Ce înseamnă, de fapt, dragostea adevărată? Cum rezistă ea în spațiu și în timp? Ce se întâmplă atunci când variile circumstanțe ale vieții dispută regulile predestinării? Dragostea vine în multe feluri, niciunul mai puțin valabil, ne-a spus anul trecut Celine Song de la Karlovy Vary, reflectând asupra triunghiului amoros în care se află protagoniștii filmului său.

Cu o premieră la Sundance urmată de un circuit festivalier de mare succes, culminând cu două nominalizări la Premiile Oscar 2024 (pentru Cea mai bună imagine și Cel mai bun scenariu), Past Lives descoase o poveste complicată de dragoste între doi iubiți din copilărie, Nora (Greta Lee) și Hae-sung (Teo Yoo), care se reîntâlnesc la New York după 24 de ani. Dar la New York Nora este căsătorită – și fericită – alături de Arthur (John Magaro). Această relație ambiguă dintre cele trei personaje este misterul filmului, subliniază regizoarea, relație unde un „ce ar putea fi” al unei iubiri ideale se confruntă cu un „ce avem” al unei iubiri mature. 

***

Ai lucrat până acum foarte mult în teatru. Cum ai resimțit trecerea către film? Chiar dacă Past Lives e primul tău film ca regizoare, au existat anumite lucruri care ți-au venit mai ușor pentru că ai deja această experiență a teatrului?

Cu Past Lives, personal, am foarte multă încredere în personaje și poveste, în dialog, în mizanscenă și în sentimentul că știu ce trebuie să facă fiecare secvență în parte. Aici mi-a fost cel mai ușor, pentru că am deja foarte multă experiență cu toate aceste lucruri din teatru. Chestiunile față de care, de obicei, ca regizor ești mai puțin sigur pe tine sunt partea practică a turnării filmului și lucrurile asupra cărora tu nu poți să ai niciun control – mai ales atunci când ești cineva care își dorește să le poată controla pe toate.

Îmi place să spun că a fi regizor înseamnă a fi cineva „de profesie plin de pasiune”, în sensul că tu trebuie să crezi, mai tare decât oricine altcineva, că filmul pe care îl faci va fi unul foarte bun. Bineînțeles, uneori se strecoară dubiile, dar tu trebuie să arăți că totul va fi bine. În ceea ce privește modul meu de lucru, ceea ce am știut de la început e că dacă repet, în continuu și în continuu, care sunt lucrurile esențiale din fiecare secvență, care sunt lucrurile care vor face ca acea secvență să funcționeze, toată lumea le va putea înțelege. Ăsta a fost procesul – să-mi pun problema ce ar fi cel mai important la o anumită secvență, la ce se referă ea. Este aceasta o secvență despre modul în care Hae-sung îl va saluta pe Arthur pentru prima oară? Atunci întreaga idee va fi despre cum să facem ca această secvență să fie resimțită așa cum trebuie.

Lucrând atâta timp în teatru știu și ce înseamnă un public live. Asta-mi permite să înțeleg cu ce rezonează spectatorii, ce nivel de răbdare au ei, ce îi interesează, lucrurile la care vor fi atenți. Și știu că, la finalul zilei, lucrurile la care vor fi atenți sunt fețele actorilor. Pentru mine asta înseamnă că vom avea mult joc actoricesc.

La începutul filmului vedem cele trei personaje principale, pe Nora, Arthur și Hae-sung, stând împreună într-un bar. Îi privim de la depărtare și tot auzim acești necunoscuți care își dau cu părerea despre situație, încercând să înțeleagă care este relația dintre cei trei. Secvența e una inspirată din viața reală, dintr-o întâmplare prin care ai trecut și tu. De ce ai vrut ca asta să fie prima secvență?

Am vrut să implic spectatorul și să-l fac să se simtă ca și cum e și el parte din poveste. Am vrut să-l fac să se simtă binevenit – din acest motiv în secvență Nora privește în cameră. Am vrut să-l invit să descopere misterul filmului – „ce înseamnă oare acești oameni unul pentru celălalt”? Când, mai târziu, filmul ne aduce înapoi la această secvență, noi deja știm răspunsul la întrebare, pentru că cei trei au reușit să vorbească mult mai deschis despre ce înseamnă fiecare pentru celălalt, dar și pentru că noi am trăit viețile lor împreună cu ei. Această structură a fost unul dintre primele lucruri pe care le-am conștientizat, iar după am știut cum trebuie scris întregul film. Și da, exact același lucru s-a întâmplat și în viața reală. Stând împreună cu soțul meu și cu iubitul meu din copilărie într-un bar, am putut să văd și eu cum oamenii din jurul nostru se uitau la noi, încercând să-și dea seama care ar fi relația dintre noi.

Da, exact același lucru s-a întâmplat și în viața reală. Stând împreună cu soțul meu și cu iubitul meu din copilărie într-un bar, am putut să văd și eu cum oamenii din jurul nostru se uitau la noi, încercând să-și dea seama care ar fi relația dintre noi.

Celine Song, regizoarea Past Lives

Pe lângă triunghiul amoros dintre Nora, Hae-sung și Arthur, există, să spunem, un al doilea triunghi, care ar fi Nora-Hae-sung-Coreea. Nora emigrează din Coreea de Sud în Canada și apoi ajunge în Statele Unite. Uneori, atunci când se abordează în filme subiectul imigrației, potențialul sau fostul amant e folosit ca un intermediar, care să vorbească, de fapt, despre o dragoste pentru vechea țară sau pentru amintirile de acolo. Vezi personajul lui Hae-sung ca o legătură cu Coreea sau situația ar fi mai degrabă că Norei nu îi e atât dor de o țară, cât de o anumită persoană?

Interesul meu principal a fost să fac aceste personaje să fie cât mai rotund dezvoltate, astfel încât ele să poată avea o viață de sine-stătătoare. Intenția a fost de la bun început ca Hae-sung să fie o persoană de care Norei îi este dor. Dar cine este totuși Hae-sung și unde a trăit el toată viața sa? Locurile în care trăim își lasă amprenta asupra noastră ca persoane. Trăiesc în New York deja de peste zece ani și simt cum asta m-a influențat ca persoană. Nu poți să scoți New-York-ul din mine. Poate doar dacă plec pentru câteva zeci de ani, de-abia atunci poate m-aș simți ca și cum nu mai sunt de acolo. Cam așa e și cu Hae-sung, după cum privește Nora lucrurile. Pe Hae-sung nu poți să-l desparți de acea parte din el care este Seoul. Același lucru i se aplică și lui Arthur. Pentru Nora, Arthur e New York. Deci, dintr-un anumit punct de vedere, triunghiul amoros ar fi mai degrabă Nora-Hae-sung-New York. Nu știu dacă Nora ar putea părăsi New York-ul – acolo e visul ei, acolo sunt munca și cariera și soțul ei. 

La un moment dat, Nora și Arthur stau îmbrățișați în pat și au această conversație auto-reflexivă despre povestea la care am asistat până atunci. E un moment amuzant, dar destul de trist, în care Arthur spune că, dacă lucrurile mergeau cum merg de obicei în poveștile de dragoste, el ar fi „tipul alb și malefic” pe care amantul regăsit trebuie să-l învingă ca să ajungă la dragostea adevărată. Cum contribuie Arthur pentru tine la povestea de dragoste? Spre finalul filmului, după ce s-au spus toate lucrurile care se pot spune, întrei cei doi mai există și o anumită îmbrățișare – o îmbrățișare din partea lui Arthur care pare cel mai pur act de dragoste și de înțelegere posibil.

Într-un fel, făcând filmul, personajul față de care am fost cea mai preocupată a fost Arthur. Văzând imaginea cu ei trei stând împreună într-un bar, bănuiești că el va trebui să apară la un moment dat în poveste. Iar atunci când îl vedem pentru prima oară, nu mă aștept ca spectatorul să fie entuziast sau fericit. Poți avea o anumită impresie, de genul, „Oh, nu, iată-l pe ăsta că vine” – așa cum o zice și el, e „tipul care stă în calea iubirii”. Ceea ce e totuși adevărat despre el este că, iubind-o atât de mult pe Nora și păsându-i atât de mult, el poate să dea dovadă de curaj. Văd asta și în termeni de masculinitate. Adesea masculinitatea e ceva despre care vorbim în termeni externi, ceva ce implică o dovadă de putere. Ce poate Arthur să facă e să dea dovadă de puterea de a nu-și pune în prim plan propriile nesiguranțe, propria gelozie. El le pune, de fapt, într-un plan secund – și asta nu pentru că lui Arthur nu i-ar păsa, sau că nu se teme că Nora îl va părăsi. El simte toate aceste lucruri, dar are puterea de a le pune deoparte pentru că știe că Nora are nevoie de asta. E la fel cu motivul pentru care Arthur a învățat limba coreeană. Știe că înlăuntrul Norei există un loc la care el nu are acces, dar unul în care el totuși și-ar dori să meargă, pentru că o iubește.

Dar aceeași dragoste profundă o simte și Nora, la rândul ei. Iar pentru această dragoste și pentru viața pe care ce doi o au împreună, este important faptul că Nora și Arthur au o căsnicie bună.

Ce exact face căsnicia lor să fie una „bună”?

Pe ecran există foarte multe căsnicii nefericite; eu am vrut să arăt una bună. Dar nu vorbim despre o căsnicie care este bună pentru că totul ar fi în regulă. Căsnicia lor este una extraordinară pentru că este una reală. Poate să reziste oricărui lucru atâta timp cât ea e construită pe înțelegere și acceptare. Asta mi se pare valabil chiar și în cazurile în care nu există un partener care să provină dintr-o cultură diferită. E valabil pentru orice fel de relație. Întotdeauna va exista un colț dintr-o persoană cu care te afli într-o relație pe care tu nu îl vei putea cunoaște niciodată. Să înțelegi și să accepți asta este extrem de dificil. Și este și dureros să realizezi că, pe această persoană pe care tu o iubești mai mult decât pe oricine altcineva, nu o vei putea cunoaște niciodată 100%, ci doar 99,9%. Te face să te simți singur.

Căsnicia dintre Arthur și Nora e una bună pentru că ei pot accepta acest lucru, dar și pentru că sunt capabili să tot încerce în continuare și să se iubească de-a lungul acestui proces. Iar toate problemele care există nu înseamnă că lucrurile merg prost, ci pur și simplu așa e când ai ceva real cu altcineva. Pentru mine a fost extrem de important ca cei doi să aibă o relație foarte sănătoasă și ca Nora să se simtă fericită în relație – și cum să nu fii fericit când cineva învață o limbă nouă pentru tine? Cum să nu fii fericit când cineva vrea să te cunoască și îți creează spațiul ca tu să te descoperi pe tine însuți? În cazul Norei să o redescopere pe acea fetiță care era odată și pe care a lăsat-o în Coreea.

Pe ecran există foarte multe căsnicii nefericite; eu am vrut să arăt una bună. Dar nu vorbim despre o căsnicie care este bună pentru că totul ar fi în regulă. Căsnicia lor este una extraordinară pentru că este una reală. Poate să reziste oricărui lucru atâta timp cât ea e construită pe înțelegere și acceptare.

Celine Song, regizoare Past Lives

Ai spune că există mai multe tipuri de dragoste între care filmul face o comparație? Avem această dragoste din relația cu Arthur, care se simte mai matură, o dragoste care se poate întreține, o dragoste care e capabilă să supraviețuiască. Dar cu Hae-sung vorbim despre o dragoste idealizată, o fantezie, un ce-ar-fi.

Unul dintre motivele pentru care ar rezista prima dragoste mai mult e și pentru că a doua e pur și simplu nefezabilă – Nora locuiește la New York. Când căutam apartamentul din New York al Norei și al lui Arthur, m-am gândit la cum conversațiile cu adevărat romantice pe care le-am avut de-a lungul vieții mele nu s-au întâmplat niciodată în vreun spațiu extraordinar sau plin de frumusețe. Cea mai profundă conversație a unei relații se întâmplă de obicei într-un dormitor de rahat sau, știi tu, într-un bar. Astfel de conversații se întâmplă, de fapt, în locurile în care trăim – n-o să ai nicio conversație romantică la Statuia Libertății, chiar dacă ăla, teoretic, e un loc romantic. Căutând apartamentul celor doi, mi-am zis că trebuie să fie un apartament nasol, dar în care ei să poată trăi cu adevărat și în care să se poată îmbrățișa sub un bec defectuos, sau ceva de genul.

Dar asta nu înseamnă că relația pe care Nora o are cu Hae-sung nu este reală sau este mai puțin importantă. Nu cred că există vreo ierarhie. Filmul este despre cum conexiuni diferite persistă sau rezistă diferit. Din anumite puncte de vedere și relația dintre Hae-sung și Nora rezistă pentru extrem de mult timp – ei chiar vorbesc despre ce se va întâmpla în următoarea viață! Deci, în mod clar, nu există o ierarhie. Este pur și simplu vorba despre moduri diferite de anduranță în timp.

Citește și cronica filmului: (Nu) va trece până te-oi mărita – Past Lives

Acest interviu, realizat în cadrul festivalului Karlovy Vary, a apărut inițial în revista Films in Frame#3, la rubrica dedicată corespondențelor de la festivalurile de film la care colaboratorii și redactorii Films in frame au fost prezenți.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.