Un festival ca o vacanță. 20 de lucruri despre Anonimul
Să fie vreo 5 ani de când vreau să ajung la Festivalul de Film Independent de la Sfântu Gheorghe – Anonimul. Cam de când am început să călătoresc an de an prin festivaluri. Am această teorie, cum că la un festival de film e cu atât mai plăcut de mers dacă și locul în care se desfășoară are personalitate. Ei bine, Anonimul se ține încă din 2003 în Delta Dunării, la Sfântu Gheorghe, unde nu poți ajunge decât cu barca. Nu că sună a loc în care ai vrea să mergi, măcar o dată? La aniversarea a 20 de ediții de filme, oameni și amintiri, mi-am făcut bagajele și am plecat la festival, încărcată cu entuziasm și așteptări (poate cam) mari. Auzisem de la colegi de breaslă și prieteni că este un loc divin. O oază de liniște și relaxare. Un festival ca niciun altul. Festivalul nu a dezamăgit, dar locul nu m-a dat pe spate. Deși Sfântu Gheorghe are un farmec aparte (cu atât mai mult în timpul festivalului), n-ai cum să scapi de sentimentul că te afli în România, unde autoritățile n-au prea mare grijă de satele și orașele pe care le administrează iar marea majoritate a românilor n-au bun simț față de locurile pe care le vizitează sau alți turiști cu care se întâlnesc.
M-am gândit mult cum să scriu despre festival și am ajuns la concluzia că farmecul lui pornește de la locația aleasă. Anonimul nu există fără Sfântu Gheorghe și cred că, după 20 de ediții de festival, nici Sfântu n-ar prea (mai) putea trăi fără Anonimul. Așadar, am încropit o listă cu 20 de lucruri observate în cele 5 zile petrecute acolo. 20 de lucruri care m-au impresionat, în mod plăcut sau mai puțin, atât la festival, cât și la acest colț de lume unde Dunărea se întâlnește cu Marea Neagră.
5 lucruri despre festival
- Se ține din 2003 la Sfântu, iar din 2004 are loc în cadrul complexului Green Village – un loc verde, situat pe malul Dunării și la 20 de minute de plajă, unde îți poți petrece tot timpul (și nu te vei plictisi) dacă nu vrei să explorezi satul și împrejurimile. Te vei întâlni constant cu invitați ai festivalului sau oameni din echipă, toți super încântați să fie acolo.
- Anonimul este un festival de film ca o vacanță. Un slow festival. Proiecțiile nu încep niciodată la orele programate. Și ce ne-am mai grăbit în prima seară ca să nu pierdem filmul lui Radu Jude, care a început cu cel puțin 15 minute mai târziu. Un loc unde timpul nu mai are aceeași valență, unde te poți relaxa și n-ai niciun motiv să fugi ca să prinzi proiecția la ora fixă. O vei prinde oricum.
- Sălile de cinema arată (și se aud) mai bine decât o bună parte din sălile de cinema aflate în orașe mari. Am fost impresionată. De la design, la imagine și sunet. Plus faptul că sunt pet friendly.
- Sunt organizate campanii care să-ți trezească spiritul civic – anul acesta a existat o dimineață plănuită strict pentru curățarea unor canale ale Dunării de gunoaie. Din păcate, ne-am înscris foarte târziu și n-am putut participa, toate locurile erau ocupate. Însă inițiativa mi s-a părut extraordinară, ar merita să fie mai mult promovată, chiar și extinsă.
- Filmele sunt bune. N-am văzut niciun film care să nu-mi fi plăcut la Anonimul. Aduse din toate colțurile lumii, cred că festivalul are o selecție pentru gusturile oricărui cinefil.
5 lucruri despre filmele de anul acesta
- Competiția de scurtmetraj românesc a avut nu mai puțin de 8 titluri regizate de femei (dintr-un total de 12 filme), din care 4 dintre ele se află la debut. Este vorba despre Lara Ionescu, Cecilia Ștefănescu și actrițele Ilinca Hărnuț și Dana Rogoz.
- Filmele Ilincăi și ale Danei s-au văzut în premieră mondială. Karina, filmul Ilincăi Hărnuț, analizează o situație aparent banală – un bărbat își petrece seara alături de sora și cumnatul lui și de o fată mult mai tânără decât el, o străină căreia nu îi cunoaște nici vârsta, dar de care se simte atras. Pe parcursul serii, fata își pierde conștiința și-l pune pe el într-o postură inconfortabilă – trebuie sau nu să își asume responsabilitatea pentru o persoană abia cunoscută? M-a intrigat modul subtil și nuanțat în care Ilinca își tratează subiectul, motiv pentru care am fost curioasă să aflu de unde i-a venit ideea. „Mi s-a întâmplat ceva asemănător, dar mult mai puțin dramatic. Cine răspunde de un necunoscut, care vine la tine acasă, cum gestionezi o astfel de situație? – este un subiect care mă interesează, ideea de responsabilitate. Actorii sunt prietenii mei foarte buni, avem un limbaj comun destul de cuprinzător și a fost ușor de comunicat ce voiam.” Recunoaște că a învățat multe din prima ei experiență ca regizor: „Lipsa mea de experiență nu mi-a fost nicăieri mai vizibilă ca la montaj; la filmare, neștiind să montez, mi-am imaginat că vom pune imaginile cap la cap și, când am ajuns în punctul acela, era imposibil să legăm scenele și a trebuit să renunț la unele. Cel mai important lucru pe care l-am învățat este să-ți imaginezi, cât de cât, cum îți vei monta filmul de la bun început.” Cât despre ce va urma, Ilinca mi-a spus cu un zâmbet optimist că „în momentul în care l-am terminat cu totul, mă gândeam deja la următorul”.
Filmul Danei Rogoz explorează viața la țară și modul în care orășenii tind să o idealizeze. Recunosc că m-a surprins. Ideea mi s-a părut originală, un subiect pe care nu-l mai văzusem never ever explorat în filmul românesc, care părea inspirat dintr-o experiență personală. „Eu sunt acea bucureșteancă, fata care a copilărit între blocuri și care, în pandemie, și-a cumpărat o casă la țară, după ani de zile de căutări. În felul ăsta ne-am apropiat de comunitate și am urmărit acest fenomen de intersecție între lumea nouă, care vine în sate și cei care stau acolo. Este foarte interesant procesul de integrare, testează limitele fiecăruia. Filmul este, mai departe, pură ficțiune. Însă casa din film este chiar casa noastră”, a povestit Dana Rogoz.
- Lara Ionescu vine direct de la TIFF, unde filmul ei, Exercițiu de Concediu, a câștigat Cel mai bun film de scurtmetraj al competiției naționale. Pornind de la niște casete video cu ea și mama ei, toate filmate de tatăl său, Lara explorează legăturile dintre o mamă și o fiică înstrăinate, care caută să se apropie. „Este o poveste personală, dar nu este vorba despre mine, filmul este o ficțiune. Personală este la nivel de proces, pentru că am avut tot acest material de arhivă filmat de tatăl meu, din ziua în care m-am născut și până la 3 ani, când s-a stins din viață. Mi-am dorit să fac ceva cu el și așa am început să scriu o poveste, însă nu este povestea dintre mine și mama mea, de care sunt foarte apropiată”, îmi spune Lara într-o vineri după-amiază, la scurt timp după ce a ajuns și ea la Sfântu Gheorghe, aflată aici pentru prima dată, ca și mine. Mama fetei din scurtmetraj este jucată chiar de mama Larei, actrița Mihaela Teleloacă: „Am știut din start că vreau să joace ea, poți să zic că am scris cu ea în minte, pentru că am vrut să utilizez materialul de arhivă, în care ea apare.” Deși Lara Ionescu este cunoscută de breaslă, lucrând ca asistent de regie și script supervisor la foarte multe producții cinematografice din ultimii 7-8 ani, postura de regizor a venit cu provocările ei. „Mi-a fost foarte greu să renunț la niște lucruri la care eu țineam mult. Lucruri la care am renunțat din cauza că nu ni le permiteam. Acum par minore, dacă dau filmul înapoi, dar în momentul ăla însemnau foarte mult. Noi am luat finanțare în 2019 și am amânat filmarea până în 2021, din cauza pandemiei și mi-a fost foarte greu să mă reapuc de el. Am trecut printr-o experiență personală extrem de dureroasă în vara aceea și nu mă simțeam pregătită să fac filmul, dar n-am avut încotro.”
- Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii este, de departe, cel mai bun film de Radu Jude. Și un film care poate cuceri mai multe tipuri de audiență, pe lângă previzibila categorie de cinefili. L-am văzut în prima noastră seară la Anonimul, alături de alți 4.000 de oameni, sub cerul (foarte) înstelat din campingul Green Village și, deși filmul este al doilea cel mai lung din cariera sa (2h:45m) și poate cel mai critic de până acum, timpul s-a scurs firesc și nicio scenă n-a părut în plus. Filmul o are în prim-plan pe Angela, interpretată magistral de Ilinca Manolache, o asistentă de producție care suferă de oboseală cronică din cauza unor șefi care o exploatează la maxim. Mai multe despre într-o cronică scrisă de Flavia Dima și apărută pe site-ul nostru.
- Filmul iranian Terrestrial Verses, regizat și scris de Ali Asgari și Alireza Khatami, m-a fascinat până la capăt. O cameră blocată pe trepied prezintă niște simple întâmplări de viață ale unor cetățeni iranieni, care se lovesc zi de zi de regulile stricte și mentalitatea îngustă a autorităților lor. Înainte de începerea filmului, Ali Asgari s-a suit pe scenă și ne-a provocat ca, pe parcursul filmului, să ne întrebăm câte din acele 9 situații sunt posibile și în țara noastră. Abordarea originală, tip vignette se împletește cu poveștile powerful, transportându-te în societatea iraniană, lucru care te face să simți greutățile și opresiunea pe care acești oameni le resimt zi de zi. Filmul a câștigat marele premiu, oferit de public – trofeul Anonimul 2023. M-aș bucura enorm dacă l-ar aduce un distribuitor și la noi. Merită văzut și revăzut.
5 lucruri despre Sfântu Gheorghe
- N-ai nevoie de încălțări, așa că dacă le uiți acasă, nu te întoarce după ele. Sfântu Gheorghe are străduțe pline de nisip dintr-un capăt într-altul al satului. Dacă îți mai place și natura, te vei bucura maxim de plimbările în picioarele goale (și de smochinele care cresc la gardul – aproape – fiecărei curți)
- Te afli la Marea Neagră, plaja din Sfântu Gheorghe fiind la 20 de minute pe jos. O plajă cu nisip fin, lungă, care întâlnește într-un capăt al ei Dunărea și văcuțele care pasc la malul ei. Un loc superb atunci când e liniște și n-auzi boxe la care urlă manelele, la 20m distanță de tine.
- Nu (prea) există pește proaspăt. Știu, pare ireal însă nu și dacă știi istoricul Deltei și problemele cu care se confruntă fauna ei sau pescarii. Pe scurt, nu se mai găsește pește în partea aceasta a Dunării, deoarece nivelul de oxigen din apă a scăzut considerabil în ultimii 20 ani. Așa se face că n-am mâncat pește proaspăt decât într-o seară.
- Tavernele (puține) din sat sunt ok(ish), dar cel mai bine mănânci în casele localnicilor. Ai nevoie de rezervare cu măcar 1-2 zile înainte, iar meniul este fix și bazat pe preparate din pește. Te întâmpină cu vișinată, palincuță, niște vin cu sifon și un mare zâmbet. Este impresionant cu câtă căldură te primesc. Și mai impresionant să observi cum își amenajează curțile și casele ca să poată fi potrivite pentru grupuri mari de oameni. O experiență autentică, care poate deveni memorabilă dacă știi unde găsești cele mai gustoase rețete ale zonei.
- Dacă n-ai fost în Deltă niciodată sau au trecut ani mulți de la ultima vizită, o excursie este obligatorie. Mai bine de 95% din suprafața Deltei Dunării se află pe teritoriu românesc și este protejată prin lege. Ai grijă, însă, la rutele propuse de localnici. Și citește regulamentul pentru o bună purtare în Delta Dunării. Sunt nenumărate cazuri în care rutele nu sunt respectate, se intră cu bărci cu motor pe canale înguste, sau sunt deranjate cuiburile de păsări doar pentru ca tu să le poți vedea mai îndeaproape.
5 lucruri care mi-au displăcut sau pe care le-aș îmbunătăți
- Toată Delta Dunării este un paradis, însă nu și plaja de la Sfântu Gheorghe, care aduce mai mult a bâlci decât a zonă protejată. Tavernele proaspăt apărute, de la intrarea pe plajă sunt efectiv o glumă proastă – de la cozile interminabile pentru un pește care nu este proaspăt, sau gătit pe loc, la muzica pe care o auzi răsunând în difuzoare. N-am prea multe cuvinte de laudă nici pentru marea de șezlonguri și umbrele așezate alandala pe plajă. Acest loc ar trebui să fie o oază de liniște și poate că la început și sfârșit de sezon este, dar nu în timpul festivalului.
- Țânțarii. Trebuie să spun mai multe?!
- Mâncarea mult prea scumpă de la Green Village (și nu foarte gustoasă), precum și prețurile exorbitante ale cazărilor din sat, total nejustificate.
- Amalgamul de tipologii de oameni care se întrepătrund în timpul festivalului. Sunt oamenii care vin pentru festival, care sunt preponderent persoane culte, deschise la minte, civilizate, care țin de cont de natură și de loc, și oamenii veniți din toate colțurile litoralului, pe care îi vezi înghesuindu-se în titicar-uri, cu boxele la maxim pe plajă sau lăsând gunoaie în urma lor. Recunosc că trăiesc într-o bulă și a fost, uneori, prea mult pentru mine, să încerc să mă obișnuiesc cu toate aceste tipuri de oameni aflați într-un loc situat în mijlocul naturii, a cărui frumuseții îmi transmitea nevoia de a-l respecta și a-l proteja.
- Nu în ultimul rând, mi-ar plăcea ca acțiunile de informare despre și ecologizare a zonei, pe care festivalul le organizează, să se extindă astfel încât să fie locuri disponibile pentru mai mulți oameni, în special cei care nu fac parte din audiența fidelă a festivalului.
Acestea fiind spuse, cu siguranță mă voi reîntoarce la Anonimul. Poate nu în fiecare an, dar rămâne unul din locurile de care îmi voi aminti cu drag și dor.
A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.