deja consacrate We, the Monster. Inspirat de-atâta horror de diferite facturi, experiența mea cinematografică s-a concretizat în mare tot în zona asta, dar pe producții recente. Per total, o remiză onorabilă: am găsit o micro(anti)capodoperă în Rumours – post(?)apocalipsa zombi fară zombi dar cu liderii G7 personaje principale, regizată de Guy Maddin – și am reușit să nu ies din sală la Sanatorium Under the Sign of the Hourglass, plicticoșenie la graniță cu migrena, ultimul film al Fraților Quay. Ce m-a ținut în scaun a fost faptul că filmul nu e așa lung, dar și senzația că odată închisă ușa spre animațiile lor stop-motion idiosincratice, ea se va închide bine de tot pentru multă vreme. Să-i zicem the Makedonikon curse: din același cinema slash sediu de lojă masonică – înghesuit între o biserică, blocuri de locuințe comuniste (dar fără comunism) și ruine bizantine – am ieșit fără regrete anul trecut de la Conann, altă piesă de muzeu (în sensul că are nevoie de explicații) pentru care bună parte din plăcerea cinefil-masochistă e că ai reușit să reziști până la capăt.

Am avut ceva mai mult noroc cu filmele de la Olympion, cinema și clădire fanion a festivalului și orașului, loc de premiere cu covor roșu, mai prietenos cu publicul generalist și nu așa nișat ca Makedonikon. Am văzut aici September Says, debutul lui Ariane Labed, care aleargă cu succes pe culoarul dramelor cu familii disfuncționale al greek weird wave (la care Labed a avut contribuții importante ca actriță); chit că aleargă pe prea multe piste narative deodată, creativitatea stilistică dezlănțuită (bună chiar și când se contrazice pe sine) împinge filmul dincolo de linia de finiș, înainte să se împiedice de la atâtea finaluri succesive.

Tot la Olympion am văzut și cel mai recent Soderbergh, Presence, un horror(ish) despre o familie mutată în casă nouă și bântuită. A avut premiera la Sundance în ianuarie și va intra în cinemauri abia în următorul ianuarie. La fel ca personajul principal din film – adolescenta cu sensibilitate la fantome – am avut și eu un presentiment rău, dar am tot împins misterul până la final: cum de un film de Steven Soderbergh a alunecat așa repede în obscuritate, și încă un horror(ish!) cum el nu mai făcuse? Răspunsul e banal, n-aș zice la fel ca filmul, deși impulsul e acolo (rămâne o experiență plăcută vizual): n-a fost distribuit mai devreme pentru că nu sunt mari așteptări de la el. La fel ca fantomatica prezență din al cărei punct de vedere privim acțiunea, și care, dincolo de dărâmat sertare și trântit uși, e mai degrabă neputincioasă (căci este o fantomă cu bune intenții, gimmick-ul fiind ca spectatorul să se identifice cumva cu această neputință a privitului de la distanță), Presence n-are prea multe pârghii la dispoziție ca să lase urme în memoria cinefilă. Și atunci când le are – momentele de violență fizică sau emoțională, descărcarea spre care se îndreaptă toate ușile scârțâite, tăcerile vinovate, conversațiile care nu escaladează etc. – le montează frust, anti cinematografic, utilitar (un moment de bifat), ca o frână de mână trasă fix când lucrurile devin interesante și intră „publicitatea” (montajul prea evident „greșit” ca să fie greșit fără voie, ca și cum nu mai ai nimic de demonstrat după ce ai câștigat Palme D’or cu filmul de debut la 26 de ani). Se pare că Soderbergh și-a propus doar să pregătească terenul, să tot ridice mizele dramei de familie și potențialul de horror (din lumea celor vii sau supranatural), fără să-l intereseze totuși prea multe dincolo de coerența conceptului (POV-ul fantomei) și fluiditatea mișcărilor de cameră: camera-fantomă glisează pe culoare și se furișează prin toate cotloanele casei, întocmai ca o fantomă, creând și momente de umor imperceptibil (cat de obositor să nu poți trece totuși prin perete, sus-jos-sus-jos pe scările din căsoaiele astea americane).

A Different Man e un alt indie american cu premiera la Sundance, dar preluat cel mai probabil via Berlin, unde „românul nostru” Sebastian Stan a luat Ursul de Argint pentru rol principal. La fel ca Presence, dar nu neapărat la fel de meritat, A Different Man nu a lăsat nici el urme foarte adânci în populația cinefilă, deși a ieșit pe la început de octombrie în State, și a intrat de câteva zile pe streaming. Stan joacă rolul unui actor aspirant care suferă de neurofibromatoză, o boală desfigurantă care îl face candidatul perfect pentru clipuri corporatiste de toleranță la locul de muncă și cam atât. Împins de refuzurile la castinguri, dar și de afecțiunea neașteptată (vag romantică, și cu atât mai dureroasă când nu duce nicăieri) pe care i-o arată o nouă vecină (dramaturgă aspirantă și ea), Edward se hotărăște să încerce un tratament experimental. A Different Man are și el un deget în genul horror, mai precis body horror, și mai precis nu un deget, ci o față care se dezlipește dureros în straturi și fâșii, un body horror inversat – tratamentul funcționează, Edward (acum recognoscibil jucat de Sebastian Stan) se reinventează ca agent imobiliar de succes și playboy new-yorkez.

Filmul reușește să rămână camuflat mult timp sub masca asta de body horror, un exemplu strălucit de a te juca atât cu tropii genului, dar mai ales cu așteptările publicului care deja cunoaște tropii pe de rost. Există mereu posibilitatea – la început chiar certitudinea – ca tratamentul să dea înapoi, suntem pregătiți pentru reapariția bolii, sau chiar mai rău, și tot deranjul psihologic care va urma… nu l-a avertizat oare doctorul excentric să nu uite să-și ia pastilele pentru rinichi la fiecare patru ore? Ca să fie sigur că mușcăm momeala, regizorul are grijă să pună aceeași replică rău-prevestitoare în gura a doi doctori diferiți: „Sometimes the risk is worth the reward.”. Chiar și când devine oarecum clar că nu urmează nicio altă transformare fizică, filmul te ține tot în semi-anxietatea aia, mai cu coloana sonoră, mai cu tot felul de referințe, ca de exemplu un gândac apărut de nicăieri în cafeaua personajului („Kafka, kafka!” strigă pe dinăuntru cinefilul cunoscător). Elementele de horror rămân însă la nivel stilistic și un pic meta – filmul se folosește abil de tot felul tropi (horror și nu numai) până-ntr-acolo încât îți dă certitudinea că regizorul-scenarist Aaron Schimberg a anticipat perfect inevitabilul recurs al criticii de film la body horror pentru a-i descrie filmul, la fel și trimiterile la The Fly (1986, David Cronenberg), The Elephant Man (1980, David Lynch) și Freaks (1928, Tod Browning) – tustrele incluse în retrospectiva We, the Monster de care ziceam la început.

E pe de-o parte exercițiu de stil, dialog cu o istorie a cinemaului, dar și un dialog (comic) cu prezentul lui mult mai atent la politicile reprezentării alterității. După ce și-a vândut sufletul artistic real-estate-ului, Edward ajunge întâmplător să dea casting fix pentru rolul său, un actor suferind de neurofibromatoză: vecina lui i-a pus povestea într-un text și un rol față de care Edward simte că was born to play. E ok ca Edward, acum un bărbat foarte atrăgător, să joace un rol pentru care nu îl îndreptățește nimic altceva decât talentul, dar care trebuie să intre în „pielea” personajului purtând o mască? Nu e oare insultător pentru actorii care suferă de boli similare și care oricum nu au nici așa multe șanse în carieră, și nici așa multe șanse a fi reprezentați? Pe de altă parte, de ce l-am condamna pe Edward pentru că a ales să renunțe la „identitatea” sa inițială, și-apoi nu e oare el cel mai îndreptățit să se joace pe sine?

A Different Man devine a play within a film within a culture war, complicată și mai mult de apariția lui Oswald, un bon vivant care suferă de aceeași boală (jucat de Adam Pearson, personalitate TV, și actor principal în Chained For Life precedentul film al lui Schimberg, disponibil gratis on-line). Oswald e mereu sufletul petrecerii, nimeni nu face mișto de el, are succes în relații, și treptat ajunge să-l înlocuiască pe Edward atât în piesă cât și în relația cu fosta vecină acum regizoare, ba chiar să se mute în vechiul lui apartament – asta în timp ce Edward devine din ce în ce mai resentimentar, și incapabil să se bucure de nouă viață/ față.

Dacă e vreo morală pe undeva e foarte bine ascunsă. A Different Man se mișcă extrem de fluid și până la urmă mult prea brownian pentru binele său, adăugând noi straturi narative – noi cercuri ale infernului prin care să (de)cadă Edward –, dar care subțiază mizele mai serioase cu fiecare nouă iterație care ciobește din psihologia personajului și îl apropie mai mult de o caricatură. Devine evident la un moment dat că Schimberg nu a găsit un final satisfăcător pentru această poveste și traiectoria personajului ei principal, sau poate nici nu a căutat prea mult. Dar cu atât mai reușit apare jocul lui Sebastian Stan (binemeritat acel Urs la Berlin), pe măsură ce firul narativ se deșiră spre final, și filmului nu-i mai rămân multe de oferit, decât să devină un vehicul pentru măiestrie și tehnică actoricească (și poate și curaj artistic pe undeva, dacă ne gândim că celălalt rol notabil al lui Stan pe anul ăsta e tot unul cu potențial exploziv, cel al lui Donald Trump în The Apprentice).

Sura foto thumbnail: Thessaloniki International Film Festival

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.