„Spre Nord” (2022), debutul în lungmetrajul de ficţiune al regizorului Mihai Mincan, a avut premiera mondială în secţiunea competiţională Orrizonti la cea de-a 79-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia, în timp ce „Ordinary Failures” (2022), al doilea lungmetraj al regizoarei româno-maghiare Cristina Groşan, realizat în Cehia, a fost prezentat în cadrul secţiunii paralele Giornate degli Autori a aceluiaşi prestigios eveniment cinematografic.

Nu mai e o noutate că una din transformările prin care trece cinematografia română de festival este internaţionalizarea sa – coproducţii între mai multe ţări, subiecte plasate în afara României, distribuţii în care actori români stau alături de actori străini, dialoguri în diverse limbi. Apoi, se tot discută de câţiva ani şi despre înclinaţia unor cineaşti spre filmul de gen, în special thriller, din care preiau, cu mai mult sau mai puţin succes, unele elemente definitorii. Şi mai există şi dorinţa de a recupera perioade din trecut puţin sau deloc investigate – printre ele şi tulburii ani `90. 

Toţi aceşti curenţi puternici ai schimbării se regăsesc în debutul în ficţiune al regizorului Mihai Mincan, Spre Nord, un proiect al cărui scenariu datează de mai mulţi ani (finanţarea de la CNC a fost obţinută în 2016) şi a cărui producţie, de care este responsabilă în principal compania românească deFilm, a fost complicată de aspecte logistice (povestea se desfăşoară aproape complet pe o navă care transportă containere de marfă, iar distribuţia e formată în mare parte din actori asiatici) şi de pandemie. 

Rezultatul e însă unul pe măsura ambiţiilor care au pus în mişcare o astfel de producţie – un film în care grija pentru formă (dorinţa de a crea suspans şi tensiune) e completată, în plan secund, de chestionarea unor teme precum credinţa (şi ce e dispus să facă cineva în numele ei) sau drama românilor care aspirau să ajungă cu orice preţ în Statele Unite, în primii ani după Revoluţie (o situaţie ce rezonează puternic cu tragediile care au loc periodic de câţiva ani în Mediterana, în cazul migranţilor africani şi din Orientul Mijlociu care îşi riscă viaţa ca să intre în Europa). 

Scenariul (scris tot de Mincan) porneşte de la un caz real din 1996, despre care a relatat presa vremii și la care cineastul a ajuns din întâmplare. Patru români, plecaţi câte doi, în ture diferite, au încercat să treacă oceanul, din Spania în America, urcându-se clandestin pe un vapor de marfă. Primii doi ar fi fost descoperiți de echipaj pe drum și aruncați în apă, omorâți fără urmă (o practică, se pare, des întâlnită atunci). Dintre ceilalţi doi, unul ar fi fost de asemenea descoperit, înjunghiat şi aruncat peste bord, în timp ce al doilea ar fi ajuns la destinaţie ajutat de un marinar filipinez. 

Mincan ficţionalizează parcursul acestor doi tineri visători din a doua tentativă, doar că unul dintre ei, cel cu soarta tragică, e transformat în bulgar (o decizie determinată probabil de faptul că una din ţările finanţatoare este Bulgaria) şi iese destul de repede din schemă. Cineastul, fost jurnalist devenit scenarist şi regizor (coautor a trei documentare de lungmetraj până la Spre Nord), nu lucrează cu convenţia realistă a unei singure perspective, cea a unui unic protagonist. Firul poveştii pendulează aici între un imigrant român (jucat de Niko Becker, un tânăr actor de la Teatrul German din Timişoara), ascuns prin labirintul de încăperi şi containere de pe vapor şi riscând oricând să fie descoperit, şi un marinar filipinez (interpretat de un actor experimentat, Soliman Cruz) care, din motive religioase (e un om credincios şi cu valori morale), îl ia sub protecţia sa şi îl ţine departe de ochii violenţilor săi superiorilor săi taiwanezi. 

Acest joc de-a v-ați ascunselea, în care toată lumea ajunge să suspecteze pe toată lumea şi nimeni nu ştie până la capăt intenţiile celuilalt, într-o micro-comunitate stratificată etnic şi social, devine materia unui thriller cu ardere lentă (în care e loc şi de ruperi de ritm – accelerări ale mişcării de cameră atunci când pericolul creşte sau ralantiuri atunci când e scoasă în evidenţă o anume alienare a personajelor). 

Sigur, un astfel de film, plasat într-un spaţiu izolat şi restrâns şi cu un subiect care aspiră la sfera ideilor înalte, vine la pachet cu primejdia de a cădea sub povara pe care o presupune o parabolă cinematografică. Pericolul e evitat doar pe jumătate. Mizanscena stăpâneşte suficient de bine convenţiile genului pentru a deveni delectabilă în sine – o sursă de plăcere cinefilă (cu atât mai mult cu cât filmul pare să trimită spre cinema-ul sud-coreeanului Bong Joon-ho). În acelaşi timp, personajele vorbesc uneori în aforisme (menite a fi şi chei de interpretare a filmului) şi au o anume afectare în comportament, ceea ce riscă să le transforme în reprezentanţi ai unor tipologii sau valori puse în opoziţie şi conflict din simple nevoi scenaristice.

Cu toate acestea, cu Spre Nord, unul din cele mai aşteptate titluri româneşti ale anului, Mihai Mincan – absolvent de filosofie, om de presă peste zece ani şi pasionat de film – îşi face o intrare care impune respect în cinematografia română.

În debutul său, Lucruri pentru care merită să plângi (2021), realizat în Ungaria, ţara sa de adopţie, Cristina Groşan îşi propunea să vadă care e starea generaţiei de 30 de ani, prin povestea unei tinere ce întâmpină dificultăţi în a intra în rând cu lumea şi a se conforma normelor sociale. 

În al doilea său film, Ordinary Failures (2022), realizat în Cehia, cineasta româno-maghiară (născută la Arad într-o familie mixtă etnic) discută trei ipostaze ale feminităţii, la vârste diferite, prin intermediul a trei poveşti care se întretaie în Praga zilelor noastre – o femeie în prag de pensionare care trece cu greu peste moartea soţului şi peste problemele de la revista pentru care lucrează ca editor, o adolescentă care începe să îşi descopere sexualitatea în timp ce părinţii au greutăţi de a o înţelege şi o mamă surprinsă într-un moment de criză existenţială. 

La fel ca protagonista din Lucruri pentru care merită să plângi, şi cele trei eroine din Ordinary Failures se simt alienate – o înstrăinare de ceilalţi şi o închidere în sine pe care jocul celor trei actriţe le redau cu sensibilitate. Însă tot ele par a avea o capacitate rară de a privi şi de a lua parte la misterul lumii din jurul lor, care ia forme neaşteptate – un câine-robot, o pisică ce tocmai naşte, simpla plăcere a unei rătăciri pe străzi şi prin cafenele. 

Totul se întâmplă pe un fundal apocaliptic – într-o dimineaţă oarecare, în oraş are loc o explozie cu cauze necunoscute, care ajunge să declanşeze o serie de fenomene ce dau peste cap viaţa locuitorilor în interval de câteva ore (lumina se schimbă, izbucnesc focuri din senin, au loc descărcări de electricitate peste tot, cerul devine violet şi ameninţător, pământul se crapă pe alocuri).

E ca şi cum drama interioară a fiecăruia dintre cele trei personaje capătă proporţii cosmice. Iar prăbuşirea ordinii obişnuite şi intrarea într-o lume nouă rezonează cu transformarea prin care trec protagonistele în încercarea lor de a-şi găsi liniştea şi de a se apropia de ceilalţi. Atunci înţelegem că salvarea poate veni numai din reîntâlnirea sinceră cu cei de lângă tine, alături de care poţi merge mai departe când totul în jur se destramă.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.