Unul dintre cele mai importante filme românești ale ultimului an este un documentar (de debut!): Timebox, de Nora Agapi, care a fost lansat anul trecut la festivalul internațional de film documentar Ji.hlava, unde a câștigat premiul cel mare al secțiunii „Between the seas”, dedicată documentarelor din Europa centrală și de est. Filmul are în centrul său figura lui Ioan Matei Agapi, unul dintre cei mai celebri și prolifici fotografi și documentariști ai Iașului – un oraș a cărei istorie recentă este conservată într-o arhivă personală impresionantă prin mărimea ei, fiind considerată printre cele mai mari arhive de acest gen de pe teritoriul României. Filmul împletește imaginile lui Agapi Sr. cu cele ale fiicei sale, Nora, ale cărui filmări surprind un moment critic din viața familiei lor: evacuarea treptată din apartamentul lor, situat într-unul dintre imobilele istorice ale Iașului, Palatul Braunstein. 

Departe de a folosi arhiva tatălui ei drept simplă curiozitate și ca un vehicul de ilustrație, Nora Agapi țese din imaginile trecutului metafore vizuale pe care le conjugă în tensiune cu prezentul – asocieri poetice care se joacă între idilic și melancolic, subliniind firul roșu tematic care străbate întregul film: trecerea insurmontabilă a timpului și eforturile omului de a se opune acestuia cu orice arme are la dispoziție, într-o bătălie perdantă. Timebox semnalează o nouă voce în cinemaul documentar românesc și racordarea acestuia cu direcțiile și dezvoltările prevalente în documentarul artistic global – în primul rând fiindcă utilizează extensiv fragmente de „found footage” ce aduc în discuție istoria cu I mic și mare deopotrivă.

Am stat de vorbă cu Nora Agapi despre modul în care a lucrat pe durata filmărilor, despre montajul filmărilor de arhivă și raportarea ei la elementele auto-reflexive ale filmului, cât și despre subiecte legate de corupția (mai ales morală) a autorităților locale în privința evacuărilor forțate și a retrocedărilor.

Foto: Marius Măldăianu / Styling: Ruxandra Marin

Când au început filmările pentru Timebox și cât au durat acestea? 

Prima idee a încolțit prin 2009, când Ilinca Ciobanu de la TVR Cultural a venit să facă un reportaj despre tata. Atunci mi-am zis: „Dacă cineva este interesat de tata și are ceva de spus despre el, eu de ce să nu fac un film despre el?” Ideea inițială a fost să fac un film-portret; am început filmările în 2011, câte puțin, iar cu adevărat, în 2012. Am filmat până în 2016 inclusiv, iar 2 ani am petrecut cu montajul.

Când a avut loc digitizarea arhivei video a tatălui tău?

Tot în 2012 am început. A durat mult – cam un an și jumătate – pentru că a fost o treabă foarte minuțioasa . Nici nu mă grăbeam neapărat, așa că cei de la Cinelabs România au avut timp să curețe materialul, să îl trateze, să repare lipiturile și să îl pună pe alte bobine. S-a digitizat toată arhiva lui, iar asta s-a întâmplat cu ajutorul lui Oleg Mutu (n.r. – director de imagine), care mi-a fost coleg la facultate și îmi este un bun prieten; El  m-a susținut financiar, o asemenea tranziție, de la film la digital, este foarte costisitoare. Am avut parte și de dragostea laborantelor de acolo – s-au îndrăgostit de peliculele tatei, erau fascinate. 

Și câte ore de filmare au rezultat în urma acestui proces?

Erau aproximativ 12 mii de metri de peliculă – undeva pe la 35 de ore de filmări.

În film, unele fragmente din arhivă se leagă de ceea ce se petrece în planul narativ din prezent, însă altele sunt mai ludice. Cum anume ai construit secvențele care sunt formate din filmările acestea? 

Lucrul cu arhiva a fost o etapă de lungă durată – da, am petrecut 2 ani în montaj, însă  am început să montez încă din timpul filmărilor, de una singură. M-am jucat mult cu arhiva și am încercat să o introduc în film în două feluri.

Cumva, am avut sentimentul că tata și-a prevăzut viitorul fără să vrea, în arhiva lui găsim case dărâmate (el rămâne fără cămin), o operație pe ochi (tata mai vede puțin doar cu un singur ochi), lucruri care au prevestit ce a urmat. Nu era nevoie să fie atât de evidentă asocierea, dar în unele locuri asta am dorit să spun – iar dacă înțelesul acelor scene este doar pentru mine, este okay.  

Altă idee a fost să folosesc arhiva într-un mod metaforic, dar fără să cad în patetic. Nu mi-am dorit să existe scene ilustrative și deși  Apar în anumite momente ale filmului, acolo erau necesare, pentru că, până la urmă, trebuie să ajungi mai ușor la spectator. Nu a fost ușor, deloc, dar am avut mult timp la dispoziție să pun fragmente, să le scot – a fost un joc care mi-a și plăcut foarte tare.

Spuneai într-un alt interviu că tu ești arhiva – că întreaga ta existență a fost păstrată în ea. Cum te raportezi la faptul că ai aceste înregistrări ale imaginii tale, trecând prin latura autoreflexivă a filmului tău, unde te expui la mai multe vârste? 

Am crescut în spațiul acela, printre toate filmările acestea și aparatele tatei. Era ceva firesc: se filma în fiecare zi, să făceau fotografii, se vedeau filme. Era o chestie care poate nici nu o mai remarcam fiindcă era atât de firească. De asta spun că sunt parte din arhivă, fiindcă eram mereu în mijlocul lucrurilor. 

Mă obișnuisem să fiu filmată încă de când eram mică, faptul că m-am expus n-a fost dificil, cel puțin în ceea ce privește filmările cu copilăria mea. Când eram mici, ne adunam în familie și făceam proiecții cu filmele tatei și le vedeam o dată sau de două ori pe an, așa că le știam, mă obișnuisem cu ele;erau firești, nu am văzut nicio problemă în a le face publice. Atunci când am hotărât să  fiu în fața camerei, la un moment dat nu mai realizam că sunt acolo. Sigur, m-am revăzut la montaj. Am avut niște probleme, poate, de a spune niște lucruri legate de familie – dar momentele mele de cădere au fost firești și făceau parte din ce se întâmpla, nu aveam de ce să le ascund. În loc de revoltă, am început să plâng. La un moment dat, nici nu mai știi ce reacție să ai când vezi atâta indiferență, chiar răutate din partea unor oameni care au forță politică.

Foto: Marius Măldăianu / Styling: Ruxandra Marin

Spuneai că ai început cu ideea unui documentar-portret, când a venit decizia de a fi transparentă cu prezența ta în planul „contemporan”, de a te include în film?

După un an de filmare, când a apărut problema legată de părăsirea casei. Și eram în poziția de a face, fizic, lucruri – nu puteam să fiu doar în spatele camerei și să nu intervin, să nu îl ajut pe tata. De la a sta de vorbă, la căutatul prin cutii, reorganizarea lucrurilor, refacerea casei pe o perioadă de patru ani incerți. Nu am știut când o să se mute, nici unde, nici dacă va primi un alt apartament la schimb – un stres permanent. 

Cum te raportezi la tatăl tău, fiind la rândul tău regizoare? Există în film o scenă înduioșătoare, în care tu și cu tatăl tău vă filmați reciproc.

Eu și cu tata am avut mereu o relația foarte bună, iar el a fost primul meu profesor. Tata a predat film și fotografie timp de mulți ani, la noi acasă. În spațiul cu multe cutii, era un studio unde se adunau studenții și se țineau niște ore fascinante – de altfel, de aici a venit și ideea de a-i face un portret. E un personaj, a avut o carismă extraordinară și era un pedagog minunat. Orele începeau la șase seara și nu se știa când se termină. Nu erau ore în care se vorbea doar despre lucruri tehnice și artistice, ci divagau către tot soiul de povești personale, întâmplări, glume, proiecții. 

De la tata am învățat cele mai multe lucruri, și în continuare avem discuții lungi despre filme. Am început să merg cu el pe teren de la vârsta de 12 ani și îl ajutam cu lumina de pe platou. Nici nu realizam când îmi preda.

Făceam multe călătorii ad-hoc: ne trezeam uneori de dimineață și mă întreba pe mine și pe sora mea dacă avem chef să mergem la școală, apoi mergeam la gară, ne urcam în primul tren și porneam în excursie, venind înapoi seara. Avea chestii spontane foarte faine, iar în timpul excursiilor ne povestea lucruri care, fără să înțelegem că erau lecții, le asimilam. 

Legat de estetica perioadei în care tatăl tău s-a format ca documentarist – imagini mult mai dinamice, mai atent compuse, calofile – acestea îmi par puse în tensiune cu estetica pe care tu o alegi, în părțile pe care tu le-ai înregistrat pentru film.

E vorba despre economia în film, în primul rând. Fiind nevoit să filmezi documentar pe peliculă în acea perioadă, rigoarea filmărilor era mult mai mare: erai forțat să gândești în termeni de montaj la filmare, nu aveai timp pentru mai multe duble, sau să lași aparatul pornit și să te întorci peste încă cinci minute. De aceea erau și mai dinamice, fiindcă erau și nevoite să acopere multiple unghiuri, dar la mijloc erau evident și căutările anilor șaptezeci și optzeci, mai multe mode care veneau clar dinspre ficțiune. 

Eu am un background destul de clasic, dacă vorbim despre UNATC, locul în care am studiat. Cel puțin în perioada mea, se înțelegea că trebuie să filmăm cât mai „frumos”, să căutăm cadre cât mai calofile. E greu – abia acum mă autoeduc să evit acest registru.

Recent, se discută din ce în ce mai mult despre arhivele videografice. Crezi că Timebox poate să ajute la aceste dezbateri?

Am sperat cu toată inima că filmul o să mă ajute în această direcție. Simt că filmul ajută să salvăm arhivele acestea, care momentan sunt salvate… într-un apartament (râde). Așa cum au spus și diverși oameni pe care i-am cunoscut, chiar cred că arhiva aceasta este un patrimoniu în imagini și vreau să îi dau acest statut,. E vorba de finanțe la mijloc. Dacă până acum am reușit să scanez negativele pe 16mm, acum vreau să scanez arhiva foto, care este iarăși foarte mare: din 1968 până în 2003 pe peliculă, iar din 2003 pe digital. Iar din arhiva lui personală există și plăcile pe sticlă ale bunicului meu, sau obiecte colecționate din talcioc – fotografii, plăci, vederi. 

Foto: Marius Măldăianu / Styling: Ruxandra Marin

Înțeleg că Palatul Braunstein va deveni un centru cultural – sau, cel puțin, asta titrează ziarele din Iași.

În concepția Primăriei Iași, tata nu are legătură cu arta. Îl dăm afară și facem un centru cultural – ceea ce este bine-venit, nu este nimic rău în asta, dar nu înțeleg ce susțin ei în privința artei? Dacă în cazul unei arhive care are o mare valoare, mai ales fiindcă prezintă istoria orașului tău, tu o dai afară și nu te interesează. Spațiul se renovează cu bani europeni, însă clădirea a ajuns la Primărie după ce a fost achiziționată de la proprietari (cărora le-a fost retrocedată), din bani publici. Deci, inclusiv noi am fost contribuabili la această chestiune: lucrurile sunt atât de complicate încât te doare mintea. Iar instituțiile autorizate nu sunt obișnuite cu chiriași care iau atitudine.

După ‘90, au fost din ce în ce mai puțini chiriași la stat, iar dintre ei, cei mai mulți erau oameni nevoiași, din multe puncte de vedere. Așadar, nu își știu drepturile și nu au nici putere financiară, astfel încât îi poți manipula foarte ușor.

Dacă le pui în față o hârtie care îi înștiințează că trebuie să plece, sau îi dai afară, săracii de ei nu se opun. Noi am luat atitudine și am atacat Primăria în Justiție – cine știe în ce spațiu ajungeam, dintre cele văzute în film. Ca să nu mai spun de această ironie: îl facem cetățean de onoare și apoi îl dăm afară. I-au tăiat apa și căldura pe timp de iarnă. Sunt foarte multe situații de genul acesta din păcate,  în toată țara s-a profitat de pe urma acestor fenomene. 

Ce reacții au existat în Iași la adresa filmului? 

Zero. Absolut niciuna. A existat o singură proiecție acolo.

Timebox discută și despre complicitatea jurnaliștilor locali la abuzuri, într-un fel.

Nu știu câți oameni din presă au fost la proiecția de la Ateneu; sala a fost plină dar au fost mulți cunoscuți de-ai mei, membri ai familiei. A fost un singur reprezentant al Primăriei, același domn care i-a dat diploma de onoare, iar la finalul proiecției eu am avut un discurs, în care evident c-am vorbit împotriva Primăriei, fără să zic nimic în plus față de ce spun și acum. Iar alt domn, care se ocupa de sală, ne-a atras atenția că festivalul în care proiectam filmul era organizat de Primărie. Adică, cum de îmi permit să spun așa ceva. Probabil că nu s-a spus nimic pentru că așa s-a vrut.

Foarte puține documentare artistice românești ajung să fie distribuite în săli – iar Timebox urmează să ajungă curând în cinematografe, iar concomitent cu filmul o să se lanseze și un crowdfunding care să susțină digitizarea restului arhivei.

Într-adevăr, puțină lume merge la documentare în săli, dar și numărul de filme românești a crescut foarte mult în ultimul timp, mai ales în ultimul an, un val mare. Cred că este și o chestiune de curaj să îți lansezi filmul în cinematografe, fiindcă rezultatul este deja cunoscut: cu siguranță nu vei avea încasări mari. Îți dorești ca filmul să fie văzut de cât mai multă lume 

Cu Monica Lăzurean-Gorgan, producătoarea mea, și cu Dona Georgia, care se ocupă de comunicare, vom începe o campanie de fundraising pe care o vom anunța la proiecția din cadrul Les Films de Cannes à Bucarest. Pe site, oricine poate dona pentru a ne ajuta să scanăm toate negativele fotografice și pentru a crea o pagină web pe care să le urcăm. E o cantitate uriașă – aproximez că e vorba de aproximativ 10.000 de negative – iar asta presupune multă muncă și mulți bani.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.