Cristian Bota este unul dintre cei mai promițători tineri actori de film din România. Primul rol principal l-a avut în „Poarta Albă” (2014), dramă regizată de veteranul Nicolae Mărgineanu despre unul din lagărele de muncă silnică de la Canalul Dunăre-Marea Neagră create de regimul comunist. A devenit cunoscut în special pentru rolul de băiat rău din „Un pas în urma serafimilor” (2017), debutul spectaculos al lui Daniel Sandu, regizor care l-a distribuit și în cele mai noi filme ale sale, aflate în post-producție: „Bani negri (pentru zile albe)”, miniserie HBO, și lungmetrajul „Tatăl mută munții”.

A avut un rol important și într-unul din cele mai de succes scurtmetraje românești ale ultimilor ani, „O noapte în Tokoriki” (2016), de Roxana Stroe. Anul trecut a putut fi văzut în roluri secundare în „Heidi”, de Cătălin Mitulescu, și „Cardinalul”, de Nicolae Mărgineanu. A regizat la rândul său două scurtmetraje, în care s-a și distribuit: „Karmasutra” (2016), nominalizat la Premiile Gopo, și „Lame Duck” (2017), iar în prezent scrie la scenariul unui lungmetraj – despre cât este de greu de întreținut o relație de dragoste -, pe care vrea de asemenea să îl regizeze.

Născut la 16 mai 1992 în București, Cristian Bota a făcut școala la Liceul „George Enescu”, unde a studiat intensiv pianul. Până la liceu, când a început să nu îl mai intereseze pianul, participase la concursuri și olimpiade de muzică și câștigase diplome și premii.

„Din clasa a noua, m-am golănit. Nu am mai studiat pentru a face performanță, ci doar cât să iau notele. Nu mai puneam mâna pe pian decât în momentul în care era examenul. Nu m-a mai interesat, am renunțat”, își amintește actorul, care pune acest fapt pe seama vârstei. „Umblam după fete, ieșeam prin cluburi. A fost o perioadă în care m-am distrat, fără să mă gândesc la ce vreau să fac în viață”, adaugă el.

Însă acum, după câțiva ani de teatru și film și după scrierea unor scenarii, a început să vadă arta „ca pe un fel de a exista, când tot timpul trebuie să creezi”. Așa că și-ar dori să cânte iar la pian, îndemnat și de fosta sa profesoară, pianista Viorela Ciucur: „Am ajuns la concluzia că mi-ar plăcea să fac asta din nou, de data asta cu o minte mult mai educată, mult mai cizelată, mult mai ordonată. Este lucrul care m-a format și e cel mai aproape de sufletul meu. E o artă incredibil de frumoasă și de spectaculoasă, chiar dacă puțin învechită, puțin depășită.”.

Spre finalul liceului, când trebuia să se gândească la facultate, a vrut inițial să dea la Drept, asta și din cauză că părinții îi spuneau că e „rău de gură”, că e mereu „pentru justiție”, că voia în permanență „corectitudine” și „să schimbe ceva”. A început să se pregătească, însă și-a dat seama că nu l-ar atrage totuși Dreptul, având în minte și un îndemn al tatălui său, care divorțase de mama sa, și anume ca în viață să facă chiar ce îi place.

Prin urmare, s-a gândit la actorie: „E foarte amuzant și penibil, dar îmi place să recunosc asta. Pe atunci mă uitam la telenovele, Lacrimi de iubire. Nu prea știam de cinemaul românesc, care mi se părea ciudat și oarecum simplu – toată lumea tăcea și se plimba dintr-o parte în alta (râde – n.r). M-am gândit că mi-ar plăcea să fiu în centrul atenției, să joc în filme. Am zis să încerc. Și am început să mă pregătesc temeinic”. 

În 2010, a intrat la UNATC, din prima, după ce s-a pregătit cu actrița Monica Ciută. „Îi sunt recunoscător pentru felul în care m-a introdus în actorie. Cel mai important e cum ți se introduce o meserie în viață. Primele principii pe care le înțelegi urmează să te conducă pe urmă prin tot drumul tău artistic”, subliniază Cristian Bota, care-și amintește că nu a intrat pe primele locuri la facultate, după ce la admitere i s-a spus că nu are o voce foarte bună și că „mai degrabă aș fi un director de bancă decât actor, că nu sunt adevărat, că știu să mint foarte bine”. 

Spune că facultatea a însemnat în primul rând întâlnirea cu actorul Adrian Titieni, care i-a fost profesorul de an, și cu lecțiile sale: „Tot ce a spus dânsul mi-a rămas înrădăcinat în suflet, în creier, în felul meu de a fi. Nu sunt doar cuvinte: pentru mine chiar e o persoană importantă, o persoană pe care am apreciat-o enorm. L-am cunoscut prin intermediul facultății. Nu știam absolut nimic de dânsul înainte. Pentru mine nu a fost o celebritate. L-am luat ca pe un om normal”. 

După trei ani de facultate despre care are amintiri plăcute, a urmat un masterat tot în actorie, despre care spune însă că a fost o „dezamăgire totală”, motiv pentru care a și intrat în conflict cu școala. „Ai senzația că ai fost crescut de cineva care la un moment dat te părăsește. Profesorii nu mai veneau la ore, erau colegi care treceau examenele fără să ajungă pe la școală”, explică el.

Imediat după terminarea spectacolului de licență, când intra în „perioada aia dezumflată”, de „luptă„ și de „stres”, în care „nu știi ce se întâmplă și ce o să faci cu viața ta”, a avut șansa de a prinde rolul principal în Poarta Albă (2014), o dramă a veteranului regizor Nicolae Mărgineanu despre unul din lagărele de muncă silnică de la Canalul Dunăre-Marea Neagră create de regimul comunist. Joacă un tânăr care ajunge la Canal, iar pentru rolul său a fost nominalizat la categoria „Tânără speranță” la Premiile Gopo în 2014. 

„Am dat o probă. Pregătisem un monolog din spectacolul meu de licență, care nu avea nicio legătură cu povestea din film. Domnul Mărgineanu probabil a simțit o anumită emoție în mine. A văzut ceva în tremuratul meu, în frica mea, în necunoscutul acela”, își mai amintește Cristian Bota.

„După ce am aflat că am luat rolul, am decis să mănânc foarte puțin și să nu dorm deloc în perioada filmărilor. Nici nu i-am spus regizorului. Cei care știau mi-au spus că este o prostie. Dar eu mă gândeam că dacă o să mă duc acolo odihnit, nu o să pot juca oboseala. E unul din lucrurile care se joacă foarte greu. Ce mi-a plăcut mie e că s-a văzut o degradare fizică din ziua unu și până la ziua 28 de filmare”, detaliază el.

O urmat o perioadă destul de grea, „o perioadă lungă de inactivitate”, cu doar câteva apariții în unele scurtmetraje sau lungmetraje. Nu mai avea de lucru, iar soția sa urma să nască. 

Așa că s-a apucat să scrie scenarii și să regizeze. A realizat cele două scurtmetraje ale sale de până acum, făcute din banii săi: Karmasutra (2016), nominalizat la Premiile Gopo, și Lame Duck (2017).

Despre Lame Duck, unde joacă alături de câțiva colegi actori din aceeași generație, dar și de Adrian Titieni, spune că a fost mai mult un experiment (un grup de prieteni se adună într-un parc și, pentru a face rost de niște bani, se apucă să distribuie pliante publicitare, însă lucrurile scapă de sub control). Despre Karmasutra, povestea complicată a unui cuplu, spune că a fost făcut din suflet: „Când l-am scris, mi-am spus că poate nu o să-l execut impecabil cinematografic și că poate voi greși la toate capitolele. Dar știam că  povestea este suficient de puternică încât să răzbească. Și spectatorul să treacă peste defecte și să spună ce mișto e povestea”.  

A jucat în câteva spectacole de teatru, inclusiv trei la Naționalul bucureștean, fără a fi însă angajat al vreunui teatru. A lucrat, printre alții, cu regizorii Alexandru Dabija, Lia Bugnar și Radu Afrim, cel mai recent făcând parte din distribuția unui spectacol al acestuia din urmă, Pădurea spânzuraților, din care însă susține că s-a retras.

Spune că nu s-a simțit bine în proiectele în care a fost implicat și că nu i-a plăcut în general atmosfera din teatrele cu care a colaborat. „De câte ori am încercat să schimb ceva sau să încerc să conving oamenii că nu e ok ce se întâmplă acolo, nu a mers. În toate teatrele există o atitudine ieftină, comunistă. E un fel de loc unde te duci să te închini la Marea Evidență, care oricum e surdă. Niște generații total diferite. M-am izbit de chestia asta. Nu e generația de aur, e ce a venit în urma ei și care e doar o copie proastă a generației de aur. Teatrul înseamnă structură comunistă, înseamnă bani spălați. Înseamnă negociere la sânge pentru banii tăi. Înseamnă „ori joci după regulile noastre, ori nu ai ce căuta aici”. Și nici măcar nu sunt niște reguli scrise strict. Angajări fictive, concursuri măsluite. Toate acestea par lucruri simple, dar sunt o mizerie atât de mare, încât omoară tot ce ar putea fi perfect acolo. Foarte multă falsitate, iar eu sunt un om care urăște falsitatea”, își explică el poziția tranșantă.

Nu îi plăcea foarte mult nici comportamentul colegilor: „Nu am intrat într-o distribuție în care să mă simt bine. Știi cum e cu distribuțiile la teatru? În primele patru-cinci zile, te simți bine pentru că oamenii sunt surescitați că au început proiectul. După care, este o corvoadă, nu se mai suportă nimeni cu nimeni”.

Declară că nici teatrul independent nu îl atrage: „Prefer să fac altceva cu timpul meu. M-am pregătit să fiu artist, nu m-am pregătit la universitate să frec mangalul pe 50 de lei, pe ideea că fac artă. O să treacă anii și o să se vadă că nu am făcut nicio artă. Nu s-a întâmplat nimic cu acel spectacol independent”. 

„Am avut norocul să lucrez destul de mult în film. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Am căpătat experiență. Am înțeles cine sunt și ce pot să fac. La ora asta, eu pot să fac mult, mult mai multe în film. Aș putea face enorm și în teatru, dar doar ca actor. Acolo e un consum extraordinar de energie, de suflet, de simțuri. Jucatul pe scenă  nu este ca la film, cu camera aproape de tine și cu adevărul de partea ta. Iar dacă vrei să fii și adevărat, devine chinuitor de greu. Și frustrant pe alocuri. Și poate deveni fals, chiar dacă tu, din tot sufletul tău, încerci să faci lucrurile să fie adevărate. Atunci, pentru ce toate aceste sacrificii? Filmul rămâne”, mai spune Cristian Bota.

Despre întâlnirea cu regizorul Daniel Sandu, care l-a distribuit într-unul din rolurile de „golani” din debutul său Un pas în urma serafimilor (2017), afirmă că a fost decisivă. Au rămas prieteni de atunci, discută mereu, iar Daniel Sandu i-a dat unul din cele două roluri principale (celălalt fiind al lui Alexandru Papadopol) într-o miniserie originală, Bani negri (pentru zile albe), pe care a realizat-o recent și care ar urma să fie lansată în acest an pe HBO, dar și un rol în cel mai nou lungmetraj al său, proaspăt filmat – Tatăl mută munții.

L-a surprins, dar l-a și timorat că la una din probele pentru Un pas în urma serafimilor, la care a fost împreună cu actorul Anghel Damian, Daniel Sandu le-a spus că o să le dea bile albe și bile negre pentru prestația lor. În cele din urmă, a fost ales, însă pentru al doilea personaj de băiat rău, Voinea (rolul de „golan principal” revenindu-i lui Ilie Dumitrescu Jr.), după ce la început Daniel Sandu i-a spus: „Te-am chemat pentru că te-am văzut în Poarta Albă și mi-a plăcut mult de tine. Dar nu știu ce să-ți dau, că mi se pare că ești cu bun simț, timid”.

„Daniel e un om care mi-a schimbat viața și nu am cum să nu recunosc asta. Într-o lume în care majoritatea oamenilor sunt egoiști și individualiști, când cineva îți întinde o mână, indiferent că și el poate avea nevoie de mâna ta, trebuie apreciat ca atare. Este un artist fabulos. Se redescoperă în fiecare zi. Nu lucrează cu idei fixe, cu etichete, după un manual. E un om care urmărește cu atenție tot ceea ce înseamnă produs cinematografic, dar și știrile și felul în care sunt livrate ele”, completează actorul. 

Recunoaște că este „foarte dificil” pentru actorii independenți, mai ales că sunt și mulți, dar adaugă imediat: „Nu vreau să fiu ipocrit. Se poate ajunge să fie și foarte bine. Se poate ajunge să câștigi mulți bani și să stai liniștit”.

Faptul că de-a lungul carierei a fost distribuit la extreme, adică fie în rol de băiat sensibil, fie în rol de golan, ține și de felul în care a fost perceput: „Omul e tentat să fie păcălit de imaginea umană pe care o prezinți. Or, caracterul meu e în permanentă schimbare. Ceea ce cred că e foarte bine. Am văzut oameni foarte rigizi de-a lungul vieții, care nu se mai schimbă de la o anumită vârstă, și mi se pare dezastruos. În facultate, evident că eram rău de gură, agitat, așa că am creat imaginea de golan. În spectacole, în primii trei ani, am fost băiatul rău. După Poarta Albă, a apărut preconcepția inversă, că aș fi potrivit pentru roluri de băieți sensibili, că am o tristețe în ochi. Am realizat că fața bate vocea. E un cumul ciudat de care un regizor trebuie să știe să se folosească”. 

După zece ani de actorie, afirmă că a învățat să livreze rapid ceea ce îi cere regizorul sau ceea ce e nevoie într-un anumit moment: „Dacă îmi spui să plâng sau să râd, nici nu mai îmi pun întrebări, dacă e bine sau dacă e rău. Am ajuns să cred că un actor e mai valoros dacă este ca un cameleon capabil să se schimbe în orice secundă, capabil să accepte orice variantă regizorală. Ca actor, trebuie să livrezi artă de cel mai mare calibru în condițiile date”.

Dar recunoaște că „trebuie să fie un fel de schizofrenie” în actorie. „Ca să fie adevărat, tu trebuie să te crezi. În momentul în care te crezi și faci trecerile de la un minut la altul, acum râzi, acum plângi, începi să îți pui niște întrebări”, mărturisește el.

Acum scrie la un scenariu de lungmetraj, pe care vrea să îl și regizeze – o poveste de dragoste altfel: „Îmi doresc din tot sufletul ca oamenii să înțeleagă că o relație de dragoste perfectă și o familie perfectă nu există. Noi tot timpul căutăm perfecțiunea. Dar pentru o familie și pentru o relație de dragoste trebuie să faci foarte multe sacrificii care dor. Compromisuri care ustură. Lucruri care îți rămân în timp pe suflet. Vreau să arăt prin acest film ce înseamnă asta și cum din fiecare problemă pe care vrei să o rezolvi apar altele și tot așa. Acest drum nu se oprește niciodată. Asta, și faptul că dacă ai greșit, ai plătit. Ești mereu pus să alegi: am libertate și fac ce vreau sau rămân în familie? Varianta pe care o propun eu în film e cu doi oameni, doi actori, care se chinuie să găsească posibilitatea de a rămâne împreună și de a satisface problemele fiecăruia. Și lucrurile denaturează, pentru că așa e făcută viața”.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.