Pe Alexandru Ion îl ştiam ca actor de teatru şi de seriale, dar şi ca unul din fondatorii şi organizatorii Festivalului Naţional de Teatru Tânăr „Ideo Ideis” de la Alexandria. Recent, însă, l-am văzut în câteva filme independente în care mi-a atras atenţia, prilej de a-i propune un interviu pentru rubrica „Emerging Voices”.

În „Mia îşi ratează răzbunarea” (2020), al doilea lungmetraj realizat de Bogdan Theodor Olteanu, un regizor cu care a lucrat mult în teatrul independent, are un rol secundar – interpretează un actor a cărui siguranţă de sine e subminată de protagonistă, o actriţă jucată de Ioana Bugarin, într-una din cele mai bune secvenţe din film. 

În „Toni & prietenii săi” (2020), al doilea lungmetraj, realizat tot în regim independent, al tânărului regizor Ion Indolean, îl joacă pe Toni, un personaj misterios, mai mult absent, în căutarea căruia porneşte o echipă de filmare care vrea să facă un documentar despre el.

Iar în scurtmetrajul „Emilia Hosu are HIV” (r. Ioana Păun), încă nelansat, interpretează un bărbat care primeşte vizita unei avocate (Doina Teodoru), însă întâlnirea se transformă într-un joc erotic în care raporturile de putere se schimbă permanent.  

Născut la 3 septembrie 1987 la Alexandria, Alexandru Ion este absolvent de licenţă şi masterat în „Arta actorului” şi al unui masterat în „Teatrologie, marketing şi management cultural” la Universitatea  Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) „I. L. Caragiale” din Bucureşti.

În 2006, la vârsta de 18 ani, a co-fondat Asociația T.E.T.A și Festivalul Ideo Ideis, al căror co-președinte este în prezent.

Pe scenă, a jucat în spectacole precum „Îngeri în America” la Teatrul Metropolis, „Numitorul comun” la Teatrul de Comedie, „Vanilla Skype” și „De ce n-o facem în drum” la Teatrul ACT, „The History Boys” la Teatrul Excelsior , „Familia Tót” la Centrul Cultural Lumina, „Medea’s Boys”, „Cea mai călduroasă zi din an” și „Taximetrişti” la Apollo 111, „Înapoi în iarnă” la unteatru, și a colaborat cu regizori ca Victor Ioan Frunză, Neil LaBute, Vlad Massaci, Vlad Cristache, Cătălin Ștefănescu, Bogdan Theodor Olteanu, Andrei Măjeri și Vlad Zamfirescu.

În 2013, a fost prezent în programul Talent Campus al Festivalului de Film de la Sarajevo, iar în 2015 a fost unul dintre actorii selectaţi în programul „10 pentru film” la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF).

Ce înseamnă să joci în filme realizate în regim independent? Cât de greu sau de uşor iei decizia de a face asta?

Pentru că am avut mai multe experienţe de producţie în teatrul independent, cred foarte tare în atitudinea proactivă. Altfel, ce faci? Stai să te uiţi la telefon şi aştepţi să sune? Cred că e sănătos să faci lucruri şi să pui cap la cap sau să încerci să creezi resurse astfel încât să naşti proiecte. Atunci, normal că mă uit cu admiraţie şi sunt deschis către oameni care sunt la rândul lor proactivi. Există o expresie românească: Să faci din rahat bici. De multe ori, resursele puţine nasc rezolvări foarte creative. Uneori constrângerile te fac să găseşti soluţii la care nu te-ai fi gândit. Evident că nu asta e situaţia ideală. Nimeni nu vrea să lucreze cu sandvişurile de acasă. Dar, în cazul în care contextul nu îţi permite altceva într-un anume moment şi pentru un anume proiect, stai să te plângi într-un colţ?

Sunt într-un punct în care mă interesează foarte tare să fac film. Felul în care îţi construieşti un parcurs profesional, o carieră, depinde foarte tare şi de alegerile pe care le faci. Nu există o carte sau un tutorial pe YouTube care să te înveţe cum să faci alegeri. Atunci, nu ai altă soluţie decât să te bazezi pe propriul discernământ şi să încerci să construieşti ceva sănătos.

Eşti cunoscut pentru Ideo Ideis, apoi joci şi produci spectacole de teatru, dar ai făcut şi seriale. Cât de dificil este să obţii roluri în filme şi să îţi faci intrarea şi în cinema?

E greu pentru că numărul butoanelor pe care le poţi apăsa astfel încât să îţi înlesneşti intrarea e mic. Nu există o formulă democratică în care să îl suni pe unul dintre regizorii Noului Val şi să îi zici: „Care e noul film pe care îl faci? Nu ai un rol şi pentru mine?” Nu aş putea. Nu am fost niciodată priceput la astfel de lucruri. Băgatul în seamă mi-e puţin peste mână, pentru că nu mi-a plăcut niciodată şi nu mă pot obişnui cu poziţia de a cere lucruri de pe un statut diferit. În momentul în care eşti pe acelaşi platou cu cineva, normal că e mai simplu să îi spui că ai vrea să mai lucraţi împreună, pentru că aveţi un vibe comun. Dar, atunci când balanţa e disproporţionată în privinţa statuturilor, merge doar dacă propunerea vine de sus în jos, nu şi invers.

Ai spus într-un interviu că ai o listă cu castingurile la care ai fost, iar numărul lor se apropie de 300.

Acolo sunt şi audiţiile la teatru şi castingurile de reclame. Castingurile de film sunt cele mai puţine, pentru că nu e ceva ce se întâmplă out in the open. Ajungi la un casting de film dacă te sună sau dacă te recomandă cineva. De asta spun că butoanele pe care le poţi apăsa sunt relativ puţine.

Însă cred foarte tare în ideea că trebuie să îmi fac meseria cu responsabilitate, cu atenţie, cu respect şi să rămân perseverent în raport cu obiectivul pe care îl am. Mai departe de asta, cred că e importantă măsura lucrurilor. Asta se leagă de ce spuneam mai devreme, despre cum abordezi interacţiunile când sunt diferenţe de statut.

Există uneori o formă de disperare în actori. Cred că poate să dea rezultate, dar mie nu îmi e la îndemână. Ideea de a suna pe oricine, de a trage de o relaţie care nu se naşte natural. Nu spun că e bine sau rău, ci doar cum mă raportez eu la lucruri.

Ce simţi când nu iei castingul la un film? Cum te mobilizezi să treci peste atunci când se întâmplă asta de mai multe ori?

Dacă nu te obişnuieşti repede cu aşa ceva în meseria asta, o să îţi fie foarte greu. Fără îndoială, refuzul face parte din meserie şi cred că e ceva ce se regăseşte şi la cele mai mari case. Citim interviuri cu oameni proeminenţi din cinematografia internaţională care spun că şi-au dorit un anume rol, dar nu l-au primit. E adevărat, acolo sunt şi alte considerente. Dar, până la urmă, consecinţa e aceeaşi, că nu au putut să joace ceva ce îşi doreau. E în fibra existenţei noastre profesionale să te obişnuieşti cu refuzul.

Nu am avut niciodată căderi mari pentru că nu am luat un casting. Evident că există o mâhnire de moment. Mai sunt şi momentele când începi să miroşi când a fost bine şi ai şanse sau când nu ai nicio şansă să iei castingul. Sunt şi momente în care simţi că se va întâmpla, dar în cele din urmă nu se întâmplă. Atunci poate cazi de mai sus. Dar e o meserie atât de dinamică atunci când eşti un om care funcţionează în ea, încât nu apuci să trăieşti nici acea cădere, pentru că cel mai probabil primeşti un telefon sau apare un alt casting ori o altă oportunitate. Realitatea e însă că nici nu am dat foarte multe castinguri de film.

Nu eşti suficient de conectat?

Conectat sunt, pentru că mă ştiu aproape cu toată lumea. Cred că e vorba despre a fi omul potrivit în momentul potrivit şi la locul potrivit. Nu sufăr de mania persecuţiei. Nu simt că sunt vreun năpăstuit al sorţii. Recunosc că uneori fac exerciţiul să mă uit la filmele româneşti şi să mă gândesc ce rol aş fi putut să joc. Şi nu sunt atât de multe roluri în care să mă fi potrivit ca vârstă şi fizionomie.

Vorbeşti de pe poziţia unui privilegiat, în sensul că ai lucrat în televiziune, ceea ce ţi-a oferit o anume siguranţă financiară şi posibilitatea de a fi selectiv.

Cu siguranţă că relaxarea financiară contribuie enorm de mult la felul în care îţi alegi proiectele. Dar cu toate astea, am văzut în jurul meu de atâtea ori şi oameni care nu se descurcau foarte bine financiar vorbind şi reuşeau totuşi să fie selectivi.

Cred că importanţa alegerilor e raportată la propria persoană. Dacă încerci să alegi gândindu-te la ce vor crede alţii despre tine, mi se pare că eşti pe o pistă mlăştinoasă şi complicată. Am o amintire legată de televiziune. Am făcut primul meu proiect de televiziune când eram în anul trei de facultate. Un sitcom la Prima TV, Nimeni nu-i perfect. Avusesem un rol episodic în primul sezon al sitcom-ului cu pricina şi m-au sunat la sezonul trei pentru a-mi propune un rol. Nu m-au chemat la casting, mi-au oferit direct un rol. Eram într-un moment în care aveam senzaţia că arta e ceva care are doar înălţimi irespirabile, că e important să facem doar lucruri care o să rămână în antologiile teatrului şi filmului. În acel moment, aveam o poziţionare care m-a făcut să refuz. Ei au insistat, însă eu am refuzat spunând că aveam proiecte. Dar nu aveam nimic, nu făceam nimic.

Până la urmă, au zis că vor face casting. Şi i-au dat să se ocupe de casting lui Florin Kevorkian, care era profesorul meu de scrimă la facultate. Domnul Kevorkian m-a sunat şi m-a întrebat foarte sincer, pentru că ne ştiam, de ce nu vreau să mă duc şi dacă măcar îmi sunt clare motivele. Atunci mi-am  dat seama că pur şi simplu luasem decizia aia gândindu-mă la ce vor spune prietenii despre mine. Nu analizasem nicio secundă: „Dar pe mine mă interesează chestia asta? Cred că o să-mi folosească? Am de învăţat ceva din asta? Mă interesează banii pe care o să-i fac? E o experienţă care mă va duce mai departe?” În momentul în care mi-am pus întrebările astea, mi-am dat seama că răspunsul de fapt nu era „nu”. Mi se părea extrem de nefericit să iau o decizie de genul ăsta gândindu-mă la ce vor spune prietenii despre mine. Atunci, am reevaluat situaţia şi am concluzionat că nu e ok. Nu pot să creez un precedent în direcţia asta. Ei începuseră deja castingul, aşa că m-am dus la casting ca toată lumea. Până la urmă am luat castingul şi am făcut sitcom-ul cu pricina şi nu am niciun soi de regret.

Ok, toată lumea ştie ce e un sitcom şi nu ne putem ascunde după deget – e un produs care funcţionează pe un anumit palier al expresiei cinematografice. Nu sunt delusional. Dar nu am nici un soi de regret că am făcut acel sitcom sau oricare alt proiect de televiziune de după, pentru că mi-a fost clar pentru ce le fac. În acel moment, ca student de anul trei, ca tânăr venit din Alexandria dintr-o familie cu posibilităţi financiare reduse, a fost enorm să câştig acei bani. M-a pus într-un alt state of mind. Apoi, am învăţat ce înseamnă să filmez cu trei camere, cum stai la cameră, ritmul în care trebuie să înveţi replicile. Mi-a folosit foarte mult.

E normal să capeţi nişte brand awareness atunci când faci televiziune. Drumul către succes, ştim cu toţii, are mai multe căi. Nu am cheile universale de rezolvare şi nu cred că le are cineva. De asta privesc cu foarte multă circumspecţie şi nefericire momentele de judecată profundă pe care unii oameni se întâmplă să le emită uneori, şi încerc să nu fac acelaşi lucru.

Te-ai confruntat şi tu cu astfel de judecăţi? 

Mai puţin lucruri asumate public. Mai degrabă discuţii de bere despre deontologia profesională: „De ce ai vrea să faci aşa ceva?” Şi poziţia mea s-a reglat repede în direcţia asta – până la urmă, îmi fac meseria. Într-adevăr, sunt lucruri pe care nu le-aş face. Sunt producţii în care nu aş intra şi în care cu siguranţă nu aş fi intrat nici la vârsta aia. Dar asta nu înseamnă că o să emit o judecată profundă şi că nu o să vreau să interacționez cu cineva care intră în produsele alea. Până la urmă, cu toţii avem tot felul de factori care ne influenţează deciziile.

Ai decis să continui cu serialele de televiziune, unul dintre ele fiind destul de popular, Atletico Textila, de la PRO TV.

E o discuţie care circulă în piaţă despre faptul că marii regizori nu vor lua niciodată actori care fac seriale sau publicitate. Dintre toţi oamenii cu care am vorbit eu pe tema asta, nu am auzit niciunul care să zică: „Ai făcut serial? Nu mai calci niciodată într-un film de-ale mele”. Şi, până la urmă, dacă sunt regizori care se poziţionează şi aşa, e alegerea lor. Nu văd o problemă fundamentală în niciuna dintre poziţionările astea. Din câte ştiu, nu mi s-a întâmplat să nu iau un casting sau să nu fiu chemat la un casting pentru că am făcut seriale. Apoi, dacă ne uităm la filmele care au populat ecranele de cinema în ultimii ani, vedem acolo actori care au făcut sau fac seriale. Nu te iei de mână cu Antihristul când faci un serial sau o reclamă.

Dar nu există totuşi riscul ca, în percepţia publică, să fii plasat într-o anumită zonă?

Da, poate să se spună că ai o faţă foarte comercială sau că eşti recunoscut pentru telenovele. Dar, din nou, ştim cu toţii că sunt oameni care erau exponenţii epocii de aur a telenovelelor din vremea Acasă TV şi în acelaşi timp au făcut filme de o valoare cinematografică incontestabilă, cu care au mers la mari festivaluri. Nu mi se pare că lucrurile se exclud reciproc. Dar pot să înţeleg dacă un creator e reticent la ideea de a lucra cu cineva care e hiper-recognoscibil.

La fel ca multă lume, primesc întrebarea dacă prefer teatrul sau filmul. Şi de fiecare dată spun că actoria vine la pachet cu o funcţionalitate dinamică a lucrului per se. Cred că există un sentiment care apare constant la actori, şi anume că atunci când faci mult teatru, ajungi să îţi doreşti să faci film. Iar dacă începi să faci foarte mult film, sigur vine un moment în care îţi doreşti să faci şi teatru.

Spuneai că în acest moment simţi o dorinţă şi o nevoie să faci cinema.

Pe de o parte, ţine de faptul că am făcut mai mult teatru şi televiziune, şi mai puţin film. Pe de altă parte, probabil că are o legătură şi cu începuturile. Îmi plăceau foarte tare filmele când eram copil. Vedeam în special filme de la Hollywood la televizor. Până am intrat în clasa a noua în trupa de teatru a liceului, deşi îmi plăceau foarte tare filmele şi mă uitam obsesiv la ele, nu aveam conştiinţa faptului că actoria e o meserie pe care poţi să o practici. Aveam senzaţia că actorii pe care îi văd sunt oameni dintr-un teritoriu îndepărtat care au fost atinşi de înger.

Între timp m-am lămurit că e o meserie pe care o poţi studia şi practica. E clar că începutul, declanşatorul, a fost uitatul la filme. Iar momentul în care am conştientizat că aş putea să fac şi eu asta a fost extraordinar. Când am venit la 18 ani din Alexandria în Bucureşti şi am intrat la UNATC, evident că aveam vise din categoria copiilor care vor să se facă astronauţi. Trei ani de facultate şi după aceea Hollywood scrie pe mine (râde – n.r.). Gusturile mele cinematografice din adolescenţă nu au inclus filme de la Cannes şi Berlin. Evident că am început cu mainstream-ul, aşa că Hollywood-ul era Muntele Everest. Lucrurile s-au mai nuanţat între timp.

Când ai decis că vrei să faci actorie?

Cum spuneam, am intrat în trupa de teatru a liceului în clasa a noua. Am început să merg cu trupa pe la festivaluri. Şi deja la finalul clasei a noua – începutul clasei a zecea, îmi era clar că asta vreau să fac.

Ce îţi plăcea la actorie în acel moment?

Până în acel moment îmi imaginam că o să dau la relaţii internaţionale sau ştiinţe economice. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce se face acolo, dar suna bine. Dar am făcut filologie la liceu, nu am avut niciodată înclinaţie spre partea de real. Ştim cu toţii că sistemul educaţional românesc nu te asistă în mod real în a-ţi găsi un drum, în a vedea la ce eşti bun şi ce ţi-ar plăcea să faci.

Mă consider în continuare un om extrem de norocos că am descoperit actoria până la urmă, într-un oraş în care era improbabil să se întâmple asta, neavând teatru şi cinematograf. Simt că a fost o şansă. Declanşatoarele iniţiale erau cele care se împleteau foarte tare cu existenţa adolescentină: nevoia de atenţie şi nevoia de validare. Când m-am văzut pe scena mare a Teatrului Clasic din Arad, la un festival, şi lumea aplauda şi se uita la mine, m-am simţit extraordinar.

Am avut întotdeauna o personalitate mai extravertită. Îmi plăcea acel tip de atenţie. Mi se pare că e ceva ce nu ai cum să ocoleşti. Chiar şi la maturitate e greu. Nu prea îmi dau seama cum ai putea să spui că nu îţi place atenţia asta. Ok, când ajungi la nivelul în care te recunoaşte lumea pe stradă şi te agasează, pot să înţeleg că acest tip de atenţie poate să te supere. Dar, altfel, nu prea are cum să nu îţi placă senzaţia când eşti într-o sală de cinema şi faţa ta e pe acel ecran mare şi toată lumea se uită la tine. Evident, cum operezi cu asta, şi cât de tare ţi se umflă egoul, şi cum îl ţii sub control, şi câte dintre deciziile, acţiunile şi interacțiunile tale din viaţa de zi cu zi sunt guvernate de asta, depinde de personalitatea fiecăruia. Mi se pare că măsura e o cheie extrem de importantă în tot ce facem.

Cum a fost experienţa de la UNATC? Sunt actriţe, de exemplu, care nu au amintiri foarte plăcute, pentru că nu au simţit că e un mediu extrem de prietenos.

În cazul meu, a fost o sărbătoare continuă. Pulsează încă puternic amintirile din primii ani, când m-am văzut în Bucureşti într-o facultate care nu avea mese şi scaune pe care să stăm şi să scriem, într-un spaţiu în care îmi doream să mă duc. Dormeam noaptea în facultate. Eram înnebunit să facem lucruri, pentru că îmi plăcea foarte tare şi nu îmi venea să cred că nu e o distanţă enormă între meseria din care urmează să îmi câştig traiul şi ce îmi place să fac. Erau fix în aceeaşi farfurie.

Din nefericire, trăim într-o societate unde de multe ori felurile în care experimentează fetele medii de acest gen pot să fie considerabil mai complicate decât pentru băieţi. Asta este ceva profund nefericit care cred că ar trebui să fie în minţile şi în acţiunile tuturor.

Vedeam cu claritate neajunsurile UNATC-ului. Există neajunsuri care ţin de pregătirea lectorilor, de experienţa lor, poate pe alocuri de resursele care se investesc. Dar mi se pare că, într-un context de acest gen, ai două opţiuni. Ai opţiunea în care bălteşti în această nemulţumire. O nemulţumire care poate să fie perfect legitimă şi pe care eşti îndreptăţit să o ai. Dar băltitul în ea nu o să îţi folosească.

Şi există opţiunea proactivă în care te foloseşti de resursele pe care le ai, indiferent dacă sunt multe sau puţine. Sunt puţine lucruri de câştigat atunci când te aşezi într-un fel de atitudine plângăcioasă. A nu se înţelege că nu îmbrăţişez schimbarea şi că schimbarea nu e ceva ce ar trebui să se întâmple. Normal că sunt lucruri de schimbat. Dar faptul că perpetuezi hatereala nu o să îi aducă pe Dem Rădulescu şi Toma Caragiu înapoi să îţi fie profesori. Asta e realitatea şi trebuie să te descurci cu ea, până la urmă.

Nu sugerez că asta e o cheie de rezolvare a lucrurilor. Spun că pentru mine a funcţionat, asta şi în siajul unui entuziasm nebun pe care îl aveam pentru că eram acolo. Poate că asta mă făcea pe alocuri să ratez lucruri grave. Dar, privind retroactiv, nu am reuşit să identific aspecte grave în experienţa mea. Sunt aspecte grave pe care le ştiu şi eu din experienţele altora, nedreptăţi sau lucruri, atitudini, porniri, cuvinte care, dacă ar fi spuse sau făcute în alte ţări, ar avea consecințe legale. Cred că e sănătos ca despre aceste lucruri să vorbească cei care le-au trăit.

Cum vezi relaţia cu camera de filmat?

Un lucru de care se vorbeşte constant şi cu care intri în contact des pe parcursul experienţelor profesionale e că la teatru ai reflexul să joci mai mult cu faţa, pentru că e cineva în ultimul rând care trebuie să te vadă. În schimb, la film, mai uşor cu faţa, pentru că dacă faci ochii mari şi eşti la prim-plan, o să se vadă ca în commedia dell’arte.

Cred despre mine că sunt mai degrabă un actor care virează spre zona tehnică a lucrurilor. Tehnic în sensul că sunt ceea ce se numeşte un „actor cartezian”. Un om care are constant conştiinţa locului şi a ceea ce se întâmplă. Nu mi se întâmplă să mă pierd în sentimente sau trăiri. Sunt mereu conştient de faptul că, dacă mi se contractă un muşchi pe faţă, asta o să spună ceva. În acelaşi timp, nu îmi creez traseul actoricesc din încordarea muşchilor feţei sau mijirea ochilor. Construiesc pornind de la gând.

Dar nu e loc şi pentru ceva necontrolat?

Funcţionez preponderent într-o cheie raţională şi controlată, dar pot fi momente în care ajung într-un punct în care se zbârleşte pielea pe mine la propriu într-o secvenţă care te împinge într-o astfel de direcţie. Mi se întâmplă şi asta.

Pentru mine, traseul porneşte de la un gând, care apoi naşte eventual trăiri, deşi nu îmi e la îndemână să folosesc astfel de cuvinte, pentru că nu sunt pe palierul meu de funcţionare. Asta nu înseamnă că le exclud, dar nu pe asta pun lumina. Nu plec de la trăiri, sentimente borderline schizoide.

Am identificat nişte trăsături comune în personajele pe care le faci în Toni & prietenii săi, Mia îşi ratează răzbunarea şi Emilia Hossu are HIV. Joci câte un personaj misterios, care are lucruri ascunse, întunecate, pe care le lasă treptat să iasă la suprafaţă. La început pare a fi el cel care deţine controlul, însă până la final situaţia se inversează.

E o întâmplare că există o zonă comună a acestor personaje. În teatru, lucrurile pe care le-am făcut până acum sunt mult mai variate. Într-adevăr, în cele trei filme, personajele pe care le joc nu sunt profund diferite. A fost dictat mai mult de scenarii decât de ce mi-am propus eu să joc. Bineînţeles, am o miză reală în a nu face personaje care să semene unul cu celălalt, dar până la urmă, miza asta trebuie pusă într-o ecuaţie mai amplă – nu trebuie să fie mai importantă decât ce îşi doreşte regizorul să obţină de la personajul respectiv. Acela e obiectivul pe care îl serveşti, obiectivul ansamblului. Nu te poţi izola şi transforma într-o enclavă într-un film. Trebuie să fiu o rotiţă dintr-un motor complex.

Pare că îţi iese tipul ăsta de personaj, care are ceva întunecat în el.

Mă bucur că ţi se pare că mi-a ieşit. Până la urmă, realitatea e că felul în care percepem oamenii din jurul nostru, şi aici includ şi personajele din filme, vorbeşte mai multe despre noi decât despre oamenii cu pricina. Ceva ce pentru un om poate să fie dark, pentru altcineva poate să fie normalitate, lucrurile cu care operează constant. Într-adevăr, personajele la care faci referire au fix tipul ăsta de ieşiri. Cred că ele există în mine în măsura în care interlocutorul are o propensiune în a vedea lucrurile astea. Altfel, nu cred că am atât de mult întuneric cât au personajele astea. Nu sunt un om atât de măcinat. Am şi eu măcinările mele, dar sunt de altă natură.

Ai simţit vreodată frustrarea că nu eşti într-o trupă de teatru şi nevoia de a face parte dintr-una? 

Frustrare, nu. Dar nevoia o simt şi acum. E o experienţă care m-ar interesa. E ceva ce aş vrea să fac. Pe de o parte, ţine de o dorinţă de a simţi că eşti imersat cu totul în sistem şi că sistemul te-a validat. Poate că sunt şi reminiscenţe ale lucrurilor pe care le auzeam când eram tânăr. Aici vorbesc mai degrabă de poziţionări ale oamenilor din afara meseriei – părinţi, rude. Erai actor doar dacă erai angajat într-un teatru.

Dar nu am vreo mâhnire abisală. În acelaşi timp, recunosc că nici nu am pus o linie de separație gigantică între independent şi stat, pentru că am jucat şi joc atât în teatru subvenţionat, cât şi în teatru independent. Numai că în teatrele de stat nu sunt angajat, joc pe post de colaborator. Nu e un subiect asupra căruia să fi stat mult pe gânduri, nici în trecut, nici acum. It is what it is.

Dar cum vezi tensiunea care pare să existe între sectorul independent şi cel de stat şi care s-a amplificat odată cu pandemia?

Cred că nu am mai spus asta până acum, dar ce mă incomodează pe mine cel mai tare când văd tipul ăsta de polemici şi de discuţii e că am senzaţia că ele sunt înţesate de nişte agende ascunse şi de nişte atitudini care de fapt au în centru obţinerea unor beneficii personale. Am senzaţia că e un fel de încrâncenare şi o dorinţă de a înfiera cealaltă parte care nu servesc nimănui, într-o meserie care oricum suferă de lipsă de solidaritate şi într-un spaţiu în care suntem puţini. Dacă suntem şi puţini, şi dezbinaţi, e cu atât mai nasol. Nu particip la genul ăsta de dezbateri pe Facebook.

Simţi asta de ambele părţi?

Simt asta de ambele părţi, de cele mai multe ori. Şi e ceva ce mă face să stau la distanţă. Nu ştiu dacă e cea mai bună atitudine. Ştiu că poate e naiv şi idealist ce spun acum, dar de fiecare dată îmi vine să zic: „Măi, oamenilor, haideţi să ne calmăm. Hai să nu îi mai punem coarne celui din faţă”. Vorbim de oameni educaţi, oameni care fac şcoli, oameni care au biblioteci acasă, oameni despre care se presupune că ar trebui să aibă şi nişte doze de empatie şi de înţelegere a complexităţii umane.

Când văd atitudini pline de venin sau de cinism şi sarcasm, mă întreb de unde vin ele. Câtă supărare e acumulată în tine de simţi nevoia să defulezi în spaţiul public şi să mânjeşti pe pereţi cu rahat. Iartă-mă, dar asta facem de fapt. Numai că pereţii sunt virtuali. Apoi, când te aşezi cu cineva la o masă şi stai faţă în faţă, înverşunarea de multe ori dispare. Mi se pare că adăpostul pe care ni-l dau ecranele şi tastaturile scoate uneori lucruri tare urâte din oameni, pentru că nu ai conştiinţa consecinţelor. Cred că această prăpastie, această diviziune creată între sectorul independent şi sectorul de stat e perpetuată şi de reprezentanţi ai sectoarelor cu pricina. Uneori asta se face în cunoştinţă de cauză, dar cred că sunt şi situaţii în care se întâmplă din necunoştinţă de cauză şi dintr-o evaluare fragmentată, o înţelegere incompletă a ansamblului. Îndemnul pe care încerc să îl răspândesc în jurul meu e la echilibru, la măsura justă şi la un dialog care să aibă în centru căruţa asta la care tragem cu toţii, nu căruţa pe care o tragi singur. Dar nu sunt naiv – ştiu că şi asta e idealist.

Ce îţi oferă actoria?

E ceva foarte nuanţat. Pe de o parte, are o componentă care vorbeşte despre faptul că ajungi să fii integrat în ceva, să faci parte din ceva, şi asta e un lucru de care avem nevoie cu toţii. Un sistem, o comunitate, un grup de oameni. Dar asta apare mai târziu.

Dacă o iei de la începuturi, de fapt, ele sunt guvernate, în cazul meu, de bucuria atenţiei primite şi apoi de bucuria validării. Validarea îţi certifică faptul că eşti cât de cât bun la ceea ce faci. Cât de bun, aia e complet altă discuţie. Şi e normal ca asta să te poarte mai departe. E şi un soi de inerţie aici.

Dar, la nivel pragmatic, îmi place pentru că mă face să trăiesc dinamic, pentru că nu e timp să mă plictisesc. Întotdeauna e alt proiect. Nu mai zic că variez şi între palierele expresiei actoriceşti – teatru, film, televiziune. Îmi place că îmi dă spaţiu să îmi manifest această personalitate extravertită. Şi, oricât de clişeistic ar suna, îmi place că îmi oferă acest minim acces la „a trăi” mai multe vieţi.

Însă pandemia a venit cu nişte chestionări foarte interesante. Cât de tare îmi doresc eu de fapt să fac meseria asta? Pare că aş putea să fac şi altceva. Mai vreau să mă târâi pe coate prin proiecte care nu îmi plac neapărat sau cu oameni cu care nu rezonez întru totul?

Ai găsit un răspuns?

Răspunsul pe care l-am găsit a fost că – şi asta mi-a dat un fel de relaxare – nu simt că nu aş mai fi eu dacă nu aş fi actor. Sunt foarte pasionat de meseria mea. Sunt foarte dornic să o fac. Dar nu simt că nu mi-aş mai găsi sensul pe lume dacă peste noapte, într-un eveniment cataclismic, asta ar dispărea. Nu e vorba că nu ard pentru meseria asta. Ard pentru ea, dar în faţa unei întâmplări concrete care nu e sub controlul meu, aşa cum a fost pandemia sau cum ar fi un război, nu aş simţi că mi-aş pierde busola dacă nu aş mai face asta.

Îmi place să cred că descoperirea asta mă va ajuta pe termen lung. Atunci când eşti foarte  încrâncenat în legătură cu ceva, senzaţia mea e că lucrurile vin mai greu, nu faci decât să te îndepărtezi de ele. A nu se înţelege că fac o pledoarie pro-indolenţă. Sunt departe de a fi indolent. Dar în momentul în care reuşeşti totuşi să capeţi un pic de relaxare, mi se pare că lucrurile vin mai lesne.

Pare că ai găsit un echilibru în cariera ta. Faci televiziune, iar asta îţi oferă relaxare financiară şi, mai mult, îţi permite să activezi fără presiune în zona independentă.

Caut acest echilibru. Atunci când cari în spate presiunea subzistenţei, e mai complicat să faci alegeri profesionale care să te poarte mai departe. Evident, asta nu înseamnă că dacă nu ai presiunea subzistenţei, vei lua întotdeauna cele mai bune decizii. Probabil că şi eu am luat decizii nefericite de-a lungul timpului.

Dar ce cred cu tărie e că şi atunci când iei o decizie nefericită, e foarte important cum te raportezi la ea post-factum şi cum operezi cu ea. Posibilitatea de a aduna în jurul tău oameni cu care ai un vibe creativ similar şi poţi naşte proiecte e ceva ce îţi dă un spaţiu foarte important de creştere profesională, în sensul că o să descoperi mereu lucruri noi. Asta e o meserie în care înveţi tot timpul. Nu te opreşti şi spui „gata, nu mai am ce să învăţ”. Descoperirile se întâmplă în afara zonei de confort sau într-un spaţiu în care vibrezi la aceeaşi coardă cu alţi oameni. Cred că e sănătos să creezi spaţiile astea. Dacă poţi să o faci, e foarte bine.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.