Un festival care se menține activ fără întreruperi timp de 30 de ani e o performanță în sine – darămite în contextul vulnerabil autohton. De-a lungul a trei decenii, Festivalul de Film Documentar Astra a acompaniat mișcările seismice ale genului, reflectând și catalizând diverse evoluții colective și traiectorii personale printr-un program menit să răspundă provocărilor actualității.

Ca ecou al unor evenimente publicistice – volumul „Filmele care vorbesc despre tine”, îngrijit de Bogdan Brătescu și Călin Hera și apărut la Editura Eikon, precum și o colecție de testimoniale variate despre întâlnirea cu Astra, care reunește cineaști, antropologi, critici, tovarăși de drum ai festivalului –, am discutat pe scurt cu Csilla Kató despre această istorie festivalieră sinuoasă, care încă se scrie cu aceeași pasiune ca la începuturi, în ciuda vremurilor mereu potrivnice.

Cum se simte să fiți cel mai longeviv festival de film încă activ din România? Cum priviți această situație, atât instituțional, cât și afectiv?

Aș spune că e o poveste de supraviețuire miraculoasă, dacă nu aș ști câtă muncă a însemnat această supraviețuire. În plus, e vorba de consacrarea genului de cinema documentar în Romania și în regiune, ca și a dialogului după – și dincolo de – proiecția filmului ca formă de cinefilie vie, arzătoare. La prima ediție, la o proiecție de film documentar fără comentariu din off despre subiecte tabu din societatea noastră, publicul a devenit atât de neliniștit încât a fugit afară din sală. Ca să înțelegi de unde a început totul.

Per ansamblu, e parcursul de la casete video VHS/BETA SP la MP4/DCP.  

Treizeci de ani înseamnă, altfel spus, că suntem martorii istoriei contemporane. Festivalul e o bună sursă pentru memoria socială a României din cele trei decenii post-socialiste. S-ar putea crede că, în tot acest timp, am scăpat de greutățile pionieratului, cele care caracterizau munca noastră în anii ‘90. Nu e așa. Mereu e panica că nu vom mai ajunge până anul viitor. Ar trebui găsită o soluție de a instituționaliza acest proiect cultural consacrat, care a fost pornit, crescut și menținut cu prea mult efort personal. 

În fiecare deceniu a existat un alt context politico-social, care a influențat masiv producția de cinema și soarta festivalurilor. La noi, anii ‘90 au fost o perioada cumplită, sumbră, cu o societate debusolată, cu reflexe și modele de evenimente culturale venite din perioada comunistă. La Astra, sesiunile de Q&A după filme, prezența invitaților străini, aduceau dintr-odată un aer de boemă cinefilă nemaiîntâlnit până atunci. Pe-atunci, engleza nu era încetățenită ca limbă unică de circulație internațională, iar publicul nostru nu era așa de familiarizat cu ea, așa ca se traducea din mai multe limbi în mai multe limbi… Nu exista Internet, abia apăruse computerul, nu se puteau folosi liniile internaționale de telefonie. Sunt multe detalii care, menționate, par chiar absurde. 

Pentru Astra, la începutul anilor 2000, adaptarea a fost principala provocare. Am vrut să lăsăm în urmă eticheta de festival de film documentar antropologic cu care am început și să devenim relevanți pentru un public general, mai numeros, care trebuia clădit aproape de la zero. Schimbarea a fost produsă mai cu seamă de mutarea festivalului la Casa de Cultură din Sibiu, care avea săli mult mai generoase. Astfel a ieșit prima dintr-o serie de ediții memorabile, fapt care a dat un avânt nou și a deschis mai multe linii de dezvoltare în ciuda imprevizibilului financiar. A fost momentul, vorba cineastului Adi Voicu, când la barul festivalului se încingeau în mod firesc discuții al căror echivalent mai ceremonios de azi sunt masterclass-urile, programul de industry, chiar școala de film documentar. Era un loc foarte incluziv. Cineaști consacrați beau și discutau cot la cot cu studenții, se puneau la cale proiecte, se dezbăteau filme într-un omniprezent fum de țigară, cum se purta atunci în cadrul evenimentelor culturale intense. 

Și dacă nu ne-ar fi fost dată decât această perioadă din viața Astra, și tot ar fi fost o realizare. Festivalul a legitimat cinemaul documentar în țară, a reușit să miște discursul public în multe domenii conexe, a aratat că cultura este un serviciu public necesar. 

A devenit astăzi aproape o modă ca lumea să se uite la documentar. Documentarul a devenit un cuvânt cool. Într-un fel, misiunea cu care a pornit la drum festivalul, cea de a raspandi feluri de a privi, de a investiga, de a reflecta realitatea socială crudă care ne înconjoară, a fost îndeplinită.

Treizeci de ani înseamnă, chiar și dincolo de contextul autohton, o vârstă venerabilă. Dar ASTRA pare să fi ținut mereu la caracterul său convivial, aproape romantic, la sprijinirea vocilor tinere și la sentimentul că la Sibiu există o familie a documentarului. De ce această abordare?

Cred că sunt două chestii diferite. Una e cum se auto-promovează un festival pe site-ul propriu și așa mai departe. Și alta e folclorul, informațiile care circulă liber, de la om la om. Întâmplător, mi se pare că la Astra aceste două direcții au ajuns să se suprapună. Despre festivalul nostru s-a răspândit în lume exact ideea de care vorbești tu: că are un caracter convivial, că e primitor și prietenos, că are un public activ și curios și că merită să vii aici, în calitate de cineast, pentru a trăi acest contact pe viu. Toate astea sunt lucruri adevărate.

Pe de altă parte, noi nu ne-am propus din start să implementăm ideea asta de festival „romantic”. Așa a ieșit în timp – dar și fiindcă am constatat că cel mai bine funcționăm când păstrăm o scară umană în jurul evenimentelor festivalului. 

Care au fost principalele dinamici ale documentarului românesc în tot acest timp? 

E o întrebare importantă, dar foarte vastă, pentru care ne-ar trebui ore întregi de discuție. Aș aminti numai faptul că, față de țări din Europa cu o tradiție solidă în documentar, precum Franța, Germania, Olanda, în care mecanismele de producție sunt mult mai unse și există de multă vreme un număr important de autori, în România, documentarul aproape că nici nu exista în anii ’90. Au avut loc câteva încercări în jurul televiziunilor, de pildă, fiindcă întreg echipamentul era mai accesibil. Dar cei care au început așa – de exemplu, Cornel Mihalache – au rămas, în general, la acel format.

Pe parte de film, i-aș menționa pentru acei ani pe Thomas Ciulei, Florin Iepan, Alexandru Solomon, Dumitru Budrala printre alții. Dar lucrurile s-au accelerat mai târziu – aș zice chiar că abia din 2010 încoace genul a căpătat o dinamică mai sănătoasă, sub impulsul unei generații noi care a făcut să ne putem bucura de filme noi, importante aproape an de an. Dar se întâmplă și azi ca cei care încep ca documentariști să facă un film sau două, apoi să dispară de pe radarul genului. Încă e un efort prea mare – aproape un lux – acela de a realiza documentare, dar să nu îți permiți să trăiești din asta. Mediul e încă fragil, supus unor fluctuații importante.

Partea bună, în această zonă, sunt fluctuațiile de alt ordin: vezi toți acești cineaști de ficțiune care, din când în când, decid să facă documentar. Sau jurnaliștii și antropologii care își încearcă mâna. Sau din alte domenii: chiar anul acesta, Diana Gavra, care este de profesie avocată, e prezentă în festival cu Amar, un film despre hoții de buzunare și sistemul social românesc. E, în orice caz, un gen instabil, dar această instabilitate nu e întotdeauna un dezavantaj.

Mai concret, ce a însemnat Astra pentru cineaștii români de documentar?

Imaginează-ți că, până în 2007, Astra era singurul festival de film documentar din România. În anii ’90 a mai existat un festival de profil în Bacău, care a rezistat câțiva ani, apoi a dispărut și a fost uitat. Iar până în 2004, când s-au eliminat vizele pentru călătorie, festivalul a avut un altfel de rol: el aducea filmele pe care altminteri ar fi fost imposibil să le vezi. Dar era și unul dintre puținele hub-uri în care puteai avea contact cu breasla, puteai întâlni cineaști în viață etc. – asta într-o vreme în care pe TV abia începeau să se arate documentare tip Discovery Channel. Era o sursă de învățare în paralel cu acest prilej de expunere a filmelor.

Din anul 2000 am pornit secțiunea românească competițională. Nu era simplu, fiindcă România, cum am mai spus, nu e vreo forță în domeniu. Dar noi am perseverat și menținem această competiție chiar și azi, fiindcă e important să arătăm ce se face acum aici. În contextul actual al suprasaturației pieței festivaliere, această secțiune e cu atât mai necesară. Fiindcă există o grămadă de filme bune care ajung să fie îngropate între atâtea alte filme, din lipsă de locuri de a le proiecta unui public. Tocmai de aceea nici nu ne-am dorit să fim un festival al premierelor mondiale – deși, evident, ne-am bucurat când s-a întâmplat să arătăm vreun film pentru prima dată. Dincolo de nesiguranța anuală, ne trezim mereu cu filme care preferă să aibă premiera aici. 

Apoi, în 2015, am lansat programul de industry axat preponderent pe proiecte românești, dar deschis și cineaștilor din regiunea Europei de Est. E un fel de incubator pentru filmele de mâine. Pocalul. Despre fii și fiice, filmul Cătălinei Tesăr și al Danei Bunescu lansat anul trecut, e ilustrativ la capitolul ăsta. Cătălina a venit la festival alături de Vintilă Mihăilescu, în calitate de studentă interesată să ia parte la proiecții, deci fără să se gândească vreodată ca va și regiza cândva. La festival s-a înfiripat ideea de a face un doctorat, odată ce le-a văzut pe cortorărițele din Sibiu. Practic, ideea centrală a filmului [Pocalul urmărește o familie de romi cortorari] a apărut la Astra și a dat naștere unui parcurs de aproape 15 ani, timp în care a făcut doctoratul cu Michael Stewart, întâlnit tot aici. Și atunci, desigur, te poți întreba dacă, în absența festivalului, filmul ar mai fi existat. Trăim, ca organizatori de festival, pentru astfel de potriviri.

O discuție mai amplă despre cele trei decenii de Astra Film Festival va avea loc sâmbătă, pe 21 octombrie, de la orele 10, în Sala Thalia din Sibiu.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.