O știu pe Crina de când eram adolescentă și mă uitam la serialul TV Cu un pas înainte, de pe PROTV. Mi-am dorit dintotdeauna să o cunosc, iar interviul acesta a venit după mulți ani de așteptare.

Acum, cu noul website pe care l-am inaugurat, mi s-a părut un moment oportun.

Cunoscând-o pe Crina mi-am dat seama că nu este cu mult diferită de cea pe care mi-am imaginat-o eu, urmărindu-i toate filmele și rolurile din seriale. Cu o mică diferență – este mult mai veridică și mai asumată. Știe ce vrea și este pregătită să ofere tot ceea ce are, fie că vorbim de film, teatru sau familie. Toate rolurile jucate până la frumoasa vârstă de 34 ani au transformat-o într-o femeie mult mai matură și puternică, cu o continuă curiozitate și nevoie de dezvoltare. Ne-am văzut într-o dimineață târzie de vineri să vorbim despre toate rolurile ei – a ieșit un material stufos, așadar pregătiți-vă pentru câteva pagini sincere de destăinuiri, revelații și povești de pe platou.

Crina, știu că teatrul a apărut în viața ta când erai încă un copil – datorită mamei tale, actriță și ea, în Galați. Când ai înțeles cu adevărat puterea teatrului?

Foarte târziu. După facultate, când am început să joc. În facultate am filmat mult, mi-am făcut școala de film practicând și învățând de la oameni pregătiți și buni, dar ajungeam rar la ore și eram criticată de profesori și de colegi – pe bună dreptate, ei construiau ceva, iar eu nu făceam decât să îi încurc, veneam cu o altă energie și cu o altă dinamică. Am înțeles cu adevărat puterea teatrului când am avut onoarea să lucrez cu Horațiu Mălăele, la Teatrul de Comedie – atunci mi-am învins fricile și m-am acceptat așa cum sunt, cum arăt – lucruri pentru care în facultate eram criticată. Horațiu m-a învățat că înfățișarea și cuvântul vin împreună.

Povestește-mi de personajul tău din Website Story – Laura – primul tău rol principal într-un film. Câți ani aveai atunci?

23 de ani, abea terminasem facultatea.

Aveai ceva în comun cu Laura sau ai luat rolul ca pe o provocare?

Absolut nimic. A fost o provocare, lucru care mi s-a spus încă de la casting – Dan Chișu mi-a zis că și pentru el este o provocare, că filmul este un experiment, lucru pe care nu l-am înțeles foarte bine la momentul respectiv. Când am început să filmăm mi-am dat seama în ce constă experimentul – a fost greu pentru că nici eu, nici Dan nu aveam experiență, aș schimba multe la acel personaj acum. Ce m-a bucurat enorm a fost libertatea pe care am avut-o, pe care nu am mai întâlnit-o la alte proiecte, însă neavând experiență, nu am știut ce să fac cu ea, cum s-o folosesc sau să o controlez.

Cum ai ajuns s-o cunoști pe Laura?

Prin discuțiile avute cu Dan. A venit la mine cu o schiță și un sinopsis, de aici am început să construim împreună în cele două săptămâni de repetiții. Simțeam nevoia să o aduc spre mine, să o umanizez. Mi-am dat seama că nu fac decât să aduc frici foarte multe unui personaj care doar era mânat de frici și răzbunare dar era un personaj puternic. Am lucrat mult până când a ieșit ce a ieșit.

E diferit modul tău de lucru astăzi, față de atunci? 

Acum, dacă am ocazia, vorbesc cu regizorul inclusiv despre ce muzică urmează să folosească, muzica îi dă un ritm personajului. Apoi încerc să îmi dau seama cum se îmbracă, ce cărți ar citi, sunt extrem de atentă la detalii. Chiar și când mă duc la casting, pun întrebări despre personaj, cred că toate lucrurile astea îl definesc.

Următoarele două filme au fost Rocker și Funeralii Fericite, în care joci roluri secundare. În ce fel te-au îmbogățit aceste experiențe?

Mi-aduc aminte de un blocaj pe care l-am avut pe platourile de filmare de la Rocker, într-o zi în care nu trebuia să filmez și mi-am dat shut down – adică m-am trezit târziu, mi-am sunat familia cu care nu prea țineam legătura în perioada aceea, aveam un personaj rupt de familie care își căuta una; era un personaj care simboliza legătura între tată și fiu, adică între trecut și prezent, cumva. Și în ziua respectivă, care era ziua mea liberă, am fost sunată și anunțată că vor să ne mutăm la scenele de interior, unde eu aveam un mare monolog. În timpul filmării nu reușeam să fac nicio legătură între ceea ce spuneam și mișcările corpului meu, și eram complet nemulțumită de mine. Iar în dublele în care mișcările erau corecte, mă încurcam la text. Marian a cerut o pauză pentru mine ceea ce iarăși m-a făcut să mă simt foarte prost. Pe mine nu mă ajuta faptul că toată lumea era bună și indulgentă cu mine. A fost o luptă interioară pe care am reușit să o depășesc cu ajutorul lui Marian, care a știut să mă coordoneze mai departe fără să pună presiune pe mine. La finalul zilei mi-am dat seama că singura care avea o problemă cu mine eram chiar eu. Am păstrat mult timp în minte acel moment, chiar și la premieră eu eram tot cu gândul acolo. Mi-am dat seama foarte târziu că, de fapt, acela a fost un moment extrem de important pentru mine, ca actriță.

La Funeralii Fericite a fost mai pe veselie și pe relaxare. Aveam o singură panică – să nu-l dezamăgesc pe Horațiu, pe care îl știam deja de 3 ani.

Deși lumea te știe și din film, și din teatru ești mult mai prezentă pe scenă, decât pe ecran. Este o alegere personală?

Când am terminat facultatea eram cunoscută datorită serialului TV Cu un Pas înainte, însă îmi doream mult să fac teatru și simțeam că nu sunt acceptată pentru că nu aveam pregătirea necesară. Am făcut pauză 4 ani de la tot ce însemna film sau televiziune ca să pot intra în teatru. Deși luasem premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță, doi ani toate ușile mi-au fost închise. Era diferit de cum e acum, când un premiu îți aduce recunoștință și poți face orice – pe atunci cu cât erai mai cunoscut pe sticlă, cu atât făceai mai puțin teatru, chiar și film. Mi-a fost greu să dau la o parte acea imagine pe care mi-am construit-o în TV din necesitate, pentru a putea rămâne în București. Deci da, pot spune că a fost o alegere la început iar ulterior lucrurile au venit de la sine.

Care crezi că a fost momentul din cariera ta când totul a început să prindă contur?

În urmă cu doi ani am realizat că n-am știut niciodată să mă bucur de lucrurile pe care le-am trăit din punct de vedere profesional. Neavând încredere în mine, orice proiect pe care l-am avut nu m-a mulțumit și niciodată nu mi s-a părut că am avut un start bun.

Momentul în care am început să joc teatru mi-a creat un echilibru, a fost o etapă care m-a ajutat mult să evoluez și să mă consider egală cu cei cu care urc pe scenă. Apoi mai sunt întâlnirile cu Horațiu Mălăele și ulterior cu Radu Afrim, care m-au ajutat enorm de mult.

În Selfie și Selfie69 o joci pe Yasmin, una din cele trei protagoniste – un personaj cu care știu că nu ai mai nimic în comun și pe care îl stăpânești ca și când sunteți una și aceeași. A fost unul din acele personaje repetate îndelung?

Da. Este o echipă întreagă în spatele acelui personaj, am avut un coach din America și pe Cristina Iacob, care a fost în permanență acolo. A fost un proiect la care am simțit că m-am auto-depășit, repetam și în afara repetițiilor; îmi aduc aminte că șoțul și prietenii îmi spuneau că vorbesc foarte urât în timpul liber – era un mod de a deveni credibilă pentru că personajul meu vorbea foarte urât. A fost un personaj lucrat de la poziția corpului la îmbrăcăminte, la absolut tot – nu avea nimic din mine.

Ce ai învățat de la Yasmin?

Adevărul oricât de greu ar fi, odată spus și asumat, rezolvă orice.

Știu că filmul îți creează mai multe emoții decât teatrul. De ce?

La început mi-era frică de scenă, aveam încredere în mine pe sticlă, iar odată cu vârsta am realizat că cel mai mare dușman al meu eram eu și fricile mele.

Acum la 34 de ani mi-am dat seama că niciun proiect nu seamănă cu altul și este normal să am emoții, fie că este vorba de film sau teatru: schimbi echipa, energia, contextul, de fiecare dată o iei de la zero. La filmari, deși ai nenumărate duble și poate părea mai ușor, stresul este mai mare. Cred că am început să conștientizez și puterea filmului – este un produs care rămâne. Odată ce este gata, nu mai poți schimba. În teatru, dacă azi ai o zi mai proastă, mâine poți să ai un spectacol foarte bun. Apoi repetițiile sunt mai prezente în teatru, ai timp să îți reglezi motoarele interioare, totul devine organic în timp. La filmări totul se întâmplă repede și abia în timp ce filmezi, ajungi să îți încălzești ”motoarele”.

Pentru rolul din Povestea unui pierde-vară ai dat vreun casting sau a fost genul de rol pentru care regizorul te-a avut în minte de la început?

Am dat cinci casting-uri, au fost cinci etape diferite. Prima dată când am citit scenariul mi-a plăcut enorm de mult, apoi a doua variantă, cea după care s-a făcut filmul, am citit-o imediat după ce născusem, când sufeream de o maturitate închipuită și trăiam cu impresia că voi juca doar doamne, motiv pentru care nu l-am citit gândindu-mă că voi juca vreun rol din poveste. În momentul în care m-au chemat la casting am rămas surprinsă și m-am dus cu niște emoții foarte mari, era prima dată când exista probabilitatea să lucrez cu prieteni și mi-era teamă să nu-i dezamăgesc.

Ai simțit aceeași presiune și la filmări?

Da. Mi-aduc aminte că a venit într-o zi la mine colegul care făcea priză directă și mi-a schimbat lavaliera de pe o parte pe cealaltă pentru că îmi bătea inima foarte tare, iar Ana (n. Draghici – operator) mi-a zis că îmi zvâcnea un mușchi pe față, deși nu aveam nicio replică. După prima zi de filmare am reușit să mă relaxez.

Am observat că majoritatea rolurilor tale au fost de școlărițe, studente, tinere care se caută pe ele și își testează limitele. Te deranjează asta, ți-ai dori să încerci și altceva?

Nu mă deranjează, ci mă bucură. Am avut o perioadă în care simțeam că ar trebui să schimb registrul, era o greșeală. De fapt, niciun rol nu seamănă cu celălalt, iar dacă eu voi știi mereu să caut lucruri noi în personajele mele, acestea vor fi autentice. Sunt încă într-o perioadă în care fizicul meu mă ajută să joc adolescente, așadar vreau să fiu cea mai bună adolescentă pe care a văzut-o industria.

Și pentru că vorbim de personajele mele, nu cred că am vreun personaj care să semene cu Crina: ori rasă, ori tunsă, ori păr blond, lung, mereu este o schimbare care mă ajută să mă detașez de mine.

Ai jucat într-un rol secundar într-o producție internațională, a unui actor – regizor debutant, care a fost nominalizat la Berlin pentru filmul său. Povestește-mi experiența ta pe un platou de film internațional.

Am avut bucuria să lucrez cu niște oameni incredibili de buni și de profesioniști; nu am dat niciodată peste un ”nu, nu se poate”. Ziua în care am semnat contractul cu ei a fost o zi importantă – aveam o singură zi de filmare și trebuia să le-o dau atunci, cu multe luni înainte și s-a întâmplat ca ulterior să îmi fie programat un spectacol la FNT fix în ziua respectivă, deci trebuia să ajung la București. Am filmat până la ora 6, m-am urcat în avion și am ajuns în România la fix să pot urca pe scenă – noroc cu diferența de fus orar. Producătorii păstraseră acea zi de filmare special pentru scenele cu mine, într-o locație costisitoare și deși a trebuit să plec mai devreme, nu i-am auzit o secundă să-mi spună că nu se poate, nici nu am observat vreo schimbare de atitudine față de mine. A fost prima dată când am lucrat cu atât de multă ușurință încât mi-a părut totul ireal – de la casting, la repetiții, la întâlnirea cu ei de la Berlin.

În ce fel te ajută meseria de actriță personal? 

M-a ajutat să mă cunosc mai bine, să îmi descopăr fricile și să mi le accept. Apoi mă ajută mult să înțeleg psihologii și tipologii diferite de oameni, pe care altfel nu le-aș fi putut înțelege și probabil aș fi criticat acele genuri de persoane cu multă ușurință.

Uitându-ne înapoi la toate rolurile tale din filme, cum te simți astăzi și ce îți dorești mai departe?

Îmi doresc să găsesc acel rol care să mă mulțumească pe deplin, care să îmi permită să mă duc la film și la final să nu am nimic de spus. Și îmi doresc ca ai mei să fie mândri – Ducu, copiii, părinții. Mă simt pregătită pentru asta.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.