Una dintre puținele surprize pe care mi le-a oferit ediția din acest an a festivalului de film de la Cannes a fost noul film al fraților Dardenne – Tori & Lokita, precum și întâlnirea cu cei doi. 

Filmul vorbește despre problema imigrării în Belgia – o temă larg discutată, de-a lungul timpului, de cei doi frați cineaști și îi are în prim plan pe Tori & Lokita, doi copii de aproximativ 12 și 16 ani, care, ajunși în Europa de pe continentul african, se dau drept frate și soră pentru a putea rămâne împreună. Lokita, fiind mai mare, este responsabilă să se întrețină și să-l țină pe Tori la școală, însă este cea care nu a primit încă azil politic, motiv pentru care încearcă să convingă sistemul că este sora lui Tori. În fiecare zi, Lokita muncește pentru a se întreține, a plăti cuplul care i-au ajutat să ajungă în Belgia și a-i trimite mamei bani acasă pentru a-l înscrie pe fratele ei la școală. Cântă alături de Tori într-un bar și livrează droguri pentru un bucătar meschin care-și conduce business-ul din subsolul unui restaurant italienesc. Deși cei doi copii nu sunt frați, dragostea și devotamentul lor sunt indestructibile – și poate unul dintre singurele lucruri înduioșătoare ale poveștii. Pentru că Tori & Lokita este, poate, cel mai explicit film al fraților Dardenne, care s-au mulțumit mereu să judece sistemul cu filme călduțe. Acum par mai înverșunați ca oricând și te țin cu sufletul la gură până la final. Iar finalul nu este unul fericit. 

În cadrul unei mese rotunde Jean-Pierre și Luc Dardenne au răspuns la întrebările a opt jurnaliști din țări diferite. Printre aceștia, m-am numărat și eu – la primul astfel de eveniment la care am participat. 

Este bine cunoscut interesul vostru pentru problemele sociale întâmpinate de imigranți, acesta fiind al 4-lea film pe subiect. Pare, însă, cel mai intens documentat și cel mai dur, în materie de prezentare. Cum s-a desfășurat etapa de cercetare?

Jean-Pierre: Am încercat mai multe piste, începând cu MENA – ceea ce în Belgia semnifică minori imigranți neînsoțiți. În urmă cu 10 ani, am vizitat niște centre pentru copii MENA – este o problemă deja veche în Belgia, și ne-am reîntors acum pentru a vorbi cu managerii și tutorii care lucrează aici; am vrut să ne familiarizăm cu mediul, cum trăiesc acești copii și ce simt. Apoi am dat peste o analiză foarte utilă, realizată de o revistă franceză, despre copilăria și adolescența minorilor imigranți fără părinți. Conținea interviuri cu psihiatrii, care mărturiseau că majoritatea acest copii suferă de singurătate.

Un alt lucru care m-a impresionat este veridicitatea felului în care este crescut cannabis-ul. Bănuiesc că n-a fost ușor să cercetați această lume și să faceți rost de informații.

Jean-Pierre: Avem un prieten în Liege care este șeful departamentului Anti-Drog. El ne-a ajutat, oferindu-ne fotografii cu acel mediu, pentru a-l putea reproduce cât mai autentic – cum arată locațiile, cum sunt ținute plantele, ce lămpi se folosesc, ce tipuri de aer-condiționat – toate detaliile astea au fost extrem de importante.

Ne-a mai spus că tot cannabisul folosit pentru traficul ilegal din Belgia vine din țara vecină, Olanda, care a legalizat consumul, și că partea olandeză a Belgiei – cea care se ocupă de aceste operațiuni, este în strânsă legătura cu mafia albaneză. Se pare că ”meseria” de grădinar pentru aceste plantații este un post oferit de cele mai multe ori minorilor imigranți, cărora le e teamă să nu fie deportați în țara lor de origine. Iar de aceste ”angajări” se ocupă mafia albaneză.

De ce este atât de importantă tema imigrării pentru voi?

Luc: Știți, noi ne-am lăsat convinși de politicieni că problema imigranților – în special a minorilor, este o problemă temporară, dar nu a fost așa. Este cât se poate de legitim ca acești tineri să vadă în Europa un loc mult mai sigur și mai bun decât țările în care ei trăiesc și pe care decid să le lase în urmă. Construind ziduri între noi și ei, sau închizându-ne frontierele nu este soluția, sigur există una mai bună. Această lege stupidă îi obligă să aibă toate actele în regulă până la împlinirea a 18 ani – iar mulți dintre ei, când împlinesc 16 ani și n-au primit încă azilul politic, renunță la școală și intră în lumea interlopă deoarece e un mod de a supraviețui și a rămâne în țară. Devin criminalii de mâine. Această lege ar trebui desființată, trebuie să le oferim dreptul de a învăța, să îi ajutăm să își găsească o slujbă, să învețe limba, să se integreze. Și probabil asta ar rezolva și alte probleme. 

Jean-Pierre: Anul trecut, în Franța, un brutar care avea un asistent afgan, care tocmai împlinea 18 ani și risca să fie deportat, a făcut greva foamei pentru a preveni ca acest lucru să se întâmple. Toată comunitatea din zonă i-a urmat exemplul și copilul a reușit să rămână în țară. Sprijinul oferit de oameni, în ciuda fricii pe care politicienii încearcă să ne-o inducă, ne-a oferit speranță pentru viitor. Ăsta e și scopul nostru, prin povestea pe care o redăm în acest film. Vorbim de cele mai fragile ființe de pe pământ – copiii, care sunt și cei mai exploatați.

Cei doi tineri care interpretează rolurile principale – Tori & Lokita sunt actori neprofesioniști și cu toate astea, reprezentațiile lor sunt extraordinare. Sunt curioasă cum i-ați ales și care au fost aspectele cheie pe care le-ați urmărit în modul de lucru cu ei?

Am avut o etapă de casting, bineînțeles. Ne-am uitat la sute de fotografii înainte să ne decidem pe cine vrem să cunoaștem. Cu Mbundu [n. Joely – Lokita] și Pablo [n. Schils – Tori] am încercat ceva nemaiîntâlnit – de obicei, când lucrezi cu actori neprofesioniști, aceștia lucrează cu un actor adult pe care se pot baza, însă în cazul de față Mbundu și Pablo se aveau doar unul pe celălalt. A fost dificil pentru noi însă ne-am dorit mult să încercăm. 

Am repetat timp de o lună și jumătate, a trebuit să le explicăm absolut tot: cum să se miște pe platou, în fața camerei, cum să se comporte – însă într-un mod precaut, astfel încât să nu îi instigăm să ne copieze, cât mai mult să prindă încredere în noi și în ei. Tori a devenit foarte exuberant și a trebuit să îl ajutăm să înțeleagă că actoria nu e doar o joacă, e muncă serioasă și trebuie practicată zi de zi. A fost o provocare pentru toată lumea.

Și în final, ce v-ați dorit cel mai mult să transmiteți prin acest film?

Că aceasta este o poveste despre prietenia dintre doi copii exilați, fragili și complet neprotejați. Prietenia lor îi ajută să supraviețuiască, au nevoie de povestea pe care o inventează pentru a supraviețui. Ne-am dorit mult ca prietenia lor să treacă de orice obstacol, să nu se piardă, însă a trebuit să înțelegem că, în același timp, nu putem fi prea blânzi de data asta. Era crucial să menținem tensiunea.

–

La final, Jean-Pierre și Luc Dardenne au fost de accord să facem o poză împreună, pe care eu s-o printez și s-o păstrez până data viitoare când ne vom reîntâlni și voi primi un autograf. Ne-am conversat scurt despre România, ”țara lui Cristian Mungiu” și ne-am salutat politicos înainte de ieșirea din sală. Ei au rămas pentru o a doua rundă de jurnaliști, eu am plecat cu gândul că se completează atât de bine. Jean-Pierre e mai vesel, Luc mai morocânos, însă amândoi vorbesc cu pasiune despre proiectele lor și de multe ori își completează unul altuia frazele.

Două zile mai târziu, când premiile celei de a 75-a ediții a festivalului au fost desemnate, am aflat că Tori & Lokita a luat Premiul Aniversar.

Filmul va fi distribuit în România din toamnă, de Independența Film.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.