Tradiţia filmelor biografice americane realizate de bărbaţi regizori despre bărbaţi celebri din istoria secolului al XX-lea a sedimentat în noi un anume fel de a privi astfel de destine pe marele ecran. Perspectiva amesteca, în doze variabile şi în grade diferite de ficţionalizare, deconstruirea obligatorie a legendei şi reconstruirea ei prin fascinaţie. Deseori, femeia de lângă bărbatul celebru era mai mult un accesoriu pentru pentru a servi nevoilor scenariului. Aşa se face că, atunci când unghiul se schimbă radical, acest gen redevine, dintr-o dată, stimulant.

În Priscilla, noul film al Sofiei Coppola, prezentat în Competiţia Festivalului de la Veneţia, regizoarea răstoarnă perspectiva. Provocarea e lansată încă de la premisă: protagonista, aşa cum indică şi titlul, este Priscilla Presley (excelenta Cailee Spaeny), foarte tânăra soţie a lui Elvis Presley (Jacob Elordi). Iar faimosul cântăreţ ne este arătat exclusiv prin ochii acestei femei, care primeşte în sfârşit cuvântul şi pe care filmul o prezintă din momentul când, la doar 14 ani, în 1959, îl cunoaşte pe Elvis şi până la despărţirea lor de la începutul anilor `70.

Portretul pe care i-l face Sofia Coppola, pornind de la cartea autobiografică Elvis and Me scrisă de Priscilla Presley şi Sandra Harmon, este, evident, unul feminist. Însă empowerment-ul – trecerea de la o fată aparent naivă la o femeie matură şi gata să pornească pe propriul drum, departe de soarele arzător care a prins-o în orbita sa – şi privirea regizorală revizionistă dinspre prezent asupra trecutului sunt dezvoltate într-un mod mult mai subtil decât ar putea lăsa de înţeles structura convenţională a scenariului şi a decupajului. 

Priscilla nu este o victimă trimisă la cerşit compasiunea privitorului. Ea se îndrăgosteşte sincer de Elvis, deja o celebritate la momentul când, ca elevă, îl cunoaşte într-o bază militară americană din Germania de Vest. Atrasă puternic de el, ea e cea respinsă sexual. Viaţa de lux îi face şi ei plăcere (inclusiv primele droguri şi jocul la cazinou). Sigur, permanent sunt presărate mici semne că o astfel de existenţă, lângă cel mai adulat bărbatul al epocii, vine cu un preţ şi s-ar putea să nu fie cea mai fericită (deşi, până în final, Elvis e departe de a ieşi un monstru, ci e mai degrabă caricaturizat).Şi aici apare miza majoră a filmului: Sofia Coppola devoalează modul perfid în care femeia era practic împinsă, pas cu pas şi fără drept de apel, de societatea vremii sale la rolul de casnică, mamă şi soţie nevoită să accepte capriciile (uneori violente) şi infidelităţile partenerului. Să rămână în plan secund, un accesoriu bun pentru pictorialele de familie presupus fericită aranjate în reviste (mai ales atunci când soţul e un star). Să intre în tiparul impus de privirea bărbaţilor (ca în scena în care Priscilla e dusă într-un magazin să probeze rochii, care sunt evaluate nu doar de Elvis, dar şi de prietenii ce îl însoţesc). 

Un statut din care era foarte greu de ieşit – abia anii `70 par să fi adus o schimbare, aşa cum sugerează finalul emancipator.

Priscilla s-a văzut în premieră mondială la Veneția.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.