„Tigru”, scris şi regizat de Andrei Tănase, este unul dintre cele mai aşteptate debuturi din acest an. Filmul o are în prim-plan pe Vera, medic veterinar la o grădină zoologică dintr-o mică localitate din Transilvania. Femeia este măcinată de probleme personale, iar atunci când un tigru evadează, este nevoită să plece în căutarea lui.

Filmul a avut premiera mondială la Festivalul de la Rotterdam, în secţiunea Bright Future, şi îi are în rolurile principale pe Cătălina Moga, Paul Ipate şi Alex Velea. Producătorii români sunt Anamaria Antoci, Irena Isbășescu şi Adrian Silișteanu, prin Domestic Film, iar imaginea este semnată de Barbu Bălăşoiu. 

În cadrul rubricii de interviuri Emerging Voices, am stat de vorbă cu Andrei Tănase despre parcursul său de regizor, tipul de cinema care îl pasionează, interesele sale artistice şi despre cum a realizat acest prim film de lungmetraj, care va putea fi văzut în cinematografe în a doua parte a anului.

***

Născut la 16 noiembrie 1982 în Bucureşti, Andrei Tănase a început să fie interesat de regie în clasa XII-a. „Am intrat la Liceul Gheorghe Lazăr în 1997, la Matematică-Fizică, însă nu aveam nicio legătură cu acest profil. După trei ani în care m-am chinuit, m-am mutat la uman”, îşi aminteşte el. Spre finalul liceului, a început să se gândească la o facultate: „Îmi doream să studiez cât mai puţin pentru examen, pentru că nu mai suportam. Am descoperit UNATC. Eram înnebunit după filme, dar nu-mi pusesem niciodată problema că e ceva ce aş vrea să fac. Nu mă gândeam că ar putea fi o profesie”.

Se uita de mic la filme, atât la cinema, cât şi la televizor. „Am început să merg la cinema probabil pe la 7-8 ani, imediat după Revoluţie, când încă mai erau cinematografe. Mama era profesoară de italiană şi îi plăceau şi ei filmele. La început, mă ducea mai mult la desene animate. Dar apoi vedeam tot ce se putea. Stăteam în Drumul Taberei, unde locuiesc şi acum. Mergeam la Cinema Favorit, dar veneam şi prin centru, la Patria şi Scala. Îmi amintesc că la Patria am văzut Terminator 2”, povesteşte Andrei Tănase.

La fel ca cei din generaţia sa, crescută cu Pro TV, urmărea toate filmele pe care le difuza acest post de televiziune, dar şi sitcomurile: „Rădeam tot – Familia Bundy, Seinfeld, Friends”.  

„Filme de autor am început să văd abia în facultate. Dacă mai prindeam ceva deosebit la televizor, era pur întâmplător, nu căutam. De exemplu, Tăcerea mieilor, care mi s-a părut foarte tare. Habar nu aveam de Tarkovski sau Bergman”, adaugă el. 

„Ţin minte că Fight Club a fost un moment de cotitură. Se întâmpla în 1999, cred că eram în clasa a XI-a. E posibil să fi fost primul film la care m-am dus singur, nu cu prietenii. L-am văzut la mine în cartier, la Cinema Favorit”, spune Andrei Tănase, puternic impresionat de filmul lui David Fincher. 

Părinţii, şi în special tatăl, care lucra în industria hotelieră, nu erau foarte încântaţi de dorinţa sa de a da admitere la regie de film la UNATC: „Nu se poate. Asta nu e o meserie. Vrei să fii muritor de foame?”.

„M-au convins până la urmă să mă înscriu la încă o facultate – Hidrologie de la Geografie, unde se intra numai cu nota de la Bac. Nota de la Bac era foarte mare, aşa că am intrat automat în vară, când am depus dosarul. S-a mai liniştit şi tata”, povesteşte el.

Pentru examenul de la UNATC, care era toamna, în septembrie, a făcut pregătire cu Laurenţiu Damian: „Erau două tipuri de pregătire. Una mai serioasă şi una de duminică. Până să mă prind, am nimerit la aia de duminică. La cea serioasă erau deja închise înscrierile. La cea de duminică te duceai câteva ore. Eram câţiva, ne punea o secvenţă de film, o comentam, încercam să facem un mic decupaj. Mi s-a părut interesant. Erau oameni cu care puteam să vorbesc aceeaşi limbă şi să mă simt în largul meu”.

Nu a apucat să treacă prin toate filmele clasice incluse în bibliografie. La examen, i-a căzut o secvenţă chiar din unul dintre filmele nevăzute – Zbor deasupra unui cuib de cuci, clasicul lui Miloš Forman din 1975. Chiar şi aşa, l-a identificat. „De când am ajuns acolo, mi-am dat seama că sunt mai puţin pregătit decât mulţi dintre ceilalţi candidaţi. Erau unii care mai dăduseră admitere, dar picaseră și încercau a doua oară. Ştiau filmele pe de rost. Însă, una peste alta, a mers, am intrat. Poate a fost şi noroc, habar n-am”, povesteşte regizorul. 

„Nu pot să spun că am învăţat regie de la profesorii de la UNATC”

Despre anii de facultate nu are neapărat lucruri bune de spus. „Aş fi vrut să am nişte amintiri mai plăcute. Sigur, îmi plăcea să fiu cu colegii. Apoi, comparând cu ce se face în alte facultăţi, la noi era extraordinar – nu toceam nimic, vedeam filme, discutam. Dar, din punct de vedere didactic, nu pot să spun că am învăţat regie de la profesorii de acolo, din păcate. Se pare că tot ce am învăţat, am învăţat singur, văzând filme şi punându-mi nişte probleme. Ce făceam, în principal, era să discutăm scenariile pe care le propuneam pentru exerciţiile de an. Dar nu le discutam dintr-o perspectivă profesionistă, ci intuitiv. Iar despre regie, aproape nimic. Cred că am învăţat doar teoria de bază, care intra pe jumătate de pagină şi pe care o reţii în jumătate de oră, despre încadraturi şi mişcările de aparat. În rest, despre cum să spui o poveste, despre cum să decupezi un moment ca să aibă suspans sau să existe tensiune, nu vorbeam. Sau, dacă se ajungea la lucrurile astea, era întâmplător. Nu exista o metodă”, povestește Andrei Tănase.

„Altfel, exista o efervescență. În anul în care am intrat la facultate, am văzut la Festivalul CineMAiubit filme de Mitulescu, Porumboiu, Nemescu. Era ceva inedit. Mi se părea că aveai în sfârşit ce vedea. Erau vremuri bune în sensul ăsta, exista speranţă în viitor. Tot în toamna aia apăruse şi Marfa şi banii. Îmi amintesc că a avut o premieră la Cinematecă, ceva foarte modest. A apărut Cristi Puiu pe scenă şi a început să se plângă despre cât de greu a fost la filmare. Nu înţelegeam. Apoi am văzut filmul şi am fost uluit. Era cu totul altceva, de pe altă planetă, tare de tot. Simţeam că se pot face lucruri şi la noi”, rememorează Andrei Tănase. 

În privinţa filmelor care îi plăceau, spune că nu era atras atât de mult de titlurile din canon, cât de producţii de la Hollywood, de autori precum Steven Spielberg, David Fincher, Paul Thomas Anderson, Wes Anderson sau Spike Lee. „Ceva ce poate înţelege şi un public larg, dar care are un nivel şi pentru cinefilii hardcore”, explică el, adăugând că are o slăbiciune şi pentru filmele de gen, cum ar fi thrillerul şi policierul. „Astea mi-au plăcut întotdeauna. Şi acum, dacă mă întrebi, spre asta tind. Cam asta aş vrea să fac”.

Scurtmetrajele

După ce a terminat facultatea, pentru a câştiga bani, a lucrat o perioadă în alt domeniu. Câteva veri a fost  ghid turistic pentru străini, în special italieni, în Bucureşti şi în Transilvania. „În paralel, m-am înscris la masterclass-uri şi workshop-uri. În cadrul programului NISI MASA am făcut un documentar transsiberian. Apoi, am mai lucrat  la ceva asemănător în Turcia. Începusem să-mi dezvolt propriile scenarii, dar fără să scriu prea mult şi fără să bat la uşi. Am dus-o aşa câţiva ani”.

Nu a vrut să facă asistenţă de regie, considerând că nu i se potriveşte. A lucrat totuşi ca script supervisor la filmările pentru unul dintre episoadele din omnibusului Amintiri din Epoca de Aur. Era episodul realizat de Răzvan Mărculescu, despre alfabetizarea la sate în timpul comunismului: „A fost cea mai grea filmare din viaţa mea. Nu îmi venea să cred: trezit numai la cinci dimineaţa, 18 ore de filmare pe zi, frig”. 

A realizat şi câteva reclame şi clipuri, însă nu era o direcţie care să-l intereseze. „Nu aveam drive-ul de a ajunge undeva. Mă interesa doar filmul, despre asta e vorba. Trăiam, cumva, într-un vis, şi anume că la un moment dat o să fac film. Când eşti foarte tânăr, nu-ţi dai seama că timpul trece atât de repede. Dintr-o dată nu mai eşti atât de tânăr şi începi să te întrebi ce s-a întâmplat. Când te prinzi, îţi spui că trebuie să te mobilizezi”, mai explică Andrei Tănase.

„Acum, privind retrospectiv, poate că ar fi trebuit să trag mai tare”, mărturiseşte el.

În 2013, împreună cu un producător din Germania şi cu Libra Film, compania de producţie a lui Tudor Giurgiu, a realizat primul său scurtmetraj, Claudiu şi crapii, un film despre un angajat dintr-un hipermarket (jucat de Paul Ipate) care, după ce vede că unul din crapii vii înghesuiți în acvariul lor mult prea mic începe să tușească și să horcăie ca un om, se hotărăşte să ia măsuri. Cu aceiaşi producători a realizat şi al doilea scurtmetraj, pentru care a obţinut şi finanţare de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC), Vacanţă la ţară (2015), despre o întâmplare misterioasă prin care trec doi veri în satul bunicilor. 

A urmat al treilea scurtmetraj, Prima noapte (2016), despre un adolescent al cărui tată îi pregătește o surpriză de ziua de naştere: prima noapte de dragoste cu o fată. Filmul a fost produs de Libra, de aceiaşi parteneri germani şi de o firmă de producţie în prezent dispărută, Comitet, co-deţinută de directorul de imagine Barbu Bălăşoiu, prieten şi vechi colaborator al său, încă din perioada când erau colegi de facultate. Prima noapte a avut premiera mondială la Veneţia şi a fost selectat ulterior în multe alte festivaluri. 

„Odată cu Prima noapte mi s-a părut că lucrurile încep să aibă sens, să se aşeze. Ăsta e procesul normal – faci nişte scurtmetraje, iar la al treilea deja se întâmplă ceva, apoi o să urmeze un lungmetraj. Însă, uitându-mă în urmă, şi asta e puţin idealist. Pentru unii funcţionează, pentru alţii e mai greu”, spune regizorul.

Recunoaşte că traseul său de la terminarea facultăţii şi până la debutul în lungmetraj a fost unul cam lent, dar că nici nu îi place în general să se grăbească: „Cu lungmetrajul am stat mult în pregătire. Nu la scrierea primului draft, ci la rescriere. Nu eram complet mulţumit. Am petrecut destul de mult pe nişte mărunțișuri şi poate nu era cazul. Acum, după ce am văzut ce înseamnă să faci un lungmetraj, unele chestii par nişte mofturi, nişte prosteli. O bibileală a unui om care trăieşte în turnul său şi nu prea ştie ce îl aşteaptă. De exemplu, să inversezi două replici între ele. Lucruri care în grand scheme nu înseamnă nimic. Probabil că asta a venit din lipsa de experienţă. Până nu dai cu capul, nu înveţi”.

Tigru

Pentru scenariul de lungmetraj am pornit de la o ştire din 2011 despre o tigroaică scăpată de la grădina zoologică din Sibiu. Animalul a fost în cele din urmă împuşcat de vânători, după ce fusese tranchilizat.   

„Întâmplarea m-a impresionat într-un mod foarte neplăcut. M-a tulburat. Sunt un mare iubitor de animale. De mic am crescut cu atlasul zoologic. Mă pasionează şi mă fascinează lumea lor. Mi se pare că, observând animalele, înțelegi de fapt foarte multe lucruri despre oameni. Nouă ni se pare că suntem aceste creaturi deosebite, făcute după imaginea lui Dumnezeu, dar suntem mult mai aproape de animale decât ne place să recunoaştem”, afirmă Andrei Tănase.

I s-a părut ofertant derizoriul întregii situaţii, pe care a încercat să-l redea şi în film: „La ştiri arătau imagini cu tigrul într-o pădure românească. Apoi, vedeai nişte poliţişti şi nişte gură-cască. Era o mare disonanţă. După aceea, tigrul mort. Îi afli povestea, că a scăpat dintr-o cuşcă şi a umblat liber, ca un animal sălbatic. După ce l-au omorât, l-au pus într-o furgonetă”.

„O femeie veterinar la zoo este mult mai solicitantă şi mai interesantă ca personaj”

„Pornind de aici, a fost un proces destul de lung să pun această poveste într-un cadru şi să creez nişte personaje cu miez. Pentru asta, m-am inspirat din ceva personal, din povestea unor prieteni, un cuplu. Prietena respectivă a pierdut o sarcină și m-a interesat dinamica lor de cuplu și cum s-a modificat relaţia după un astfel de moment”, adaugă el.

Spune că a ales să structureze firul narativ în jurul unei protagoniste, nu a unui protagonist, pentru că, pe de o parte, personajul jucat de Cătălina Moga e inspirat din această prietenă reală şi, pe de altă parte, „o femeie veterinar la zoo este mult mai solicitantă şi mai interesantă ca personaj, deoarece are mai multe obstacole de trecut decât un bărbat”. „Ca scenarist, este mai atrăgător să existe o femeie în lumea acelor animale”, precizează cineastul.

Totodată, a vrut să-şi ducă filmul într-o zonă mai ludică şi chiar la graniţa cu suprarealismul: „Grădina zoologică e o lume separată de lumea reală. Acolo sunt animale care vin din locuri diferite, nu au legături unele cu altele, dar creează un fel de comunitate închisă. M-au interesat aceste animale puse la un loc şi relaţia lor cu oamenii. Genul acesta de spaţiu ca o fortăreaţă unde ziua vin copii şi părinţi care admiră animalele, iar noaptea se sting toate luminile şi nu prea ştie nimeni ce se întâmplă acolo. E interesant. E un spaţiu deschis spre orice”.

De asemenea, era conştient că prezenţa reală a unui tigru va fi suficient de puternică pentru a nu mai fi nevoie să apese pe pedala simbolisticii unui astfel de animal exotic. 

În acelaşi timp, mărturiseşte că a fost limitat de detalii practice, despre cât de mult poţi să filmezi cu un tigru într-o zi şi despre cât de mult poate să facă un tigru „la comandă”. 

„Au fost doi tigri, dar doar unul dintre ei a jucat. Celălalt a participat doar la partea cu anestezia. El era dublura, pentru că era un tigru mai tânăr. Anestezia nu e ceva foarte comod. E un proces destul de sensibil. Tigrul principal, care de fapt e o tigroaică, a jucat în Life of Pi de Ang Lee şi, când era pui, în Deux frères de Jean-Jacques Annaud. E vedetă. Însă probabil Tigru a fost ultimul ei film. Dresorul din Franţa a venit la rândul lui la Festivalul de la Rotterdam şi ne-a spus că o va retrage din filme”, spune regizorul, precizând totodată că folosirea unui tigru este foarte scumpă.

„Tigrul e un animal greu de controlat”

„Felinele sunt animale greu de dresat. Nu sunt precum câinii sau caii, să ridice un picior şi să îl ţină sus cât vrei tu. E mult mai complicat. Oricum, ce face dresorul cu tigrul e fabulos – cum reuşeşte să îl aducă la cadru, la semn. Cu toate acestea, există nişte limite foarte clare. De exemplu, dacă vrei să se uite într-o direcţie, probabil nu o să reuşeşti să-l determini să facă asta mai mult de două secunde. La un moment dat îşi pierde concentrarea, se uită în altă parte. E un animal greu de controlat. Neavând încotro, m-am folosit mult de montaj pentru a construi secvenţele în care apare tigrul. Mulţi mi-au reproşat că tigrul apare cam puţin în film. Ar fi vrut să îl vadă mai mult. Poate şi eu aş fi vrut să îl văd mai mult, dar astea au fost limitele”, explică Andrei Tănase.

„În acelaşi timp, am avut grijă să scriu scenariul în aşa fel încât să pot filma ce scriu. Am avut o discuţie prealabilă cu dresorul pe Zoom despre ce putem să facem cu tigrul. Am stabilit şi cu Barbu în linii mari cadrele şi acţiunile. Dresorul m-a asigurat că majoritatea lucrurilor dorite de mine pot fi făcute. Însă am filmat în august, pe căldură, când tigrul oboseşte repede și trebuie să se odihnească. Reuşeşti să tragi o dublă sau două, dar deja la a treia nu mai e atent. Vrea la el în cuşcă, la umbră. Tigrul apare şi în cadru cu personaje, dar este vorba de filmări combinate. Dresorul a spus că e suficient de sigur pe acest tigru pentru ca un actor să stea în acelaşi cadru cu el, la o distanţă de trei metri. Însă cei de la producţie au spus că nu se poate, că nu vor să rişte şi au cerut să găsim alte variante. Aşa că am apelat la filmări combinate. Chiar şi aşa, am ţinut să fie un tigru real, nu unul 3D”, detaliază el.

Regia

În privinţa stilului de lucru cu actorii, Andrei Tănase afirmă că nu este adeptul repetiţiilor intensive: „Mi se pare că, dacă repeţi foarte mult şi ajungi să ai totul foarte bine pus la punct, o să se simtă că este coregrafiat”.

„În general, nu-mi place să trag foarte multe duble. În privinţa indicaţiilor, încerc să nu fie extrem de complexe. Mi se pare că indicaţiile foarte complexe, în loc să ducă în direcţia care trebuie, mai degrabă îi zăpăcesc pe actori. La dialog ţin destul de mult, însă nu chiar la virgulă. Dar anumite replici vreau să fie spuse aşa cum sunt scrise. Apoi, e foarte important castingul, pe cine alegi din prima. Poţi să dai lovitura sau s-o dai în gard, oricât de priceput ai fi ca regizor şi psiholog”, mai explică Andrei Tănase.

Mărturiseşte că nu a vrut să folosească un stil foarte rigid şi că a căutat ca Tigru să fie un amestec de film de autor cu elemente de cinema de gen, vizibile prin folosirea muzicii sau a decupajului ori prin introducerea unor secvenţe care trimit spre un action movie. 

„Poate că asta nu funcţionează în favoarea filmului. Fiind greu de plasat, nu aduce nici mulţimi de oameni la mall şi nici festivalurile nu sunt înnebunite să-l ia. Însă zona asta de mijloc, în care nu poţi să defineşti foarte clar lucrurile, mi se pare cea mai interesantă. Poate o să pară preţios, dar viaţa e tot aşa, un mare amestec de tragedie, ridicol, derizoriu. De asta îmi place să-mi ofer libertatea de a nu mă conforma unui stil foarte clar. Nu mi se pare că e o mare virtute să ţii cu dinţii de un stil anume. Ştiam că nu vom putea face tot ce ne dorim în părţile cu tigrul. Aşa că am zis ca fiecare secvenţă să aibă, cumva, stilul ei şi că asta va fi suficient. Pornim de acolo. Să nu ne băgăm singuri într-o cutie din care să ne fie foarte greu să ieşim. Era clar că secvenţele cu tigrul vor fi mai decupate, pentru că nu aveam cum altfel, aşa că ne-am zis ca totul să fie mai liber. Probabil sunt unele lucruri pe care le-aş fi făcut altfel, dar, cu toate acestea, mi se pare mai important elementul de surpriză decât unitatea stilului”, declară Andrei Tănase.

El mai spune că o constantă a filmelor sale este că drama e mereu dezumflată la un moment dat de ridicol, de penibil: „Îmi place genul ăsta de dinamică. Mi se pare că e mai conformă cu realitatea. Cu toţii vrem să spunem nişte adevăruri despre lumea în care trăim, dincolo de a oferi şi entertainment publicului. Şi mi se pare că, în felul ăsta, eşti mai aproape de adevăr, decât dacă spui lucrurile în alb şi negru”. 

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.