Trăim vremuri în care drepturile omului sunt tot mai des contestate, taberele tot mai încrâncenate, iar spațiul public pare să se îngusteze pentru dialog real. În această realitate care a devenit mai greu de descifrat, un festival ca One World Romania, de filme documentare dedicate drepturilor omului, nu e numai un prilej de reflecție, ci o necesitate. De 18 ediții, One World Romania ne provoacă să ne ținem mintea limpede, să ne punem întrebări și să încercăm să înțelegem mai bine lumea din jur. Despre începuturile festivalului, despre transformările prin care a trecut și despre urgența de a rămâne un spațiu viu de dialog, vorbim cu regizorul Alexandru Solomon, unul dintre cei care au modelat acest proiect de-a lungul anilor – sau, cum îi place să spună, „un veteran al OWR”.

*

Ce amintiri vă vin când vă gândiți la anul 2008, când a avut loc prima ediție a One World Romania? 

România tocmai intrase în UE și plutea un amestec de entuziasm și deziluzie. Se idealiza capitalismul, dar realitatea era alta – criza economică începea să lovească, iar condițiile de muncă erau adesea abuzive. Rar se vorbea despre drepturi, și asta mai mult teoretic. Pe de altă parte, cred că în perioada aia s-a consolidat societatea civilă, au apărut asociații pentru cauze tot mai diverse, și OWR se înscrie în tendința asta. Era o perioadă de tranziție, cu speranțe, dar și cu realități dure.

În perioada aceea, filmele românești erau pe val internațional – cum se simțeau lucrurile în ceea ce privește documentarul? 

Contactul documentarului cu publicul românesc era foarte subțire în anii 2000. Mi-amintesc că primul documentar creativ românesc dat la cinema a fost Asta e al lui Thomas Ciulei, în 2001. Sigur, exista Festivalul Astra la Sibiu de bună vreme deja, din ‘92, dar, în rest, alte evenimente periodice în zona asta nu erau. Cred că o primă bornă de schimbare a fost anul 2004, când au fost selectate patru documentare românești la IDFA: Blestemul ariciului (r. Dumitru Budrală), Decrețeii (r. Florin Iepan), Podul peste Tisa (r. Ileana Stănculescu) și filmul meu, Marele jaf comunist. Apoi au început să apară și alte borne importante: HBO a început să producă documentare românești și s-au deschis posibilități de co-producții și cu alte televiziuni, cum ar fi ARTE, cineaștii de la noi mergeau pentru prima oară la ateliere și workshopuri europene, unde învățau moduri de a spune povești care să funcționeze și în afara țării. Și mai era ceva important: regulamentul CNC se schimbase – până în 2005, documentarele puteau avea maximum 20 de minute, ceea ce limita enorm producția. E ca-n agricultură – dacă ai cu ce să stropești roșiile, cresc.

Deși perspectivele păreau bune pentru film și documentar, era încă un teren improbabil pentru un festival de amploare și particular ca One World. Cum s-a întâmplat și cum v-ați implicat?

Inițiativa One World în România fost a Monikăi Štepanova, directoarea Centrului Ceh de atunci – o instituție care a făcut mult pentru documentar. Monika avea această afinitate pentru filmele documentare și, inițial, a înființat programele „Documentary Mondays”, ceea ce era mare lucru, pentru că aveai posibilitatea de a vedea săptămânal documentare independente, creative. Ea le-a cerut celor de la Praga, unde festivalul fusese înființat în ‘99, o parte din programul lor, și-n 2008 a organizat prima ediție în România împreună cu echipa de la Centrul Ceh de atunci, Ana Blidaru și Oana Koulpy. La prima ediție, am participat doar ca invitat, cu filmul Război pe calea undelor, iar în al doilea an Monika mi-a propus să facem împreună selecția filmelor din festival. Am hotărât că ne vom uita la programul One World de la Praga, dar o să încercăm să croim festivalul pe necesitățile românești.

Apropo de necesitățile românești, ce subiecte „ardeau” atunci sau, dimpotrivă, erau ignorate în dezbaterea publică și ați considerat că era necesar să le prezentați în festival?

Festivalul aborda teme care atunci păreau esențiale, dar despre care nu se vorbea destul – despre rolul femeii în societate sau cum s-a schimbat munca în capitalismul exploatativ din România. Lumea era atunci entuziasmată de capitalism, dar fără să înțeleagă prea bine unde duce. Ne interesa și perspectiva asupra dictaturilor și regimurilor autoritare, legătura noastră cu trecutul nostru recent. Voiam ca festivalul să reflecte nu doar România, ci și regiunea, pentru că toate țările din jur trecuseră prin experiențe comune. Căutam povești în care publicul de aici să se regăsească, fie că veneau din Bulgaria, Serbia sau alte țări apropiate. 

Cum v-ați gândit să vă apropiați de un public local mai puțin familiar cu documentarele de acest tip?

Ne-am dorit un soi de implicare socială în diferite probleme pe care le consideram arzătoare atunci. Să conectăm publicul, prin film, cu probleme reale ale comunităților lor. Am dezvoltat relații cu ONG-uri și asociații care desfășurau programe dedicate drepturilor omului, pentru a le atrage spre festival și pentru a le oferi spațiu de dialog. Am ieșit în comunități: am organizat proiecții în penitenciare, la servicii de ambulanță, cu magistrați și avocați, în centre pentru seniori. Pentru cei mai mulți dintre ei era prima oară când vedeau documentare de felul ăsta, atipice, care nu erau în stilul Discovery. Într-un an, ne-am enervat că nu sunt săli de cinema suficiente în București, altele decât la mall, așa că am proiectat filme pe un cearșaf în Piața Constituției cu toți invitații festivalului. N-a avut niciun efect, nici acum n-avem săli, dar era un tip de manifest în care credeam. 

Festivalul a avut, de-a lungul edițiilor, diferite resetări și direcții artistice, care și-au lăsat amprente mai mult sau mai puțin vizibil. Aș vrea să vorbim despre aceste schimbări și ce „lecții” v-ați luat din fiecare. 

Primul moment de cotitură a fost în 2016, când am încercat să mă retrag din festival și să deleg mai multe responsabilități, să diversific echipa. Apoi a venit Andrei Rus, în 2018, care a lăsat o marcă specială festivalului. Andrei a lucrat cu Vanina Vignal la programare, ei i-au dat festivalului o turnură cinefilă foarte puternică și care a fost foarte bine pentru breasla care începuse să crească în București, de altfel datorită multor programe pe care Andrei Rus le-a făcut, inclusiv la UNATC. 

De-a lungul anilor, am trecut prin mai multe gânduri și opțiuni: cum faci să crești aceste teme dedicate drepturilor omului? Cum faci să nu devii o colecție de sloganuri? Cum faci să ieși din sala de cinema și filmul să fie doar, așa, o minge pasată pe care să o prindă celălalt și să creeze o dezbatere publică? 

Mi-a luat ceva timp să înțeleg că OWR nu e doar un festival de cinefilie, ci unul despre atitudine. În ultimii ani, ne-am propus să revigorăm caracterul social al festivalului de la început – și cred că Andreea Lăcătuș, directoarea festivalului de doi ani, face asta cu brio. Să diversificăm talk-urile, filmele să fie mai accesibile pentru public, să existe un program în care să se regăsească nu numai cineaști, ci și oameni din științe sociale, jurnaliști, antropologi – un prag de care un festival dedicat drepturilor omului trebuie să țină cont, pentru că nu toți mâncăm cinema pe pâine. 

OWR nu e doar un festival de cinefilie, ci unul despre atitudine.

Mergând pe firul acesta către trecut, ce proiecții cu un impact puternic au rămas cu dumneavoastră, momente cu invitați speciali, o reacție neașteptată a publicului care a generat o dezbatere puternică?

Săptămânile trecute, am proiectat filmul lui Florin Iepan, Odessa, care s-a realizat în preajma festivalului. În 2011, noi l-am invitat pe Florin să arate vreo 20 minute din film, cât avea la montaj. Mi-amintesc că, în sala de la Muzeul Țăranului Român, plină cu peste 300 de oameni, s-a ridicat în picioare un bărbat care fusese martor la masacrul din 1941 – avea 7 ani atunci. Florin l-a filmat ulterior pentru documentar; inclusiv discuția din sală e inclusă în film. A fost unul dintre momentele în care festivalul a hrănit filmul și invers. 

Tot din același an, am avut un film și un om care au fost foarte importanți pentru noi: Bogota Change, despre primarul „revoluționar” al orașului Bogota. O figură specială, matematician și filosof, fost rector al universității, care avea tot felul de metode neconvenționale „de reformare a societății”; odată, și-a dat pantalonii jos pe scena amfiteatrului din universitate pentru că studenții i le tot contraziceau. Când a devenit primar, angajase niște clovni care circulau printre mașini în intersecții și imitau șoferii nervoși, încercând să-i ironizeze, dar și să detensioneze starea agitată din cauza traficului infernal din oraș. L-am adus la festival și am reușit să organizăm chiar o întâlnire cu primarul Sectorului 1 de atunci, Andrei Chiliman, care n-a fost foarte receptiv la metodele lui Antanas Mockus.

Am avut parte și de scăpări de sub control. Acum 13 ani, când situația rusească deja nu mai arăta bine, am adus la București grupul acționist rusesc Voina. Cu câteva ore înainte de deschiderea festivalului, am primit un telefon că fuseseră arestați pentru că au încercat să agațe un banner pe clădirea Muzeului de Istorie și n-aveau autorizație. Am organizat aici cu ei o expoziție și proiecții, iar una dintre ele nu s-a sfârșit bine, în sensul că unul dintre membrii Voina l-a pălmuit pe un spectator. Acesta îl criticase pe unul dintre lideri că abuzează de drepturile copilului, pentru că într-un video arată că adusese un copil de doi ani în mijlocul demonstrațiilor violente și l-a folosit drept scut. Și atunci omul de la Voina a zis: „Păi, dacă sunt laș, vino aici în față.”

Anul acesta se împlinesc 18 de ani de OWR. Am putea spune că festival a ajuns la maturitate, dacă ar fi să mă folosesc de un clișeu. Este această longevitate o garanție a stabilității? 

Nu contează că un festival are 18, 25 sau 48 de ani, mai ales în sistemul românesc. Spre deosebire de alte țări, unde astfel de evenimente sunt susținute anual de primării sau ministere, noi am fost nevoiți să ne bazăm pe sponsori fideli și finanțări publice instabile (Centrul Ceh, Fundația Konrad Adenauer Stiftung, AFCN etc). Lucrăm de 18 ani în acest sistem, ca toate celelalte festivaluri din România. Deci maturitatea nu înseamnă mare brânză, pentru că în prezent funcționăm altfel social, costul vieții este infinit mai mare, iar accesul la resurse este și mai limitat. Din cauza asta, oamenii din echipe ajung să lucreze sezonier, în super stres pe perioada pregătirii și în timpul festivalului și, din cauza uzurii, se schimbă des – ceea ce am învățat că poate fi bine, dar e mai ales rău. 

„M-auzi?!” este tema ediției, care îndeamnă la comunicare și apropiere într-o societate tot mai polarizată. Cum se reflectă acest îndemn în programul festivalului?

Polarizarea este puternică, dar cred că împărțim cu toții sentimentul de dezamăgire și nedreptate socială și politică. Sigur, lipsa culturii istorice și politice contribuie la revirimentul extremismului de dreapta. Am încercat, de exemplu, să includem în festival jurnale de actualități despre regimul legionar și dictatura lui Ion Antonescu, pentru că se vorbește în abstract despre ce a însemnat acest curent; or, prin aceste imagini de arhivă, cu oameni adevărați, poți auzi discursurile, frazele, poți vedea mecanismele de propagandă, dar și hipnoza de masă. Ediția a 18-a insistă pe ideea de dialog, secțiunea centrală a programului curatoriat de Anca Păunescu și Andrei Tănăsescu strânge filme care vorbesc despre fracturi sociale, dar și despre fracturi în familii, despre cum pot fi ele depășite. „Dialoguri extinse” acordă spațiu și mai mult dezbaterilor de după proiecții, cu un focus pe radicalizare, pe cultura protestului, pe violența din România, dar și din Orientul Apropiat. Mă bucur foarte mult că în ediția aceasta sunt foarte multe filme românești, inclusiv un program dedicat generației foarte tinere de documentariști pe care vrem să o susținem („Emerging Voices”).

Deși lumea e polarizată, cred că avem și o datorie de solidarizare – pentru că, în vremuri dificile, un festival este și o formă de rezistență colectivă, de solidaritate. E important să știi că nu ești singur.

Creșterea populismului, criza democrației sunt teme abordate de-a lungul timpului în festival, dar pe care le simțim și noi acut ca un ghimpe. Cum vă raportați personal la aceste schimbări și la haosul politic din ultimele luni? 

Cred că trebuie să ne obișnuim cu ideea că nu există numai progres. Că există și regres, iar acum suntem într-o fază de regres social-politic și trebuie să ne pregătim pentru asta. Ce cred că a fost surprinzător, pentru noi toți, este cât de rapid și violent a venit acest regres. 

Polarizarea este puternică, dar cred că împărțim cu toții sentimentul de dezamăgire și nedreptate socială și politică. Cred că avem și o datorie de solidarizare – pentru că, în vremuri dificile, un festival este și o formă de rezistență colectivă. E important să știi că nu ești singur.

Pornind de la contextul actual, cum credeți că realitatea de acum se va reflecta în tematicile documentarelor de la OWR în următorii ani? 

La nivel de discurs în filme – din ceea ce am văzut în filmele de la OWR în ultimii ani – sunt mulți cineaști care provin dintr-o anume comunitate, de obicei defavorizată sau discriminată, care fac filme dinăuntru într-un fel foarte creativ și viu, punând o parte din viața lor acolo, dar fără să fie cea ce numeam „filme militante” acum 20 de ani. Un film precum No Other Land – realizat de activiști palestinieni și israelieni (r. Basel Adra, Hamdan Ballal, Yuval Abraham și Rachel Szor) – e un exemplu pentru această tendință de a prezenta perspective intime asupra unor probleme globale. Ca discurs, cred că e foarte simptomatic acest tip de film, care e și un film foarte frumos formal, fără să fie realizat cu resurse mari.

Documentarul mi se pare în continuare un teritoriu viu al cinemaului, un laborator de creație sub presiune, care continuă să dea naștere unor forme care sunt absorbite de cinemaul mainstream; inclusiv de televiziuni, seriale, platforme de streaming. Mă întreb și eu dacă presiunile politice din ce în ce mai mari vor influența mai mult cinemaul documentar. În orice caz, va fi tot mai dificil să le ignorăm.

Festivalul One World Romania are loc în perioada 4-14 aprilie în București și online în perioada 14-30 aprilie. Foto main: Maia și Cabiria Morgenstern, în spotul OWR de anul acesta.

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.