Ana Radu este una dintre cele mai promiţătoare şi talentate tinere actriţe din cinematografia română. Şi-a dorit dintotdeauna să fie actriţă şi nu se imaginează făcând altceva. Iar entuziasmul cu care vorbeşte despre bucuria de a juca, moment în care dă la o parte timiditatea şi prinde curaj, confirmă ataşamentul faţă de o meserie despre care spune că o face să se simtă în siguranţă şi îi oferă libertate.  

Născută la 24 aprilie 2000 la Bucureşti, Ana Radu a urmat Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde a făcut parte şi din trupa de teatru AS. Înainte de asta, însă, pe când nu avea nici zece ani, a jucat în primul său film, scurtmetrajul „Icre negre” (2010, r. Răzvan Săvescu), alături de Andi Vasluianu.

Rolul care a făcut-o cunoscută este cel din lungmetrajul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” (2017, r. Emanuel Pârvu), pentru care a filmat când era în clasa a 10-a şi unde joacă alături de Şerban Pavlu. În 2018 a început actoria la UNATC, studii pe care le încheie în acest an.

După o apariţie şi în „Alice T.” (2018, r. Radu Muntean), a avut un rol în comedia de public „5Gang: Un altfel de Crăciun” (2019, r. Matei Dima), care îl are în centru pe vloggerul şi cântăreţul Andrei Şelaru (Selly).

În 2021, este nominalizată la categoria „Cea mai bună actriţă în rol secundar” la Gala Premiilor Gopo, pentru rolul din filmul „5 minute” (2019, r. Dan Chişu), lansat anul trecut în cinematografe. Aici, joacă o adolescentă care se răzvrăteşte împotriva tatălui (Mihai Călin), şeful unei unităţi de jandarmi implicată într-o intervenţie controversată.  

În acest an urmează să iasă în cinematografe „Otto Barbarul” (2020, r. Ruxandra Ghiţescu), unde Ana Radu are de asemenea un rol secundar important – o fată îndrăgostită de protagonist (Marc Titieni), care însă o respinge din cauza suferinţei de pe urma sinuciderii iubitei (Ioana Bugarin).

Ana Radu spune că a obţinut rolurile din 5 minute şi Otto Barbarul mergând la casting: „Nu mi s-a oferit până acum direct niciun rol. Având nişte experienţă şi cunoscând lume, e adevărat că poate ajung mai uşor la castinguri, pentru că aflu de ele. Dar tot le dau. Mi se pare normal.”

„Mă duc foarte relaxată la casting, şi asta apreciez la mine. Mă bucur pur şi simplu de experienţă, fără să mă gândesc că trebuie să îl iau. De-a lungul anilor, mi-am dat seama că şi din castinguri pot să învăţ foarte multe lucruri. Simpla experienţă de casting e foarte utilă, mai ales că sunt bucuroasă că pot să cunosc oameni noi”, explică actriţa.

„Evident, îmi doresc de fiecare dată să iau castingul. Dar nu pun presiune pe mine, şi cred că asta mă ajută foarte tare. Cu siguranţă, învăţ textul foarte bine. Iar dacă ştiu textul, pot să fac orice şi să mă joc, în funcţie de ce mi se cere”, adaugă ea.

Îşi aminteşte că pentru Otto Barbarul a dat foarte multe probe cu regizoarea Ruxandra Ghiţescu: „Cu Ruxi a fost o experienţă complet diferită. Nu mai lucrasem aşa la un casting niciodată. La un moment dat, îşi dorea foarte mult să plâng într-o anumită secvenţă. M-a luat prin surprindere total. Ţin minte că m-am speriat foarte tare la câteva întâlniri cu ea, pentru că mi se părea că nu o să reuşesc să iau rolul. Avea alt stil de lucru. Lucram ca şi când am fi deja la filmări, nu la un casting.”

Despre întreaga experienţă de a lucra la Otto Barbarul spune că a fost altfel faţă de ce făcuse până atunci: „A fost foarte frumos. De când s-a concretizat distribuţia, am început să ne vedem foarte des în echipă, cu Marc Titieni şi Ioana Bugarin. Ne uitam la filme împreună, de exemplu. Ruxi ne arăta nişte filme care erau în zona pe care şi-o dorea şi ea. Ne-a folosit foarte tare, pentru că înainte să începem filmările, eram deja o echipă unită. La Otto mi-a plăcut foarte mult, sincer, şi că a fost primul film în care nu mai eram singurul copil, singura adolescentă. Atunci, m-am distrat foarte tare, mai ales că eu şi Marc suntem prieteni de mici. Dar, în acelaşi timp, a fost şi dificil, pentru că de foarte multe ori îmi era foarte frică de faptul că nu o mulţumesc pe Ruxi. În primele zile am trecut prin nişte momente dificile, pentru că mi se părea tot timpul că nu pot să ajung să îi dau chiar fix ce îşi doreşte. Asta până când m-am liniştit şi am stat de vorbă cu ea. Mi-am dat seama că şi fata asta, personajul meu, nu e departe de mine, pentru că şi eu am trecut prin lucruri similare la vârsta aia şi încă trec. În momentul în care am eliminat presiunea pe care mi-o puneam singură, totul a devenit uşor: Sunt eu cu Marc, iar situaţia e asta. Cum ne învaţă şi la şcoală – când nu mai ştii ce să faci, te întorci la situaţie. A fost foarte bine în final. Pur şi simplu am încercat să iau ceva din experienţa mea personală.”

„Unele lucruri le-am discutat cu Ruxi. A fost de folos, pentru că i-am povestit nişte lucruri din viaţa mea despre care consideram că se pot potrivi. Pe altele mi le spuneam doar mie. De exemplu, secvenţa în care trebuia să plâng. Pentru că puneam din nou presiune pe mine, nu îmi venea să plâng. Atunci, trebuie să îţi găseşti tot felul de mecanisme, un motor. M-am legat de ceva care mă întrista pe mine, Ana, la momentul respectiv”, detaliază actriţa.

Recunoaşte că a fost foarte încântată când a primit rolul din 5 minute, pentru că era un personaj diferit de personajele mai cuminţi, mai aşezate de până atunci: „Am simţit că e ceva destul de diferit. Mi-a plăcut, pentru că primeam o provocare nouă. Totuşi, pe parcurs mi-am dat seama că nici Anca din 5 minute nu e foarte departe de mine, cu toate că eu eram puţin mai mare decât ea. Am regăsit foarte multe asemănări, lucruri prin care şi eu am trecut sau treceam. Din nou, mi-am folosit experienţa personală ca să aduc ceva din mine în personaj”.

I-a plăcut să joace alături de Mihai Călin şi Elvira Deatcu, părinţii personajului său: „Mihai venea tot timpul la mine, foarte colegial, să discutăm despre secvenţe. Mă întreba şi pe mine. Mă făcea să simt că şi eu pot să particip la genul ăsta de discuţii şi că putem găsi împreună soluţii. La fel şi cu Elvira. Datorită lor, am trecut foarte uşor peste orice frici.”

Despre Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, pentru care a filmat când avea 16 ani, spune că a fost un moment decisiv în viaţa ei. „Chiar dacă familia ştia că eu îmi doresc să fac actorie, nu a prea a vrut să mă lase să mă duc la castinguri. Tata (actorul Radu Gabriel – n.r.) a vrut, cât sunt mică, să îmi văd mai întâi de şcoală. Pe atunci nu aveam încă o pasiune pentru filme, deşi eram în trupa de teatru. Începusem să mă uit la filme chiar cu câteva luni înainte să vină Emi (Emanuel Pârvu – n.r.) cu acest casting, dar dintr-un motiv personal, aşa cum se mai întâmplă la 16 ani: mă îndrăgostisem de un băiat care era pasionat de filme. Era puţin mai mare decât mine şi făcuse deja nişte filme. Îmi doream foarte tare să fac şi eu, ca să pot la rândul meu să impresionez (râde – n.r.). La scurt timp s-a ivit acest casting cu Emi.”

„La Meda am avut nişte frici îngrozitoare şi eram foarte emoţionată la început, probabil pentru că era primul film. Dar pe parcurs mi-au dispărut, pentru că am prins încredere. Sentimentul de bucurie, încântarea, întotdeauna primează. Echipa a fost foarte drăguţă cu mine şi m-a integrat”, afirmă Ana Radu.

„A fost o experienţă dificilă şi foarte frumoasă în acelaşi timp. Am stat acolo toată perioada, chiar şi atunci când nu aveam scene de filmat. Nu am vrut să mă mai întorc în Bucureşti. Atunci a început pasiunea mea pentru film. Mi-am dat seama că îmi place foarte mult şi că asta îmi doresc să fac, filme”, mai spune ea.

Ana Radu mărturiseşte că a vrut dintotdeauna să fie actriţă: „Când sunt întrebată când am descoperit pasiunea asta sau când am decis să devin actriţă, nu ştiu să răspund, pentru că nu ştiu când nu mi-am dorit să fiu. Probabil a contat şi că am crescut într-un astfel de mediu, pentru că şi prietenii noştri de familie sunt artişti. Am crescut şi în teatru. Tot timpul voiam să merg la repetiţii. Mergeam la toate spectacolele tatălui meu. Eram fascinată să mă urc pe scenă. De atunci îmi ziceam că asta vreau să fac.”

„Când eram mică, ştiam că tata e profesor (la masterul de actorie de la UNATC – n.r.). Petreceam foarte mult timp şi pe la facultate. Tata spune mereu o poveste: când eram micuţă, am trecut la un moment dat pe lângă facultate, pentru că stăm foarte aproape, şi l-am întrebat dacă facultatea asta o să mai existe când o să fiu eu mare şi o să vin aici (râde – n.r.)”, povesteşte actriţa.

Deşi Radu Gabriel are câte un rol mic atât în Meda, cât şi în 5 minute, nu au avut nicio zi de filmare în comun. „Doar în scurtmetrajul Caviar am avut două secvenţe împreună. Mi-ar plăcea foarte mult să joc cu tata”, mărturiseşte actriţa.

Înainte de admiterea la UNATC, era foarte entuziasmată, dar şi foarte speriată: „Ţin minte că la prima probă m-am simţit groaznic, oribil, într-un inconfort total. Dar apoi mi-am dat seama câtă bucurie îmi aduce. Aşa că, după proba a doua, de monolog, care a fost în sala noastră de teatru, nici nu m-am mai întrebat cum a fost, pentru că am ieşit de acolo atât de încântată de minutele petrecute pe scenă. Pur şi simplu, aveam o senzaţie atât de plăcută, încât mi-aş fi dorit să mă întorc să mai zic ceva. Atunci mi-am dat seama că pentru bucuria asta vreau să fac actorie.”

Despre cei trei ani de studii de actorie la UNATC spune că au fost „foarte frumoşi şi dificili în acelaşi timp”: „Chiar dacă jucasem în trupa de teatru a liceului, nu aveam nicio legătură cu ce se întâmpla la UNATC. Atunci, de fapt, eu ştiam doar film. Când am intrat la UNATC şi am început să lucrez, un an am fost complet bulversată, pentru că era diferit să fiu pe scenă şi să joc teatru. Înţelegeam, dar nu puteam, mă simțeam încă foarte inconfortabil. Profesorii tot timpul îmi spuneau: «E foarte bine, dar dacă ai avea o cameră pe tine.» Mi se părea puţin nefiresc. Am înţeles pe parcurs că actoria de teatru e chiar o meserie care se învaţă. Şi e dificil. Abia în anul doi am început să prind şi să îmi placă foarte mult teatrul. Şi îmi place foarte mult şi acum.”

Recunoaşte că i-a plăcut şi experienţa de a lucra la un film comercial şi pentru copii şi adolescenţi ca 5Gang, dar şi că a fost puţin deranjată de unele reacţii de după lansare, inclusiv din partea unor oameni din breaslă.

„Am acceptat să merg la casting pentru că treceam printr-o perioadă destul de dificilă, în care nu mai făcusem nimic. Terminasem anul întâi de facultate, era vară şi nu aveam nicio ocupaţie. M-am dus la casting şi l-am şi luat. Am acceptat, pentru că, de la primele întâlniri şi repetiţii, mi-a plăcut foarte mult. Era o atmosferă plăcută. A fost foarte interesantă experienţa. Când am început filmările, nu am simţit o diferenţă atât de mare faţă de alte proiecte. Nu mi se părea că sunt într-un loc în care nu am ce să caut. Totul era la fel de profesionist. În echipa tehnică, erau oameni cu care lucrasem şi la alte filme şi îi cunoşteam. Eram eu puţin intrusă în lumea aia (a vloggerilor – n.r.)”, rememorează Ana Radu.

„Mi s-a părut interesantă şi experienţa de după apariţia filmului. Mi-a crescut vizibilitatea, inclusiv pe reţelele de socializare, lucru cu care nu eram obişnuită. Primeam mesaje de la copii. A fost foarte drăguţ. Nu pot să nu mă bucur. Mă bucur foarte mult. Dar nu mi-a plăcut că în perioada aia au fost şi comentarii negative, urâte, despre filmul ăsta «îngrozitor», chiar şi de la persoane din mediul cinematografic. O vreme am fost puţin supărată, dar nu am răspuns. Pe de o parte, pot să înţeleg. Pe de altă parte, mă deranja, strict pentru faptul că am muncit la fel de mult, toată lumea a muncit foarte mult la acest film. Până la urmă, trebuie să existe şi astfel de filme. Categoric e un film pentru o anumită categorie de public: pentru copii, pentru fani (fanii lui Selly – n.r.). Niciodată nu s-a vrut altceva”, completează actriţa.

Ana Radu mărturiseşte că a „furat” câte ceva de la toţi actorii cu care a lucrat până acum, dar că doi sunt actorii model pentru ea. Unul e Vlad Logigan, care îi este profesor la UNATC. Iar al doilea este tatăl său: „Nu pentru că e tata, ci pentru că, în primul rând, este un profesor extraordinar. Când am acceptat să trec de pragul că este tatăl meu şi că mi-e ruşine puţin să lucrez cu el, am învăţat foarte multe.”

„Când mă pregăteam pentru admitere, mi-a propus să mă audă. Însă eu nu voiam deloc, pentru că îmi era ruşine. A durat până m-a convins să spun o poezie. Dar a fost cel mai bun lucru, pentru că atunci mi-am dat seama că trebuie să profit la maxim, pentru că am o grămadă de lucruri de învăţat de la tata. Apoi, doar de două-trei ori ne-am întâlnit la şcoală ca să mă mai audă. M-a lăsat în pace. Am făcut fix cum am vrut eu”, mai spune actriţa.

Afirmă că se simte foarte relaxată în faţa camerei de filmat: „Chiar nu-mi amintesc să mă fi simţit inconfortabil, nici măcar la Meda. Pur şi simplu, la orice film, când se dă acţiune, tot ce înseamnă echipă dispare. Atât timp cât am învăţat lucrurile pe care trebuia să le învăţ, filmarea e pur şi simplu o plăcere. Sunt foarte relaxată. Nu m-a intimidat niciodată aparatul.”

Recunoaşte că, mult timp, nu ar fi ştiut să răspundă la întrebarea de ce îi place atât de mult actoria: „Nu aş fi ştiut să spun în cuvinte de ce îmi aduce atâta bucurie şi de ce este o pasiune atât de mare. Nu ştiu dacă aş vrea vreodată să fac altceva. Niciodată nu mi-am dorit să fac altceva. Dar cred că în anii de facultate am mai înţeles nişte lucruri. Ce mi s-a părut tot timpul interesant la mine şi la relaţia mea cu actoria e că eu sunt o persoană extrem de timidă. Acum m-am mai relaxat, dar când eram mică eram îngrozitor de timidă, până când mă urcam pe o scenă sau eram la o filmare. Atunci, scăpam brusc de toate aceste frici. Când am dat audiţie la trupa de teatru a liceului, nu am vrut să mă urc pe scenă. Când se apropia rândul meu, am minţit că mi-e rău. În acelaşi timp, îmi doream foarte tare, pentru că de aia mă dusesem. Însă la un moment dat nu am mai putut să amân. Chiar nu o să uit niciodată că, în clipa în care m-am urcat pe scenă şi am început să zic poezia sau ce aveam de zis la audiţie, a dispărut orice urmă de timiditate şi inconfort. Nu-mi place timiditatea mea excesivă şi, atunci, pentru că scap de ea în contextele astea, prind foarte mult curaj şi libertate să fac orice. Nu mi-e ruşine deloc, orice ar trebui să fac. Cred că actoria e un fel de safe space în care nu mă simt judecată”.

Pe scenă şi la filmări „mă simt foarte în siguranță şi pot să fiu în multe feluri. Prin rolurile pe care le-am făcut, a trebuit să cunosc şi alte dimensiuni ale mele. Mi le-am descoperit şi am început să le folosesc. Ele existau, doar că nu avusesem ocazia să le accesez. Asta m-a ajutat în dezvoltarea personală. E un schimb foarte interesant. Pe măsură ce cresc, aduc experienţele personale în ce lucrez, dar şi invers”, încheie actriţa.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.