La recomandarea câtorva cineaşti români care sunt membri ai Academiei Europene de Film (EFA), m-am trezit cu o invitaţie la gala de premiere de pe 9 decembrie de la Berlin, ca parte a unei deschideri spre criticii din Europa de Est a prestigioasei instituţii. 

Prin biroul de presă, mi s-a oferit posibilitatea să spun cu cine mi-ar plăcea să fac interviu – online, în săptămânile de dinaintea ceremoniei, sau fizic, la Berlin, în preziua galei – dintre cineaştii laureaţi cu premii speciale, membrii conducerii EFA şi nominalizaţi.

Primul pe listă nu putea fi decât Béla Tarr, despre care s-a anunţat în octombrie că va primi un premiu onorific din partea preşedintelui şi boardului Academiei Europene de Film. În urma unui schimb de email-uri cu agenţia responsabilă de relaţia cu media, mi s-a stabilit un interviu pe Zoom. 

Deşi am cerut măcar trei sferturi de oră de discuţie, mi s-a transmis că nu voi beneficia decât de 25 de minute, nimic mai mult. Ideea de a avea atât de puţin timp la dispoziţie pentru un interviu în engleză cu Béla Tarr, care, în plus, s-ar desfăşura online, nu era foarte încurajatoare. Dar mi-am zis că e o şansă rară (cu atât mai mult cu cât trăiam cu regretul că, în 2017, când a fost invitat la Les Films de Cannes à Bucarest, l-am ratat pentru că eram plecat, asta deşi îi revăzusem cu acea ocazie filmele şi scrisesem eseul despre cinemaul lui pentru broşura specială pe care i-a dedicat-o festivalul).

În după-amiaza şi la ora stabilite, eram pregătit la laptop, cu linkul de Zoom deschis şi, în faţă, cu câteva întrebări – care nu puteau fi decât generale, dată fiind presiunea timpului şi a contextului. Primesc mesaj de la Claudia, cea cu care am ţinut legătura și care mi-a facilitat discuţia cu Béla Tarr: 

„Interviul va întârzia 20 de minute.”

„Nicio problemă. Aştept.” 

Peste 15 minute, vine un alt mesaj: „Încă o pauză de ţigară”. 

Ca să mai scap de emoţii (totuşi, urma să-l intervievez online pe legendarul Béla Tarr, contra cronometru), m-am pus să glumesc cu colegii pe chat-ul Films in Frame şi cu un prieten pe WhatsApp. 

Dintr-odată, se deschid două ferestre pe Zoom: una cu Claudia, care ne face legătura şi apoi îşi închide imaginea, şi alta cu însuşi Béla Tarr, care, îmbrăcat cu un sacou negru peste ceea ce părea un pulover gri, se afla într-o cameră în semiobscuritate, cu o veioză aprinsă în plan secund. Am apăsat rapid butoanele de record de la Zoom şi de pe reportofoane (două, ca să fiu sigur) şi am dat drumul precipitat la întrebări. M-am încadrat în timp (ba chiar am încheiat cu 2-3 minute mai repede), iar regizorul maghiar a răspuns succint, dar percutant şi la obiect, aruncând câte un „shit” din când în când, semn că şi acum, la aproape 70 de ani, e un nonconformist. Însă toată discuţia, din cauza cadrului în care se desfășura, a părut aproape ireală.

Béla Tarr a vorbit despre ce presupune să ai curaj ca cineast, despre ce înseamnă să fii un regizor radical, despre diversele forme de cenzură, despre scepticismul că cinemaul mai poate schimba lumea şi despre situaţia – deloc optimistă – a politicii şi cinematografiei din Ungaria natală.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu el, trebuie spus că Béla Tarr, născut în 1955, a început primele experimente ca cineast amator la vârsta de 16 ani. Debutul său în lungmetraj a venit în 1979 cu Family Nest, care a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Mannheim. În 1982, The Prefab People a primit o mențiune specială la Locarno. Acesta a fost urmat de drama de cameră Almanac of Fall (1984) şi de Damnation (1988), care a fost nominalizat la primele premii ale Academiei Europene de Film.

Probabil cel mai cunoscut film al lui Béla Tarr este Sátántangó, o adaptare de 450 de minute a romanului omonim al lui László Krasznahorkai, prezentată în secțiunea Forum a Berlinalei în 1994, unde a câștigat Premiul Caligari. Sátántangó a atins rapid statutul de film cult şi este adesea menționat ca unul dintre cele mai importante filme ale anilor `90. De asemenea, el exemplifică perfect stilul unic al lui Béla Tarr, filmele sale, considerate ca fiind parte din slow cinema, având propriul ritm, cu cadre lungi şi alb-negru.

A urmat, în anul 2000, Werckmeister Harmonies, iar în 2007 The Man from London, o adaptare a L’Homme de Londres de Georges Simenon și cu interpretări ale unor actori ca Miroslav Krobot și Tilda Swinton, a făcut parte din competiţia Festivalului de la Cannes. 

Lungmetrajul său din 2011 The Turin Horse a primit Marele Premiu al Juriului – Ursul de Argint și Premiul FIPRESCI la Berlinale și a fost nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film. După The Turin Horse, Béla Tarr a anunţat că nu va mai face filme, invocând faptul că nu mai are nimic nou de spus şi că ar risca doar să se repete. 

A fost numit Chevalier dans l’Ordre des Arts et Lettres și a fost onorat cu mai multe trofee naționale și internaționale remarcabile, doctorate onorifice și premii pentru întreaga carieră.

Béla Tarr a susținut încă de la început Festivalul de Film de la Sarajevo (fondat în 1995). În 2013 a creat la Sarajevo o școală de film, cunoscută sub numele de film.factory, iar din 2016 s-a și mutat în acest oraş.

***

În ultimii ani, le-aţi predat multor cineaşti tineri. În interviuri, aţi declarat că aţi încercat să-i învăţaţi în primul rând să fie curajoşi. Ce înseamnă să fii curajos ca cineast, în special astăzi?

Suntem în secolul 21 și acum poți face un film cu un nenorocit de telefon. Trebuie să fii liber, să uiți de reguli. Trebuie să-ți găsești propriul limbaj, propria modalitate de a te exprima. Trebuie să fii tu însuţi. Ăsta este cel mai important aspect. Să fii curajos înseamnă să te opui tuturor așteptărilor. Și trebuie să spui ceea ce simți și ceea ce gândești cu adevărat. Asta-i tot. În zilele noastre trebuie să fii curajos, pentru că întreaga industrie, tot sistemul ăsta de rahat, este împotriva acestui lucru. Trebuie să ai opera ta, vocea ta personală.

Aţi spus undeva că vă consideraţi un cineast radical (de altfel, multă lume vă consideră astfel). Ce înseamnă asta în viziunea dvs.?

Nu știu. Nu înțeleg ideea asta cu încadrarea într-o anumită categorie. Când ești pe platou și lucrezi cu oamenii, nu te gândești niciodată la asta. Nu te identifici ca fiind radical. Dacă faci lucrurile în felul tău, dacă ai propriul stil de lucru, sigur, ar putea fi considerat radical. Dar nu ăsta este obiectivul meu, să fiu radical. Să zicem că se întâmplă pur și simplu. Este doar un efect secundar.

Aţi mai afirmat că aţi făcut filme pentru că aţi vrut să îi apăraţi pe cei săraci, dar şi demnitatea umană. Credeţi că acesta ar trebui să fie scopul cinemaului? În ce măsură mai este posibil astăzi?

De ce nu? E ceva ce ține de personalitate și de modul în care vezi lumea. Bineînţeles, nu am filmat niciodată vreun cadru cu oameni de pe coperta revistelor Vanity Fair sau Forbes. Am suferit mult și am fost dat peste cap în timpul perioadei comuniste. Dar, jur, noi am creat rahatul ăsta în care trăim. Noi am făcut această lume. Este responsabilitatea noastră. Chiar dacă nu mai fac filme, simt că trăim niște vremuri de-a dreptul oribile. Cred că este foarte dificil pentru tinerii regizori de acum.

Camera este ca o armă – o poți folosi într-un mod bun sau o poți folosi împotriva oamenilor

Sunteţi de părere că filmele îmbătrânesc?

Ce înseamnă să îmbătrânească? Unele filme pot îmbătrâni și în două săptămâni, iar altele se mențin proaspete și încă stârnesc ceva în oameni şi după mult timp. Cred că, într-un fel, am noroc, pentru că filmele mele încă sunt apreciate, în special de tineri. Dacă s-ar spune că filmele mele sunt vechi, ar însemna că s-a terminat cu mine. Dar atât timp cât tinerii se uită la filmele mele, mă bucur şi mă consider norocos.

În această epocă a internetului şi a reţelelor de socializare, suntem înconjuraţi de imagini mai mult ca oricând. Consideraţi că există valoare cinematografică, potenţial cinematografic, în astfel de imagini?

Nu știu. Este dificil de spus. Depinde cine le creează. Camera este ca o armă – o poți folosi într-un mod bun sau o poți folosi împotriva oamenilor. Depinde de tine. Nu aș putea face un rezumat, pentru că internetul este prea mare și nu am văzut totul, desigur. Nu am niciun cont de social media și cu siguranță nu vreau să mă alătur acestui gen de prostie. Dacă vrei ceva de la mine, doar spune-mi. Încă mai cred în relațiile umane și contactul personal. Nu-mi place ideea de a face parte dintr-o bulă. Dar sunt sigur că nu am imaginaţia necesară pentru a înţelege ce este pe internet.

De mai mulţi ani, primim cu regularitate veşti proaste legate de situaţia politică din Ungaria, dar şi în privinţa cinematografiei, în contextul unei ingerinţe şi a unui control tot mai puternice din partea guvernului. Am vorbit personal cu tineri cineaști maghiari, care mi-au spus că situaţia lor este foarte grea şi că se gândesc chiar să plece din ţară. Este binecunoscut faptul că sunteți un critic dur al premierului Viktor Orban. Aş vrea să ştiu care e acum părerea dvs. despre ce se întâmplă în Ungaria, în special în legătură cu situaţia cinematografiei. Din păcate – şi o spun în calitate de critic de film – industria cinematografică maghiară nu pare să ne mai ofere de câţiva ani mari filme.  

Din păcate, așa e. Problema este din nou la oameni. Știi, unii cred că dacă fac compromisuri, dacă sunt conformiști și lucrează cu sistemul, [vor avea beneficii – n.r.]. Dar dacă faci astfel de compromisuri, vei eșua, pentru că pe ecran se vede foarte clar personalitatea regizorului, de fiecare dată. Auzi tot felul de scuze pentru a justifica rahatul asta – trebuie să plătești facturile, ai familie de întreținut, etc. –, dar ele sunt complet irelevante, pentru că filmul tău nu va fi onest și se va vedea asta. De aceea le spun tuturor să nu facă niciun compromis, pentru că, dacă o fac, există o problemă. Spun tot timpul: filmează cu telefonul, montează filmul pe calculator și pune-l pe internet! Poți deveni celebru și așa, nu contează. Nu am făcut niciodată un astfel de compromis și nu mi s-a întâmplat nimic. Încă sunt în viață. Și nimeni nu a avut curaj să-mi spună ceva.

Dar dacă aţi mai fi făcut filme, credeţi că aţi fi avut şanse să lucraţi în Ungaria?

În Ungaria, sigur nu. Adică, da, aș putea să filmez în Ungaria, dar instituțiile guvernamentale nu mi-ar da niciun ban. Însă, din fericire, nu mai vreau să fac filme, și chiar dacă aș vrea, aș putea face rost de bani din străinătate. Însă este doar ipotetic, pentru că nu mai fac filme.

Vedeţi posibilă vreo schimbare în viitorul apropiat în Ungaria?

Nu știi niciodată. Un lucru este sigur: este o țară profund divizată. Oamenii de la țară îl susțin pe acest nenorocit de Orban. Marile orașe sunt împotriva lui. Dar opoziția este împărțită. E o situație imprevizibilă. Nu știi niciodată când oamenii se satură. Asta se poate întâmpla mâine sau peste zece ani.

Deși nu poți schimba lumea, dacă schimbi puțin limbajul filmului este aproape suficient

În perioada comunistă, aţi simţit cenzura politică. După aceea, aţi afirmat că există o cenzură a pieţei. Ce înseamnă asta? 

Am trăit 40 de ani într-un fals comunism sau fals socialism, pentru că nu erau comuniști sau socialiști adevărați. Pur și simplu înșelau oamenii și era doar un rahat feudal. Îmi amintesc cum era cenzura. Dar acum, într-un fel, situația este aceeași – acești tipi cu aere de burghezi vin și urmăresc ce faci doar pentru a proteja sistemul, care este împotriva oamenilor. Nu pot alege între aceste două mizerii.

Aţi declarat la un moment dat că cinemaul are puterea să schimbe lumea. În ce măsură mai credeţi asta?

Da, am crezut asta mult timp. Dar acum văd că cinemaul nu poate schimba lumea. Este imposibil să faci asta cu o cameră de filmat. Chiar și așa, limbajul cinematografic este un limbaj. Deși nu poți schimba lumea, dacă schimbi puțin limbajul filmului este aproape suficient, pentru că filmul face parte din lume. Chiar dacă este doar o mică parte, schimbi ceva.

Sursa fotografiei principale: Academia Europeană de Film

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.