Dintre cele trei lungmetraje care au fost proiectate până acum în cadrul competiției internaționale de lungmetraj a festivalului de film Anonimul, două au fost regizate de femei – iar dintre acestea, Zuhal este poate cel mai surprinzător de până acum. Proiectat în prezența regizoarei sale, Nazli Elif Durlu, filmul reprezintă debutul în lungmetraj al cineastei de origine turcă; departe de-a pica în capcanele clasice ale unui film de debut (mari desfășurări de forțe în plan narativ, teme centrale grave, dramatism exagerat etc.) Zuhal, care a fost prezentat în premieră mondială la ediția de anul trecut la Tallinn Black Nights, surprinde tocmai prin faptul că își setează mize destul de micuțe, în aparență, ca mai apoi să sondeze în adâncul acestora cu multă subtilitate și sofisticare formală, fără a ieși din parametrii obișnuiți ai filmului narativ, ci explorând varii potențe în interiorul cadrului său.

Filmul o prezintă pe eroina titulară, Zuhal (Nihal Yalçın), o avocată upper middle class care tocmai s-a mutat într-un bloc cochet dintr-un cartier burghez al Istanbulului. În așteptarea iubitului ei, plecat într-o călătorie de serviciu în Dubai, Zuhal începe să audă în timpul nopții miorlăitul disperat al unei pisicuțe, care pare să vină prin perete. Intrigată, avocata începe să caute sursa zgomotului care nu-i dă pace, printre alte neplăceri domestice – o servantă care nu încape pe hol, un lămâi de apartament care se usucă, vecina de vizavi care îi închide ușa în nas și dă muzica la maxim. Președintele asociației blocului, un bătrânel simpatic, îi explică faptul că proprietarii nu au voie să dețină animale de casă. Alt vecin o acuză că ascultă pe la ușile blocului și că le încalcă viețile private. În scurt timp, copiii din bloc încep să facă mișto de ea. Dar chiar și așa, păscută de sentimentul că a luat-o razna, Zuhal continuă să caute pisica din bloc.

Este, deci, o premisă cât se poate de simplă – aproape ca un soi de gag – pe care Nazli Durlu își construiește narațiunea filmului, purtându-și protagonista prin toate apartamentele blocului (de la cele ale bătrânilor, la cele ale tinerelor cupluri de părinți, cele date spre închiriere și până la modestele cămăruțe de la demisol ale femeii de serviciu), cât și prin cvartalul dimprejurul acestuia, bântuit de o femeie bătrână care declanșează în mod intenționat alarmele mașinilor parcate pe trotuar. Ce distinge, însă, abordarea cineastei turce de majoritatea micilor portrete de cartier este înțelegerea faptului că premisa (a unui sunet constant, cu origini neclare, auzit de un singur personaj) trebuie tradusă și în eșafodajul filmului întreg: anume, fiecare scenă și cadru, indiferent de greutate, este construită pornind de la un sunet, sau având unul în centrul său. De la soneriile apartamentelor și diversele zgomote din spatele ușilor închise (plânsete de bebeluși sau de adulți, discuții aprinse la telefon) la sunetele vieții de zi cu zi (ceasuri cu alarmă, sunetul ouălelor bătute și uruitul blenderului, apeluri și mesaje video, muzică de leagăn, ambientală sau heavy metal), elementele sonore din Zuhal, aduse la înaintare prin construcția narațiunii și a sound design-ului, devin un al doilea personaj principal al filmului.

Sigur, Durlu nu merge aici pe căile transcendentale din Memoria (r. Apichatpong Weerasethakul, 2021), unde sunetul inexplicabil și recurent auzit de Jessica (Tilda Swinton) devine un prilej de a explora mize filosofice și spirituale, ci mai degrabă dovedește o sensibilitate aparte față de micile elemente care constituie viața cotidiană, citadină, prin marea de sunete pe care acestea o generează. Nu-i de mirare că, într-o asemenea economie de mijloace, un moment în care trebuie să fie liniște completă este unul dintre punctele culminante ale filmului – un (anti)climax atât de plăcut tocmai prin contrast cu dramatismul deja rutinier al filmului de artă european. Un film modest, însă cu siguranță ingenios, Zuhal este o descoperire pe atât de încântătoare pe cât este de liniștitoare, în marele vacarm al cinemaului festivalier de astăzi.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.