Prin cele peste 50 de trofee obţinute în festivaluri și gale din toată lumea în 2018 şi 2019, inclusiv la Clermont-Ferrand şi, la început de decembrie, la ceremonia Premiilor Academiei Europene de Film, Cadoul de Crăciun, de Bogdan Mureşanu, a devenit cel mai de succes scurtmetraj românesc din istorie. La 17 decembrie, a fost selectat printre cele 10 scurtmetraje intrate în cursa pentru Oscar. Cu acțiunea plasată chiar înainte de Revoluţia din 1989, filmul vorbeşte despre absurdul şi paranoia respectivei perioade, printr-o poveste simplă, cu substrat deopotrivă comic şi dramatic: scrisoarea către Moş Gerilă a unui băieţel (Luca Toma) transformă seara părinţilor (Ioana Flora şi Adrian Văncică) într-un coşmar. Am stat de vorbă cu Bogdan Mureşanu despre cum a realizat scurtmetrajul şi ce a însemnat avalanşa neaşteptată de premii, dar şi despre începuturile sale de cineast şi proiectele viitoare.

Născut la 10 august 1974 la Bucureşti, Bogdan Mureşanu a învăţat la prestigiosul Colegiu Naţional „Sfântul Sava”. A studiat apoi Ştiinţe Politice în limba engleză la Universitatea din Bucureşti, iar diploma şi-a dat-o pe un subiect de Istoria Relațiilor Internaționale. Ulterior a lucrat însă ca jurnalist, dar în special în poziţia de copywriter în agenţii de publicitate. Îşi aduce aminte de o campanie publicitară foarte cunoscută, unde a scris scenariile pentru cele trei spoturi – Afacereza, cuvânt pe care l-a inventat. A scris proză, iar în 2006 a şi publicat o carte de povestiri, Erata. 

„Era natural, într-un fel, să devin şi scenarist. Însă mă aşteptam să fie mult mai uşor decât cu literatura. Aşa mi-am închipuit, pentru că nu prea există public pentru literatură. Am sperat că filmele au mai mult public”, spune Bogdan Mureşanu.

De cinema s-a apucat serios prin 2007, când a scris un scenariu, Torţa vie,  premiat la un concurs TIFF-HBO. Scenariul a fost transformat de HBO într-un scurtmetraj, doar că nu i-a plăcut. Aşa că l-a regizat şi el peste câţiva ani, în 2016 – a rezultat Spid, însă nu e mulţumit nici de versiunea sa. 

Premiul câştigat atunci i-a dat curaj şi încredere să scrie scenarii în continuare. Prin 2007-2008, a urmat timp de câteva luni cursuri de scenaristică la London Film Academy. Mai târziu, prin 2011, a fost admis la National Film and Television School (NFTS) din Marea Britanie, la secţia de scenaristică, doar că a abandonat. Era foarte scump şi, în plus, tot cam pe atunci câştigase cu un scenariu de lungmetraj, Unde-i Sofia?, marele premiu la Oaxaca Film Fest, în Mexic, unde s-a dus crezând că „a dat lovitura”. Scenariul l-a vândut apoi în ţară dar nu s-a mai făcut film după el.  

Nu se gândea neapărat că o să devină şi regizor, şi cu atât mai puţin unul de succes. „Nu cred că există o graniţă solidă între arte. Ca dovadă, încerc diverse lucruri. Acum lucrez la o animaţie. Am făcut şi Negruzzi 14, care e un documentar de artă. Am lucrat și la animația Opinci a fraţilor Anton şi Damian Groves, care are o tehnică mixtă. Cinema-ul e o artă care înglobează multe informaţii din celelalte. E un mediu de expresie. Unele idei se pretează mai bine acestui mediu. La început, în timp ce doar scriam scenarii, nu meditam asupra acestei arte în sine. Era instinctual. Mai târziu, după ce am făcut ca regizor Tuns, ras şi frezat (2012), cu Victor Rebengiuc, am început cu adevărat să meditez asupra cinema-ului ca artă şi asupra diferenţelor pe care le presupune acest mediu în raport cu celelalte”, mai afirmă el. Acţiunea din acest prim scurtmetraj al său ca regizor era plasată cândva la începutul lui 1991, după Revoluţie, când unui frizer în vârstă i se aşază pe scaun, pentru un bărbierit, fostul torţionar. În doar câteva clipe, posturile sunt inversate, deşi clientul refuză să accepte că a fost recunoscut. El susţine că e doar o greşeală, însă frizerul e convins că memoria nu-l înşală.

Deși i se părea firesc să încerce să scrie scenarii, recunoaşte că nu a fost un lucru natural să treacă la regie: „E o întâmplare destul de caraghioasă. Am scris scenariul la Tuns, ras şi frezat avându-l în minte pe Victor Rebengiuc. Era inspirat din Secvențe, de Alexandru Tatos, dar și dintr-o povestire de Nabokov. Eram în tratative cu nişte prieteni regizori, care nu au putut să filmeze atunci. Aveau alt program. Victor Rebengiuc mi-a spus că vrea să joace, fără niciun fel de condiţie, în afara de una, cea care ţinea de programul lui. Trebuia să filmăm înainte de a începe Câinele japonez. Drept urmare, am căutat un DOP cu experienţă, care a fost Barbu Bălăşoiu, şi l-am făcut. Instinctual. Acum văd multe greşeli în el. Dar filmul a ajuns la Montreal şi mi-am dat seama că asta îmi permite să merg mai departe”. 

Recunoaşte că interesul său pentru trecut, pentru comunism, aşa cum o arată Tuns, ras şi frezat şi Cadoul de Crăciun, este în primul rând unul personal, pentru că a prins acei ani, copil şi adolescent fiind. „Apoi, îmi pare şi o obligaţie. Sunt explorator al acelui trecut. Încă îmi aduc aminte. Am trăit o situaţie similară cu cea din Cadoul de Crăciun. Este ceva acolo care aduce aminte de o parte din biografia mea. Acel trecut, aşa cum l-am experimentat eu sau cei din jurul meu, acum nu mai este accesibil. Sunt obligat să arăt şi versiunea mea asupra acelor lucruri. Şi nici nu cred că trecutul este îngropat de-a binelea. Cred că e circular şi ajungi să retrăieşti fie doar şi porţiuni care sunt asemănătoare cu genul acela de societate”, spune regizorul.

„Mă interesează şi raporturile de putere în general. Noi ne bucurăm de foarte multă libertate acum, dar dacă societatea nu e conştientă de pericole, ele pot oricând să devină realitate. Este suficient ca un grup să acapareze puterea, iar acel grup devine foarte greu de înlăturat. Este suficient ca trei corporaţii să bată palma pe la spate şi să instaureze un monopol. Tot timpul am fost atras şi de distopii, ca gen literar şi, mai departe, ca gen cinematografic”, adaugă Bogdan Mureşanu.

Dar Cadoul de Crăciun nu e doar despre trecut, mai spune el: „Există o doză de absurd a unui experiment social, care după mine îl face cât se poate de contemporan. Poate o chestiune şi de viitor. Acest absurd din anumite tipuri de organizare socială în care un dement preia puterea poate să fie ceva recurent. În film, e vorba mai curând de nişte instanţe parabolice, decât de unele istorice şi complet clasate. Poate că ele mai au încă ceva de spus. Îmi închipuiam că aceeaşi poveste se poate translata în zilele noastre: un copil îi trimite un email unui CEO dintr-o companie în care îl toarnă pe tată, cum că vrea să îl vadă pe respectivul CEO mort, să zicem. Tatăl ar fi la fel de disperat să vorbească cu IT-istul companiei pentru ca emailul să nu ajungă peste noapte la destinaţie. E un film mai curând despre o paranoie declanşată de un incident, de naivitatea unui copil, care vede lucrurile aşa cum sunt”.

Afirmă că în numeroasele festivaluri pe unde a călătorit cu filmul a fost interesat să vadă ce înţelege publicul din fiecare ţară: „Am fost surprins că au înţeles teribil de bine şi că nu a fost nevoie de explicaţii. Şi asta m-a făcut să cred că erau foarte informaţi. Se ştiu suficiente lucruri despre istoria României şi probabil despre acel moment, încât să faciliteze o astfel de poveste şi să nu fie nevoie de proptele, pe care noi nu le-am vrut în film, cu toate riscurile de rigoare. Nu am vrut să dăm explicaţii de niciun tip. Astfel, nici măcar nu ajungi să îl vezi pe Ceauşescu. Există o motivaţie teoretică pentru asta: nu am vrut să fie personajul Ceauşescu, pentru că el personifică un rău al societăţii. Am vrut să fie absent din film, dacă se poate, deşi el este totuși prezent acolo, măcar în scrisoare. În imaginile de arhivă, este văzut doar din spate. Şi mai apare doar câteva secunde la televizor. Nu am insistat pe el ca personaj, pentru că m-a interesat mai mult ce se întâmplă când îţi este frică. O frică ce devine animalică, paranoică. Începi să auzi voci, să bănuieşti pe toată lumea. De fapt, e cam ce se întâmpla atunci. Şi sper să nu se mai întâmple”. 

Mai explică faptul că deși filmul este comic, el nu a fost tratat în cheie comică, și asta e ceea ce a discutat cu actorii: „Convenţia a fost că ei joacă neştiind că sunt într-o comedie. O fac ca şi cum ar fi o dramă. Sigur, noi ştim că este o comedie, şi atunci râdem de periplul paranoic al acestui tată care încearcă să inunde o cutie poştală, să şteargă urmele denunţului. Mi s-a părut și mie comic când l-am scris. Pe de altă parte, tot văzându-l de atâtea ori, sunt de fiecare dată surprins de faptul că audienţa râde la nişte momente care după părerea mea nu sunt comice”.

Recunoaște că, în privința mizanscenei, exista riscul ca filmul să fie teatral, pentru că aproape totul se întâmplă într-un apartament, cu un număr restrâns de personaje. „Am învățat acest lucru de la Tuns, ras şi frezat, care era tot în interior. Revăzându-l, mi-am dat seama că are ceva forţat în interpretare şi în decupaj. Părea puţin teatral, artificial. Şi, atunci, la Cadoul de Crăciun, ca să anulăm acest pericol, ne-am gândit să face camera să vibreze, ca într-un documentar. Să o implicăm, să o facem să fie ca un ochi invizibil al Marelui Frate. Dar trebuia să existe o condiţie: camera să funcționeze pe ritmul poveştii. Tudor Platon, directorul de la imagine, care ştia bine scenariul, a intuit aceste lucruri. Camera se încărca şi ea cu ce vedea acolo şi devenea mai dezechilibrată, mai haotică. Şi apoi se calma. Şi tot aşa. Ce am vrut să facem în acea încăpere, în acel set în care am filmat, a fost să creăm atâta tensiune încât camera să devină parte din poveste”, detaliază Bogdan Mureșanu.

În legătură cu castingul, spune că pentru rolurile mamei și tatălui a avut doar câteva opțiuni, în timp ce pentru puținele personaje secundare a avut „o mulțime de actori minunați”, din care nu a putut selecta decât câțiva. Una dintre condiții pentru actori era „să intre în acest joc, să putem improviza pe set în limite controlate”: „Mă refer la gesturi, chiar şi la text. Dacă se schimbau mici lucruri, nu era o problemă, atâta vreme cât ele erau interiorizate. Filmul nu este foarte decupat. E foarte greu să îl decupezi, cu camera asta haotică. Astfel încât l-am făcut pe direcţii şi pe secvenţe, pe bucăţi. Nu puteai să ai un plan-secvenţă, pentru că i-aş fi înnebunit pe actori, nu ar fi rezistat fizic. Am avut noroc de locaţie. Am găsit un apartament care seamănă puţin cu cel din Sieranevada. A fost o întâmplare, nu mi-am propus asta, era și imposibil. Tot printr-o întâmplare, apartamentul e din Berceni, locul în care se întâmpla acţiunea din scenariu. Apartamentul avea topografia unui fagure. Ne-am plasat camera pe hol și am putut urmări trecerile personajelor. Era şi foarte natural. Atunci a devenit doar o chestiune de coregrafie a personajelor, să ştie actorii când intră din bucătărie, când ies. Am lucrat mult la repetiţii, chiar in situ. Am avut şi nişte actori inteligenţi, care au asumat şi au putut inventa mici gesturi. M-am şi jucat cu ei. I-am forţat să improvizeze la un moment dat. De pildă, am ascuns ghiozdanul de Văncică, așa că l-a căutat pe bune”. 

Spune că, după succesul uriaș și neașteptat al filmului, vrea să își păstreze luciditatea și să nu se gândească atât de mult la asta. E conștient că o astfel de reușită se întâmplă o dată în viață.

„Filmul ne-a ieşit ceva mai lung decât ne gândisem. A ieşit la 23 de minute, care pare destul de lung pentru un scurtmetraj. Dar nu am vrut să îl fac mai scurt, pentru că aşa am simţit că e ritmul lui. Atunci când i-am dat exportul către festivaluri, credeam că vom avea o barieră şi vor urma foarte multe răspunsuri negative, măcar din pricina duratei. Spre surpriza noastră, nu a fost niciun festival până acum să ne refuze pe motiv că e prea lung, ceea ce ar trebui să le dea de gândit celor care scurtează filmele pentru festivaluri. Ce am observat a fost că în cataloage îl mai trec un pic mai scurt, sub 20 de minute, probabil pentru a nu descuraja audienţa. Când a început succesul filmului, mi-am pus problema autorului în raport cu produsul artistic. Probabil că e o situaţie similară cu o trupă care dintr-o dată lansează un hit, şi acel hit poate să ucidă trupa, să o acapareze”, recunoaște el.

„Încerc să nu mă gândesc aşa mult la succesul filmului, să mă debarasez. Noroc cu animaţia la care lucrez acum și care îmi ocupă tot timpul – Magicianul, despre o zi din viaţa unui prestidigitator din Sulina anului 1910. Știu că e un caz unic, că e imposibil de repetat. Nu cred că o să mai trăiesc asta vreodată. Şi nici nu vreau să mi se pară că asta e calea. Vreau să îmi păstrez o doză de luciditate şi de sinceritate. Vreau să păstrez acea senzaţie că fac ceva pentru că aşa simt. Chiar cu riscul să nu se mai repete acest succes, să fiu dezavuat, să fiu întrebat de ce fac filme despre comunism, de pildă”, adaugă regizorul.

Cadoul de Crăciun face parte de fapt dintr-o serie de povestiri absurde care se petrec în aceeaşi zi. A primit finanțare să le filmeze, doar că nu s-a putut apuca, pentru că a fost deturnat de ce i s-a întâmplat în ultimii doi ani. Rămâne să decidă dacă le va include într-un lungmetraj cu trei-patru astfel de povești, dintre care una să fie Cadoul de Crăciun, sau le va lansa separat, ca scurtmetraje. De asemenea, pregătește o ficţiune de lungmetraj despre demolările din Bucureşti din timpul comunismului, în 1985. „Și când voi termina cu acest proiect, o să mă mut într-altul”, încheie Bogdan Mureșanu. 

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.