Este o zi mult prea călduroasă de decembrie. Mă grăbesc să ajung la sediul redacției, acolo unde mi-am dat întâlnire cu Ana Ularu și echipa foto a revistei. Urmează să vorbim despre rolul ei principal în Subteran, primul serial românesc produs de Netflix, în care joacă alături de Florin Piersic Jr., Cristian Popa, Irina Artenii și Cezar Grumăzescu.

Este a treia oară când ne vedem pentru un interviu Films in Frame, fapt ce o uimește și pe ea. Îi spun că va fi un interviu narativ și că este prima dată când încerc forma asta, dar că am simțit că este persoana potrivită cu care să fac experimente – este și primul om din industrie care m-a luat în serios când încă eram o puștoaică cu vise mari și nicio idee despre lumea colorată din care voiam să fac parte. Se simte recunoscătoare, observ cum i se luminează chipul. A venit la interviu însoțită de Marc, soțul ei, cu care are o relație de cinci ani și alături de care face naveta mereu între Berlin și București. Nici n-au intrat bine pe ușă că au început să ne povestească despre fetița lor, Ezra, pe care tocmai o lăsaseră la grădiniță, după o serbare cu colinde la Primăria Sectorului 2. Vorbeau cu fascinația unor părinți complet îndrăgostiți de copilul lor. 

Cu o seară înainte mă auzisem succint cu Ana pentru a-i confirma locația. Aflu că și-a programat machiaj și păr la 7:30 dimineața. „M-a luat teama pentru că îmi dau seama că, încăpățânarea mea de a mă arăta oricum și de a nu fi vanitoasă, poate duce la realizarea unor fotografii foarte urâte care vor rămâne pe internet pentru totdeauna. Iar după o întreagă viață în care mi s-a explicat de către toată lumea, fără să întreb, cât de bizar este chipul meu, cât de neobișnuită sunt, lucrurile astea au ajuns la mine și m-am trezit cu dorința de a mă simți frumoasă, de a fi vanitoasă. Am considerat mereu că am prea multă expresie ca să pot fi considerată frumoasă în sensul acceptat al cuvântului.”

„N-am fost niciodată conștientă că sunt frumoasă, am considerat mereu că am prea multă expresie ca să pot fi considerată frumoasă în sensul acceptat al cuvântului.”

Subteran spune povestea lui Cami, o femeie intrată, fără să vrea, în lumea interlopilor, în urma unui eveniment care îi pune în pericol familia. Din dorința de răzbunare, dar și din nevoia de a-și proteja fiul, Cami își folosește inteligența pentru a naviga cu succes într-o lume a bărbaților, transformându-se într-o hackeriță pentru un agent sub acoperire, singura persoană care la rându-i o poate ajuta să iasă din situația în care a fost aruncată. Am văzut cele 6 episoade în 2 zile de binging, plăcut surprinsă de tensiunea pe care show-ul reușește să o mențină până la final. „M-am bucurat foarte tare de cât de ușor curge, de ritmul pe care îl are. Mi-a plăcut atât de mult felul în care au jucat câțiva colegi încât m-am transformat într-un spectator.”

Spre deosebire de Grieta, personajul pe care l-a interpretat într-o altă producție Netflix – Triburile Europei – Cami nu are nimic inedit. Este o IT-istă care-și iubește partenerul de viață și care își îngrijește copilul cu multă afecțiune și atenție. Genul de personaj pe care Ana nu l-a mai jucat vreodată. „Să nu fiu pata de culoare sau asasinul, ci punctul de vedere al spectatorului – asta mi s-a părut cel mai interesant la personaj. Este un om obișnuit, care trebuie să se descurce în situații limită, să reacționeze repede și care își descoperă puterile luptând pentru bine. A fost cât se poate de plăcut să joc un om atât de normal.” În timp ce o ascult, îmi aduc aminte că ultima dată când am stat la povești, mi-a mărturisit că nimic nu se compară cu bucuria procesului, când descoperă ceva nou în jocul ei. Curioasă să aflu dacă a avut parte de vreo revelație lucrând la Subteran, îmi povestește cum, în perioada de pregătire, s-a uitat la toate video-urile unei hackerițe foarte cunoscute, pentru a înțelege mai bine ce înseamnă să practici acest job, fiind totodată convinsă de faptul că n-ar putea sa tasteze vreodată la fel de rapid ca un profesionist.

„Cel mai haios este că am învățat cod pentru acest serial. Am avut consultanți IT care m-au învățat liniuțe de cod ca pe niște replici.” 

Ana Ularu s-a făcut cunoscută cu rolul principal din Periferic (2010), filmul lui Bogdan George Apetri, care i-a adus premii pentru interpretare la festivalurile de la Locarno și Salonic. Avea 25 de ani și nu avea bani nici măcar să treacă strada. Își folosea economiile din pușculiță ca să își cumpere mâncare. Nu avea vise, nici așteptări – nici în timpul filmărilor, nici odată ce filmul a început să fie recunoscut mondial. Se bucura de fiecare apreciere pe care ea sau filmul le primeau. Deși era foarte tânără, era conștientă că niciun premiu sau recunoaștere nu-ți garantează că vei avea succes pe mai departe. Însă norocul i-a surâs și prestația ei din Periferic a propulsat-o internațional, asigurându-i un loc în programul Shooting Stars, de la Berlinale, destinat actorilor emergenți. A fost începutul unei lungi cariere internaționale, cu nenumărate roluri în străinătate, dar nu și în România, unde doar creatorii de producții TV i-au mai oferit o șansă reală în ultimul deceniu. A jucat în 8 seriale în ultimii 5 ani, dintre care două sunt producții românești – Spy/Master, produs de HBO/Max și Subteran, noua producție Netflix. S-a întrebat de multe ori de ce este chemată la casting-uri peste tot prin lume, dar nu și în România, deși a încercat în diferite moduri să-și arate interesul de a juca în producții românești. „Fie are legătură cu faptul că am un agent și percepția generală este că aș fi scumpă, fie este vorba despre eterna mea problemă, că nu se pretează fața mea dorințelor regizorilor autohtoni.”

Oricine a urmărit-o îndeaproape pe Ana Ularu, gândindu-se retrospectiv la toate rolurile pe care le-a interpretat, își poate da seama că majoritatea au fost partituri puternice – femei independente, curajoase și asumate – genul de roluri pe care cinematografia română nu le-a prea produs. Flavia Dima menționa în articolul ei despre omniprezenta violență împotriva femeilor din Noul Cinema Românesc, un studiu din 2016, despre cum erau receptate personajele feminine din filmele autohtone de la vremea respectivă. Conform sondajului ei, majoritatea le vedeau ca pe niște femei „disfuncționale, inegale, care fac treaba din gospodăria pe care bărbații o conduc”. Ceea ce mă face serios să mă întreb dacă nu cumva, respingerea resimțită de Ana, are legătură directă cu tipul de personaje cu care ea este automat asociată – și la care n-a putut avea acces decât în afara țării. „Și totuși, în teatru am găsit și altfel de roluri. Ce joc în Carusel, al lui Andrei Șerban, n-are nicio legătură cu personajele din filme, în care alerg cu mitraliera pe coridoare. Până la urmă, sunt actriță și orice mă pui să joc, voi juca. Îmi doresc să joc în România pentru că eu cred foarte tare în cinematografia autohtonă și în ce se întâmplă în arta noastră.” 

Insert here: Subteran. Acest serial românesc produs de Netflix, care propune niște roluri de femei puternice, hotărâte să-și atingă țelul fără scuze. „E ca și când ne-am ralia și noi la secolul în care trăim”, îmi spune râzând sec. Cami, protagonista jucată de Ana Ularu, este nevoită să mintă, să își controleze emoțiile și să se arate neclintită în fața bărbaților cu care intră în contact. În sfârșit Ana primește rolul care o poate scoate în față în țara în care și-a dorit cel mai mult să fie luată în serios. „Am venit la București ca să dau probă și m-au chemat la o a doua când eram în drum spre aeroport, mă întorceam la Berlin. Dar vreau să-mi câștig locul aici, așa că m-am dus. E foarte plăcut să joc în limba mea și în țara mea. Să filmez acasă și să nu fiu nevoită să zbor dintr-o parte în alta a globului.”

„În teatru am găsit și altfel de roluri. Ce joc în „Carusel”, al lui Andrei Șerban, n-are nicio legătură cu personajele din filme, în care alerg cu mitraliera pe coridoare. Până la urmă, sunt actriță și orice mă pui să joc, voi juca. Îmi doresc să joc în România pentru că eu cred foarte tare în cinematografia autohtonă și în ce se întâmplă în arta noastră.” 

Ana își iubește mult meseria. Este o actriță care-și vede mereu de paginile ei de text, pe care le învață cu sârguința unui chirurg care se pregătește de o operație dificilă. De când o cunosc, întotdeauna a fost o profesionistă desăvârșită, mereu implicată și pregătită să dea totul. Își descrie meseria ca pe o amantă năzuroasă care nu-i permite niciodată să stea locului. Dar nici nu caută liniște, în momentele în care nu îi sună telefonul simte că universul se joacă cu răbdarea ei, ca și când încearcă s-o învețe ceva. A învățat, în schimb, să nu se mai ducă pe platoul de filmare cu așteptări sau idei preconcepute despre un personaj. Se lasă dusă de val, are genul de relaxare pe care doar timpul ți-o poate oferi. 

Luăm o pauză de la interviu pentru ședința foto. În final, Ana a venit nemachiată, așa cum îi sugerasem inițial. „Aseară, înainte de spectacolul Constelații, pe care îl joc la Teatrul Act, în timp ce mă machiam, am avut un moment în care am reflectat la ce-ți doreai tu și m-am gândit că dacă unui regizor îi pot accepta viziunea, de ce nu aș putea să am aceeași atitudine și în legătură cu ședința noastră foto.”

Marc se întoarce la locație fix în momentul în care ne chinuiam patru femei cu găsirea unei soluții pentru folosirea fundalului negru. Pentru că bara lui de susținere dispăruse misterios, ne-am gândit că singura opțiune pentru a-l folosi este ca eu și Ruxandra (styling) să-l ținem de capete. Însă odată cu sosirea lui Marc, sosește și o idee mult mai ingenioasă, care ne salvează de la sesiunea de exerciții pentru brațe. În final, agățăm fundalul de ramele ferestrelor deschise, râdem puțin de inteligența nemțească și începem ședința foto. Ana intră în personaj în câteva minute. Mă uit la ea pozând pentru Sabina și mi se pare născută să fie în fața camerei. Dansează între cadre pe melodiile Ellei Fitzgerald care răsună din pick-up. Când ridică mâinile, i se poate întrezări un tatuaj mare pe coapsa dreapta, cu ceea ce pare a fi un soare. „Mi l-am făcut la 30 de ani – este, de fapt, soarele și luna. Reprezintă dualitatea, lumina și întunericul, pe care le avem în noi fiecare.” 

E nevoie doar de o privire fulgerătoare de la Ana ca să ți se ridice părul pe șira spinării. „În România se conduce ca dracu’. Am o ură urlătoare față de șoferii care mai au puțin și calcă trei mame cu copii și tot ei au gura mare. Și astea-s momentele în care scot Satana din mine.” Începe să-mi povestească despre un astfel de incident în care soțul ei a fost implicat în București. Având instincte bune și ceva experiență ca actor, adunată pe platourile de filmare cu scene de acțiune, Marc a avut norocul să scape nevătămat, însă Ana a scos tot întunericul din ea. „Furia care a ieșit din mine în acel moment și faptul că șoferul a încercat să ne incrimineze tot pe noi, a fost colosală. Și îmi vine să dau vina pe perioada comunistă pentru lipsa de respect a oamenilor față de viață. Mașina reprezintă un statut aici, dacă mergi cu bicicleta ești un sărac.” 

Suntem întrerupte de un ciocănit în ușă. Marc bagă un cap timid în cameră și îi întinde o cafea Anei, care începe să se prostească și să-l alinte drăgăstos și vezi cum întunericul este dintr-o dată acaparat de lumină. Acea dualitate inscripționată cu cerneală colorată pe coapsa ei dreaptă, se revarsă în camera în care stăm, ghemuite pe două fotolii gri, prin gesturile ei și tonul vocii. Însă eu rămân cu gândul la ultimele cuvinte pe care le-a rostit. La lipsa de respect a oamenilor față de viață, la comunismul pe care nu l-am trăit dar care a părut mai aproape de noi ca niciodată în ultimele săptămâni. Și mi-aduc aminte ce a rămas cu mine de la ultima mea întâlnire cu Ana, când mi-a mărturisit că ceea ce consideră că ne delimitează în lumea asta sunt mentalitățile. Îi recunosc că mi-este teamă, că finalul lui 2024 m-a pus serios pe gânduri și m-a făcut să-mi recalculez următoarele mișcări. Simt c-am fost naivă, că nu-mi cunoșteam poporul pe cât aș fi crezut și că mă întristează teribil să observ cât de diferit gândesc inclusiv oamenii care fac parte din aceeași familie. Înghite în sec. Începe să gesticuleze apăsat în timp ce-mi relatează frânturi din vinerea de dinaintea turului doi al alegerilor prezidențiale, când, alături de mai mulți actori și personalități culturale, a participat la mitingul pentru democrație organizat în Piața Universității. „Mergeam spre Piața Universității și simțeam teamă. Aveam senzația că toată lumea se uită bizar la mine și peste tot sunt oameni care-mi pot face rău pentru că știu unde mă duc. Pentru că se citește pe chipul meu ce părere am.”

Când a ajuns în piață, unde urma să vorbească pe scenă alături de alte persoane publice, s-a emoționat văzând mulțimea de oameni care ieșiseră la protest pentru democrație.

„Să auzi cum se strigă «libertate», în Piața Universității, la 35 ani de la Revoluție, este suprarealist.”

Ana avea doar 4 ani la Revoluție, dar își aduce aminte că strângea fascinată cartușe din curte. Locuia cu părinții lângă Academia Militară și când a văzut cerul luminându-se pe fereastră, a crezut că sunt artificii. „Ne-am ascuns în beci, unde am stat trei zile. Era perioada dezinformării și a fricii și la un moment dat, au apărut niște domni care au încercat să-l ia pe tata ca să-l execute. M-am prins de piciorul lui, întrebându-i unde vor să-l ia pe tata și nu m-am mai desprins, iar domnii ne-au lăsat și au plecat. Când aud oameni complet dezinformați care spun că era mai bine pe-atunci, îmi vine să mor.”

I se citește revolta și îngrijorarea pe chip și în voce. O întreb dacă se simte mai responsabilă acum pentru țara ei, fiind mamă. Își dorește ca Ezra să nu se simtă vreodată rușinată de faptul că este pe jumătate româncă, dar nu crede că s-a schimbat ceva fundamental odată cu însușirea noului său rol. A fost mereu vocală, la curent cu evenimentele socio-politice din România indiferent în ce colț de lume s-a aflat. Face o pauză lungă și înainte de a-și continua ideea, oftează. „A fost o decizie egoistă de a face un copil, dar a fost o nevoie pe care o aveam, mi-am dorit dintotdeauna să fiu mamă. Din momentul în care s-a născut, totul este pentru ea și îmi doresc să fac un loc mai bun din lumea asta pentru ea.” De fiecare dată când vorbește despre familia ei, se emoționează. Primul lucru pe care mi l-a spus când ne-am întâlnit a fost c-a marcat-o foarte tare s-o vadă pe Ezra având trac pe scenă. „A exersat tot, cânta perfect acasă și când a ajuns acolo, s-a panicat îngrozitor. Îmi spunea că nu vrea nici un pic, câtuși de puțin. Mi s-a rupt sufletul să o văd așa.” Până la urmă, Ezra s-a lăsat convinsă de tatăl ei, Marc și a cântat alături de ceilalți copii. „Și eu am emoții, dar, odată ce intru în dans, sunt un show pony.” 

La fel ca și ea, personajul pe care Ana îl interpretează în Subteran ar face absolut orice pentru copilul ei, care ajunge să fie pus în pericol de situația în care e azvârlită. „Ce o mână pe Cami, paradoxal, este un soi de nevoie disperată de echilibru și de liniște, să aibă copilul și familia în siguranță – lucru cu care pot empatiza cu atât mai mult acum, când înțeleg ce înseamnă.” Se raportează la fiecare rol care i se oferă ca la un cub Rubik pe care trebuie să-l rezolve. Am fost surprinsă de cât de ușor și-a însușit personajul, s-a transpus în starea viscerală de disperare, combinată cu multa teamă și scepticism. Încercând să empatizez cu personajul, îmi închipui cât de neplăcut poate fi să te trezești în mijlocul unui flagrant, neștiind cine sunt oamenii cu care ai de-a face, sau ce vor de la tine și să fii împins să te ascunzi de toți cunoscuții tăi, inclusiv de familie, pentru a nu fi găsit. „Știi genul ăla de coșmar, în care te urmărește cineva și te ascunzi printr-o casă străină în care cauți cotloane unde să te ascunzi? Ăsta a fost gândul și imaginea cu care eu am mers de la un capăt la altul al serialului. E doar o chestiune de timp până când Cami va epuiza ascunzătorile pe care le are.” Au ajutat-o foarte mult și decorurile realizate de Simona Pădurețu. Spații obscure în care fiecare colț sau obiect este menit să-ți transmită o stare de angoasă și nimic nu este lăsat în voia întâmplării. „Decorurile și costumele ajută enorm în formarea unui personaj. E ca și cum ai porni cu un avantaj la drum, ca și când îți face cineva copiuțe.”

Subteran, zice ea, este pură ficțiune. Deși se inspiră din societatea românească nu este o oglindă pusă în fața acesteia. „N-am vrut să judecăm, să fim teziști sau să arătăm cu degetul. Ne-am dorit să ne imaginăm o lume a subteranului ficționalizată” A filmat pentru serial în timpul grevei actorilor de la Hollywood, fiind unii dintre puținii actori internaționali care n-au fost afectați de aceasta. Crede că Subteran este un produs foarte bun pentru piața locală.

Îi place și ei să scrie și deseori își pune creativitatea la încercare scornind povești alături de Marc. N-au reușit să dea viață niciunei idei, multe dintre ele existând doar în imaginația și discuțiile lor, dar și-ar dori să regizeze ceva împreună. „E atât de plăcut să lucrezi cu actorii, să îi poți ajuta cu un cuvânt, o direcție și să vezi cum le cade fisa. Și e un alt tip de sensibilitate când știi care sunt declanșatorii.” Crede că va veni un moment și pentru asta, fără să grăbească lucrurile. Între timp se bucură de tot ce are ocazia să trăiască alături de familia pe care și-a întemeiat-o; Ezra și Marc îi sunt alături oriunde o duce activitatea ei profesională și au devenit pentru ea cel mai important lucru. „Îmi place foarte mult să cresc suflețelul ăsta fucking magic. Marc și Ezra sunt tot. Dacă eu aș fi o țară, ei ar fi steagul meu.”

Subteran este disponibil de astăzi pe Netflix.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.