Proiectul de debut în regia de lungmetraj al cineastei Andreea Borţun, „Malul Vânăt”, a fost selectat în programul de dezvoltare, CineLink Industry Days, al ediţiei din acest an a Festivalului de la Sarajevo, care va avea loc în august. 

Absolventă de scenaristică şi critică de film la UNATC, dar şi a unui master în filosofie la Universitatea din Bucureşti proaspăt încheiat, co-fondatoarea, la 16 ani, a Festivalului de Teatru Tânăr „Ideo Ideis” din Alexandria, co-iniţiatoarea rezidenţei de scenaristică Pustnik şi autoarea câtorva scurtmetraje, dintre care primul selectat la Toronto, Andreea Borţun este una din tinerele voci promiţătoare ale unei noi generaţii din cinematografia română. 

Lumea pe care o investighează şi o aduce pe ecran este Sudul sărac şi prea puţin înţeles al României, un teritoriu al unor femei cu puternice poveşti nespuse.  

Născută la 12 iulie 1990 în Alexandria, Andreea Borţun a absolvit Colegiul Naţional „Alexandru Dimitrie Ghica” din oraş. A început la Matematică-Informatică, dar pentru că profilul real nu i se potrivea, s-a mutat după un an la Filologie, unde se simţea mai liberă.

O pasiona actoria. În 2006, la 16 ani, s-a implicat în crearea şi organizarea unui eveniment care avea să devină un reper pe scena culturală din România şi de care este legată până în prezent, deşi acum participarea ei este mult mai mică: Festivalul de Teatru Tânăr „Ideo Ideis”.

În paralel, începea să descopere cinemaul de artă. „Am încercat şi eu să-mi dau seama de unde a pornit toată povestea asta cu filmul. Nu e uşor, pentru că nu sunt un caz tipic. Nu am avut cinematograf în oraş. Nu am experimentat poziţia de a fi într-o sală de cinema, magia aia, până la 14 ani, când în timpul unei vizite la Bucureşti am văzut la Cinema Studio un film cu Jennifer Garner, 13 Going on 30. N-a fost nimic magic în proiecția cu pricina”, îşi aminteşte ea amuzată.

Deşi părinţii sunt cinefili şi îi povesteau de regizori ca Mihalkov, Tarkovski sau Kubrick, iar ea era obişnuită să vadă filme de mică, abia în liceu a luat contact cu adevărat cu cinemaul de autor.

Împreună cu o prietenă de asemenea cinefilă, se uita „obsedant” la filme, pe care le piratau de pe reţeaua DC++, foarte la modă atunci.

Însă un rol decisiv l-a avut emisiunea regizorului de teatru Alexandru Tocilescu, care prezenta în fiecare vineri seară un film de autor la televiziunea publică: „Emisiunea aia a schimbat ceva. E incredibil ce a putut să facă pentru generația mea. Aşa am avut de fapt primul contact cu cinemaul de artă. Iar Alexandru Tocilescu era în sine o prezenţă. Mă gândeam: Aşa sunt oamenii cărora le plac filmele astea? Păi atunci așa vreau şi eu să fiu.”

O perioadă s-a gândit că ar putea studia actoria mai departe, la facultate. Mai ales că în clasa 11-a a jucat într-un spectacol după piesa Priveşte înapoi cu mânie, de John Osborne, şi toată lumea i-a spus că asta e ceea ce trebuie să facă. „Mă bucur foarte tare că nu am dat la actorie. Cred că am înţeles că aş fi lăsat lucruri neterminate. Aş fi vrut să fac mult mai mult decât să pun pe mine ceva, un personaj. Voiam să creez eu personajul, nu doar să-l interpretez”, spune cineasta.

A cochetat şi cu ideea de a studia filosofia, mai ales că multă lume din familia sa asta absolvise. Însă tatăl său, profesor de filosofie, i-a spus că poate să facă orice, dar nu filosofie.

A decis să dea la UNATC, dar s-a temut să încerce la regie, deşi asta e ceea ce şi-ar fi dorit: „Mi-a fost frică. Nu aveam încredere în mine. Mi se spunea că un regizor e cineva care trebuie să arunce vorbe şi să arate că e strong. Era o chestiune pe care o asociam deseori cu imaginea masculină. Am considerat că nu sunt suficient de strong ca să pot să-mi asum o astfel de poziţie. Nu înţelegeam, aşa cum am înţeles ulterior, că strong poate să însemne o groază de lucruri. Că nu înseamnă figura autoritară care vine şi dă cu pumnul în masă şi îţi spune ce şi cum trebuie să faci, fără să lase loc de dialog.”

A aflat de la o colegă de secţia Comunicare audiovizuală (scenaristică, filmologie, publicitate-media) de la UNATC, aşa că i s-a părut cool, mai ales că îi plăcea să scrie.

A intrat acolo. La scenaristică, tutore i-a fost Lucian Georgescu, care le avea ca asistente pe Iulia Rugină, Ana Agopian şi Oana Răsuceanu. 

Spune că asta a fost o experienţă extraordinară: „Lucian are un suflu şi o vitalitate pe care foarte rar se întâmplă să le găseşti la un profesor. Erau momente în care îmi venea să mă ridic de pe scaun şi să fac o revoluție. Astfel de impulsuri motivaţionale lipseau cu desăvârşire în facultate. Era în genere o atmosferă amorțită.”

De la partea de istorie şi critică de film, le poartă o amintire plăcută lui Andrei Gorzo şi Andrei Rus. De altfel, a tatonat o perioadă şi cu critica. A şi scris la revista Film Menu, care era scoasă de studenţi şi coordonată de Andrei Rus. Spune că i-a plăcut şi, în plus, asta a ajutat-o să descopere regizori „pe care altfel nu i-aş fi descoperit şi care ulterior au ajuns să mă influenţeze.” 

După facultate, nu s-a apucat să facă imediat film, asta şi pentru că, din nou, se temea: „Avea legătură cu propria percepţie despre mine, cu modul în care mă priveam. Nu aveam deloc încredere că aş putea să fac asta, realmente. Pentru mine, însemna un tip de personalitate pe care nu am crezut că îl am. Frica avea legătură poate cu eşecul, dat fiind faptul că nu aveam o pregătire adecvată, în sensul în care nu am făcut studii de regie. Veneam şi cu nişte complexe stupide ale provincialului. Asta înseamnă că te subestimezi, dar apoi te şi supraestimezi în cele mai nepotrivite momente. E un joc de imbalance destul de greu de gestionat dacă nu ai crescut cu el.” 

S-a înscris la un program de studii de un an la Bard College din Berlin, cu specializări precum filosofie antică, literatură şi retorică şi artă modernă. „Primul semestru a fost minunat, cea mai complexă experiență academică de care am avut parte până acum. Apoi am început al doilea semestru, care mi s-a părut cu mult sub primul. S-au schimbat profesorii. Urma să studiem filosofie medievală, care nu mă interesa foarte mult. Între timp se întâmpla şi Berlinale, unde mergeam aproape zilnic. Începuse să se nască frustrarea: Ce fac eu aici, în loc să mă duc acasă şi să fac film? Mai era doar o lună şi jumătate de studii, dar mi-am făcut curaj şi m-am întors. Aşa sunt eu, când mi se pune pata…”, spune regizoarea.

Era începutul lui 2013. Atunci a luat decizia să facă primul scurtmetraj, Blue Spring, de care s-a apucat peste câteva luni, în iarnă. 

„Am zis că vreau să încerc şi, dacă nu o să iasă, nu o să ştie nimeni că am eşuat. Îl fac în Alexandria, cu cea mai mică echipă posibilă. Am stat 5 zile acolo şi l-am făcut cu 500 de euro”, îşi aminteşte Andreea Borţun.

A obţinut împrumut o cameră Canon C300. A filmat în casa goală a unchiului său, care i s-a părut întotdeauna „fascinantă” şi de care o leagă amintiri „foarte frumoase”. A avut-o ca producătoare pe prietena ei Gabi Suciu, cu care lucrează şi acum. La cameră a fost fotograful Adi Bulboacă, fostul ei partener. Iar în distribuţie i-a ales pe actriţa Nicoleta Hâncu, de asemenea o prietenă apropiată, şi pe tânărul actor Rareş Andrici, pe care îl văzuse într-un spectacol unde i s-a părut că făcea un rol similar cu ce și-ar fi dorit de la adolescentul din Blue Spring. Asistent de regie a fost Bogdan Theodor Olteanu, un alt prieten.

Blue Spring este povestea unei femei singure din Alexandria, care are o relaţie ascunsă cu un tânăr. Scurtmetrajul e construit din cadre fixe, cu o compoziţie elaborată, fără dialoguri şi cu o scenografie care dă un look vintage. Filmul a fost selectat la celebrul festival de la Toronto: „A fost un moment foarte frumos pentru mine, pentru că a fost prima mea validare”. 

„Mă interesa să expun o lume foarte statică. E o lume hiper-estetizată, în spatele căreia mocneşte paralizia unui oraş de provincie, cu nişte oameni speciali care cândva ar fi putut să fie mai mult decât ce putea locul ăla să le ofere”, explică cineasta.

„Pentru mine, Blue Spring a fost propriul exerciţiu de anul întâi. Faptul că s-a întâmplat ceva cu el şi cineva a zis că e ok şi merită arătat, e foarte bine. Ce mi-am propus cu el, a şi ieşit. E un film foarte sincer din acest punct de vedere. E sincer în raport cu contextul în care a fost făcut și cu așteptările mele”, adaugă ea.

În acea perioadă scria foarte mult şi în zona de realism magic, de care acum se simte departe. Aşa a gândit un alt scenariu de scurtmetraj pentru care, împreună cu Gabi Suciu, a obținut o finanţare din partea Berlinale Talents și Canon şi pe care a ajuns în cele din urmă să îl și regizeze, deşi asta nu era în plan. A ieşit Love Locker, o poveste de epocă despre iubirea între doi tineri care fug din comunitatea lor, plasată tot în Sud.

În 2014, s-a hotărât să meargă în America să studieze, pentru a-şi îndeplini un vis mai vechi. A aplicat pentru o Bursă Fulbright, dar nu a luat interviul. S-a înscris în cele din urmă, pe cont propriu, la The New School, o universitate din New York, extrem de prestigioasă pe partea de studii umaniste. A ales creative writing.

A fost un fel de compromis, pentru că şi-ar fi dorit să studieze la o universitate precum Columbia sau NYU, doar că taxa de circa 50.000 de dolari era mult prea mare. La The New School, suma necesară era cam pe la jumătate.

Însă chiar şi aşa, a cerut o amânare de un an, pentru a putea strânge banii: „Am muncit foarte mult în acel an, am făcut şi crowdfunding.”

„Înainte să plec însă, am simţit că nu trebuie să mă mai duc la New York. Cred că era doar un vis vechi pe care l-am tot amânat şi atunci deja nu-mi mai vorbea. Trebuia să studiez doi ani. Dar am stat două luni şi jumătate şi am renunţat. Mi-am dat seama din prima săptămână că nu e ceea ce-mi trebuie”, îşi aminteşte Andreea Borţun, adăugând că nici cursurile, nici profesorii nu i s-au părut că se ridicau nivelul a ceea ce promitea universitatea.

S-a întors în România şi a făcut un nou scurtmetraj, Anatema (2017), plasat de asemenea în lumea Sudului. Este povestea unei tinere care se întoarce în satul copilăriei pentru înmormântarea bunicului, al cărui sicriu îl fură şi, împreună cu alte două femei, îl îngroapă în câmp. Scenariul a pornit de la frustrarea că nu a putut participa la înmormântarea bunicului său. Familia nu a anunţat-o de moartea bunicului decât după vreo două săptămâni, ea fiind în acest timp plecată într-o vacanţă: „Cred că trebuia eu să-mi închei niște socoteli. Dar simt că am făcut filmul prea devreme față de momentul la care s-a întâmplat episodul real.“

Acum regretă că a ales să-l filmeze în acelaşi stil ca primul scurtmetraj, cu cameră majoritar statică: „Asta dă o senzaţie de artificial care nu se mai potrivea la fel de bine cu naraţiunea din Anatema şi cu neliniștea personajului principal. Dacă l-aş face acum, camera s-ar mişca tot timpul.” 

Între timp, s-a înscris la un master de doi ani de istoria şi circulaţia ideilor filosofice la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care l-a terminat în 2019, urmând să îşi susţină şi disertaţia.

În paralel a început documentarea şi scrierea scenariului pentru debutul în lungmetraj, Malul Vânăt, lucru pe care şi-a dorit să îl facă dintotdeauna. „Nu-mi place formatul de scurtmetraj. Nu-mi place să-l scriu şi nu-mi place să îl filmez”, mărturiseşte cineasta, recunoscând însă că scurtmetrajele sunt extrem de importante în parcursul de pregătire pentru lungmetraj. 

Scenariul pentru Malul Vânăt, selectat în programul de dezvoltare al ediţiei din acest an a Festivalului de la Sarajevo, are în centru o femeie dintr-un sat din sudul României care trebuie să aibă grijă de băiatul său adolescent, duce o viaţă precară şi e nevoită să plece la Marsilia, în Franţa, să lucreze. 

Toate poveştile sale sunt plasate în această lume în care a crescut, de care se simte puternic legată, deşi o perioadă a fugit de ea, şi pe care vrea să o înţeleagă mai bine. „Are foarte mare legătură cu toate fugile şi cu toate aceste lucruri neterminate ale mele şi cu întoarcerea mea constantă. Eu am fost crescută până la şase ani la ţară, în Sud, în satul Piatra, aproape de Alexandria, unde am şi filmat Anatema, de altfel. Acolo mi-am făcut formarea, de la morală şi felul cum mă raportez la lume (bunicii mei au fost cei care mi-au impregnat toate valorile astea) şi până la ce ştie ochiul meu să vadă şi consideră că e frumos. Acolo mi s-au creat reperele”, mărturiseşte regizoarea.

Pe măsură ce a crescut şi a început să studieze şi să plece tot mai mult în străinătate, i s-a schimbat percepţia asupra acestui univers. „De la un moment dat am început să merg din ce în ce mai rar la țară. Şi am început să judec foarte tare ce e acolo. Nu mă mai uitam cu ochiul copilului. Am vrut să fug, să mă emancipez şi să nu mai am treabă cu „ţăranii”. Aşa că m-am întors ca să repar aceste lucruri”, spune ea. 

„Voiam să vorbesc despre lumea aia. Pentru că nu o înţelegeam. Pentru că am fugit de ea. Mai întâi am fugit la facultate, apoi la Berlin, apoi în State, şi mereu m-am întors. Niciodată nu prea am înţeles exact de ce m-am întors, pe lângă motivele practice, pragmatice. Ce simţeam în mine? M-am întors pentru că foarte multe lucruri au rămas nerezolvate în raport cu lumea asta din Sud care m-a crescut. O lume foarte săracă, o lume care are promiscuităţile sale. Mi-a fost de fapt foarte greu să accept că lumea aia e totuși o lume formatoare pentru mine”, recunoaşte ea.

În 2017, a pornit de una singură într-o aventură în trei sate din Sud pentru a încerca să înțeleagă cum arată satul azi, dincolo de ceea ce era deja contaminat în amintirile ei. A plecat pentru a înţelege mai bine partea asta a ţării şi a societăţii, dar şi pentru a înțelege ceva și despre sine. 

„M-am dus cu prejudecăţi. Am zis că trebuie să mă pun faţă în faţă cu un lucru de care îmi este foarte frică şi care e şi parte din mine, somehow. A fost greu. M-am dus singură. Nu-mi plăcea deloc să mă duc în spaţii în care erau mulţi oameni necunoscuţi laolaltă. Cu atât mai puţin acolo unde oamenii sunt foarte direcţi.  Ştiam că vreau să încep să lucrez la lungmetraj. Nu ştiam despre ce o să fie vorba. Ştiam doar că vreau să îl fac în rural. Simţisem că trebuie să-mi rezolv chestia asta”, detaliază Andreea Borţun.

„Am simţit nevoia să înregistrez totul – fie pe foaie, fie pe telefon. Stăteam acolo şi mă uitam în jur cu o privire mai degrabă antropologică, iar senzația era de maximă împlinire şi privilegiu că mi se permite asta. Cred că am scris un carnet întreg în călătoria asta de două-trei săptămâni. A fost bine că am fost singură, până la urmă. Se lăsa seara şi mă puneam şi scriam câteva ore, fel și fel de lucruri pe care le observasem în ziua cu pricina și care mi se păreau relevante”, adaugă ea.

În timpul acestor cercetări, a adunat poveşti în special despre femei. În 2018, prin intermediul unei fundații care lucra în mediul rural din Sud, a cunoscut-o pe Lavinia, cea pe care vrea să o facă protagonista debutului în lungmetraj şi din a cărei viaţă este inspirat parţial scenariul: „E o performeriță Lavinia, e amazing, e foarte amuzantă, vorbește non-stop. E numai energie”. 

Documentarea a continuat, aşa că a intervievat pe cameră, în discuţii extrem de emoţionante şi sincere, vreo 40 de femei de diferite vârste, din sate din Teleorman, Dolj sau Tulcea, multe având experienţa plecatului la muncă în străinătate. 

Tot acest demers a dus şi la scrierea unei piese de teatru şi montarea unui spectacol, care s-a jucat în 2018 la unteatru din Bucureşti şi care îi avea în distribuţie pe Cosmina Stratan şi Alexandru Ion. 

„La mine totul se leagă de origine. E vorba de apartenenţa la lumea Sudului. Apoi, e poziţia mea de femeie în ecuaţia asta. La început a trebuit să înţeleg care-i faza cu mine, cu mama şi bunica mea. E un întreg pământ al femeilor din locurile astea de ale căror povești nimeni nu se atinge, nimeni nu vorbeşte, nici în spațiul public, nici în cinema. Dar ele sunt exponentele unei lumi care mi se pare că trebuie să înceapă să vorbească. Iar poveştile astea sunt complexe. Femeia de acolo nu e doar afurisită, aşa cum nu e doar gospodină şi silenţioasă şi supusă”, declară cineasta.

O doare atunci când această lume, despre care spune că s-ar putea schimba dacă gradul de educaţie din mediul rural ar creşte şi dacă ar fi mai multe oportunităţi de muncă acolo, este privită cu ură. Şi cel mai pregnant s-a văzut asta la mitingul PSD din iunie 2018, când zeci de mii de oameni din astfel de zone au fost în Piaţa Victoriei din Bucureşti: „Facebook-ul a explodat: Au venit ţăranii! Acela a fost un moment care m-a durut foarte tare. Mi-am dat seama că this is not the way.”

„Ceea ce simt că mă doare cu adevărat, de fapt, e că trebuie să vorbesc despre nişte chestii la care oamenii nu vor să se uite şi la care mi se pare că ar trebui să se uite. Acum sunt într-un punct în care cu certitudine pot să spun că toate s-au adunat la un loc ca să pot să spun povestea asta – de la studii şi până la filme, de la proiecte şi căutări personale şi până la încercarea de a înțelege care ar putea să fie lupta mea. Asta e povestea lungmetrajului meu de debut”, explică regizoarea.

E de părere că există o lipsă de perspective feminine în cinematografia română, deşi consideră că sunt câteva personaje feminine puternice. „Da, cred că există o lipsă de perspective feminine. Dar nu cred că în cinemaul românesc lipsesc cu adevărat personajele feminine. Pentru mine, memorabilă rămâne Luminița Gheorghiu în Moartea domnului Lăzărescu, deşi are un rol secundar. E foarte bine scrisă şi e foarte reală. Însă există multe personaje feminine care nu sunt sondate în adâncimea personalităţilor lor”, subliniază ea.

Consideră cinematografia ca fiind cel mai complex mijloc pentru a înţelege realitatea care o înconjoară. „Fac de ceva ani terapie şi într-o măsură asta m-a ajutat să înţeleg şi cum am ajuns să fac film, de fapt. Care e toată faza? Aş putea să trăiesc fără să fac asta? Pentru mine, filmul este cea mai complexă formă prin care am senzaţia că pot să cunosc lucruri despre lume. Îmi place să scriu eseuri. Mi-a plăcut foarte mult la filosofie. Dar nu aş putea să fac asta for a living. Nu aş putea să mă închid în biblioteci şi să fac cercetare. Cred că trebuie să fiu între oameni ca să pot să înțeleg lucruri”, explică ea.

„Cinemaul mi se pare mediul cel mai complex pentru a înţelege lucruri despre realitatea care mă înconjoară şi care mă interesează. Mi se pare că felul în care sensibilitatea mea e obişnuită să funcţioneze are foarte mare legătură cu ceea ce văd. Pot să mă uit cu ochiul observațional, pentru a putea să exprim factualul. Dar ochiul meu sensibil, emoţional, e în afara factualului. Cred în faptul că avem o sensibilitate care e dincolo de tot ceea ce spunem atunci când încercăm să ne arătăm celorlalți. Cred că de multe ori minţim. Cred foarte mult în lucrurile care ajung la noi neintermediat. Imaginea mi se pare că e mai puțin intermediată. E mai puţină minciună în imagine”, încheie Andreea Borţun.  

Credit foto banner: Adi Bulboacă

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.