Până vom trage concluziile despre cinematografia română din 2019, un lucru e cert: în rolul terifiantului personaj Vali din filmul Arest, Iulian Postelnicu oferă cea mai puternică interpretare a anului. De la studiile de actorie la UNATC, la clasa lui Dem Rădulescu, despre care spune că avea „o cultură colosală şi un talent pedagogic fenomenal”, şi spectacole de stand-up plătite prost şi până la parodierea lui Victor Ponta în sketch-uri la Pro TV şi primele roluri consistente în cinema, în Un etaj mai jos (2015), de Radu Muntean, şi acum în Arest (2019), de Andrei Cohn, Iulian Postelnicu a urmat un traseu atipic.

Născut la 25 iunie 1978 la Târgu Bujor, o localitate din judeţul Galaţi, Iulian Postelnicu a copilărit şi a făcut şcoala la Focşani. La liceu, a fost într-o clasă de Matematică-Informatică, însă Informatica nu îl atrăgea deloc: „Eram corigent. Am fost varză, pilaf”.

Îi plăcea în schimb teatrul, să joace. „În timpul liceului, prin clasa a zecea, era un club de teatru. Profesorii erau mult mai toleranţi cu noi, cei care eram acolo. Tolerau absenţele. Puteam pleca de la ore, pentru că, chipurile, repetam. Şi mergeam să repetăm. Mi-a plăcut destul de mult”, îşi aminteşte el.

Încurajat şi de colegii şi de profesorii din acest cerc, s-a gândit că ar vrea să dea mai departe la Teatru: „Mă simţeam bine, pentru că eram privit într-un fel”.

A venit la Bucureşti, însă nu a mers direct la Teatru, descurajat şi de părinţi: „Nu am dat din prima şi din cauza alor mei, care mi-au spus că nu merge, că nu am talent, că nu ştiu, că e greu. Poate am fost suficient de leneş cât să îi cred. Sau nu am avut suficient curaj. Nu mai ţin minte exact de ce nu am dat în primul an”.

S-a dus la Sociologie, dar nu a frecventat cursurile şi s-a lăsat. A rămas în acel an în Bucureşti. „Cred că m-am hotărât prin iarna lui `97 să dau în anul următor la Teatru. Şi am început să îmi strâng repetoriu. L-am rugat atunci să mă ajute, pe un tip care terminase la Repan, dacă nu mă înşel. E din Focşani şi el: Adrian Damian. El m-a ajutat, în sensul în care mi-a spus ce mi s-ar potrivi şi ce nu. Şi cam atât. Apoi am adunat chestiile alea şi am stat cu ele în cap”, rememorează actorul.

Acum spune că a fost un noroc că nu a intrat în 1997, ci în anul următor, pentru că a aşa a ajuns la clasa lui Dem Rădulescu, pe care nu l-ar fi prins altfel: „Eram două clase. Era una a lui Dem Rădulescu şi alta a lui Gonţa, dacă nu mă înşel. De la un punct încolo, cred că prin anul doi, s-au unit clasele. Dar iniţial cred că am fost 9 sau 11 la Dem Rădulescu. Nu mai ştiu. Sunt o grămadă de ani de atunci”.

Era coleg cu Alexandru Papadopol, cu care joacă acum în Arest, într-un tandem memorabil. Întrebat dacă şi-i mai aminteşte şi pe ceilalţi colegi, îi enumeră rapid şi cu plăcere: „Cu Maria Popistaşu am fost coleg de clasă. Am mai fost cu Viorel Cojanu, care e pe undeva pe la Centrul Replika. De la Naţional sunt Rodica Ionescu şi Mihai Cuciumeanu. Apoi Ionuţ Chivu, care e parcă pe la Odeon. Ana Pasti, care a fost plecată prin America şi cred că s-a întors. Aurelian Bărbieru, care e prin Germania şi nu ştiu ce face. Adina Stan. Monica Ciută, care e profesoară prin şcoală”.

Despre cei patru ani de facultate spune că au fost „foarte mişto”. „Spre deosebire de liceu – care nu mi-a plăcut absolut deloc, a fost un chin, am coşmaruri -, facultatea, deşi la un moment dat era foarte obositoare, îmi vine în minte cu nostalgie. Îmi e dor de acele momente şi mi le reamintesc cu bucurie, cu căldură. Era clasa mică, chiar şi când s-au unit cele două. Dem avea timp să lucreze cu fiecare dintre noi, stătea foarte mult timp, de dimineaţa până seara, şi mie îmi plăcea ce făceam, aşa că totul a fost foarte mişto. A fost şi şansa asta a profesorului”.

Pe Dem Rădulescu şi-l aminteşte cu foarte mare bucurie: „Te durea burta de râs de dimineaţă până seara. Nu se putea rezista”. „Eu nu am ştiut cine e Dem Rădulescu şi cine e Bibanu` înainte de a intra la Facultate. Auzeam tot timpul de Bibanu`, dar nu ştiam cine este. Iar Dem Rădulescu, pentru mine, era un tip care făcea revelioane. Nu era actor. Nu îl ştiam. Ştiam Amza Pelea, actori mari. Şocul a fost imens, pentru că dintr-un clovn ieftin care era portretul lui în capul meu, am descoperit un ins care era o bibliotecă ambulantă. De o cultură colosală şi cu un talent pedagogic fenomenal. Senzaţional era. Ştia să îţi dea încredere şi să te facă să fii relaxat. Am avut o şansă imensă”, spune cu pasiune.

În timpul facultăţii, a prins Studioul Casandra, un episod despre care declară, cu convingere, că le lipseşte celor care studiază în prezent: „Spre deosebire de sălile astea improvizate de acum, Casandra chiar era teatru, cu culise, cu cabine, cu mochetă roşie. În centru. Destul de intim. Nu aveai senzaţia că te copleşeşte spaţiul din faţa ta, de dincolo de scenă, tu fiind abia la început. Era mic spre mediu. Şi îţi lăsa loc ca încă să te mai simţi protejat. A fost foarte drăguţ. Am avut trei spectacole acolo, dacă nu mă înşel: Omoară-l pe aproapele tău!, Curcanul şi Audiţia.”

Pe atunci, în mintea sa nu prea exista ideea de film, aşa că în studenţie a prins un singur scurtmetraj, despre care nu mai ştie cu ce era. „În rest, erau module de regie şi colaboram cu studenţii din anul paralel de la Regie. Noi am prins-o pe Cătălina Buzoianu în an paralel la Regie de teatru şi cu ea am lucrat”.

După ce a terminat facultatea, nu a avut ce face. Cu mai mulţi colegi de clasă, a dat concurs la Târgovişte, unde directorul de la teatrul de acolo, Mihai Constantin Ranin, „MC Ranin îşi spunea”, voia să facă o trupă.

A luat concursul, dar nu s-a mai dus, după ce a văzut ce e acolo: „Nu era de mine. Voiam în Bucureşti şi nu voiam să fiu ţinut de un director şi crescut ca un fel de puişor de fermă. Voiam să fiu mai liber”.

Nu făcea nimic, aşa că şi-a spus să mai urmeze o facultate. A dat la SNSPA, la Comunicare şi Relaţii Publice, unde a intrat pe locuri cu plată, pentru că era a doua facultate.

Dar a abandonat şi asta. „Am fost un semestru pe acolo. Apoi nu m-am mai dus. Dar în semestrul în care m-am dus, m-am întâlnit, în aceeaşi clasă, cu Peca Ştefan şi Laurenţiu Bănescu, ei doi fiind prieteni foarte buni. Şi aveau nişte texte pe care le puneau la Green. Aşa am ajuns prin ei la Green”, în 2002-2003.

„Jucam într-o piesă pe care Peca Ştefan a scris-o şi regizat-o, Showdown se chema. Drăguţ. Distracţie. După care au mai fost nişte lucruri pe acolo. Dar mă cam duceam în jos, nu lucram nimic altceva în afară de aceste chestii mici şi independente”, rememorează el.

A încercat chiar şi stand-up comedy, într-o perioadă când fenomenul nu exista în România, însă nu a funcţionat decât un timp, asta şi pentru că era prost plătit. „În momentul în care m-am dus la Braşov şi cei de acolo mi-au dat 100 de dolari, am zis că, gata, pot să mă opresc, e vârful carierei. Era colosal. Când am plecat, ţineam banii în buzunar de parcă ar fi zburat singuri. Mă simţeam foarte mândru de mine, că din nişte vorbe, din senin, mi-am umplut buzunarul cu 100 de dolari”.

Însă nici asta nu a durat foarte mult: „Cei 100 de dolari au fost o dată. De obicei, la un spectacol, luam cam 100 de lei în banii de astăzi. Era ok pentru un puştan, dar nu poţi să îţi plăteşti chiria”.

Nu era angajat la nici un teatru. Nu era, de fapt, angajat nicăieri. Avea colaborările cu Green Hours şi spectacolele răzleţe de stand-up și alte „ciupeli”, cum le numeşte. „Mai făceam din când în când evenimente, prin firme de evenimente care aveau contracte cu diverse alte firme pentru team building-uri. Și mai prindeam câte una dintr-asta. Iarăși, era de parcă îl apucasem în brațe pe Dumnezeu. Am făcut și Moș Crăciun, pitici, evenimente pentru copii şi grădinițe. Am promovat căcaturi prin magazine – punga magică de la Knorr. Am făcut multe. Am făcut și reclame, dar faci o reclamă la un an de zile. Și, iarăși, banii pentru niște nimeni sunt puțini”.

La un moment dat, prin 2009-2010, a ajuns la Serviciul Român de Comedie, emisiunea de divertisment făcută de Toni Grecu la Pro TV după despărțirea de grupul Divertis. Aici, printre altele, îl imita pe Victor Ponta, deşi nu e de acord cu termenul. „Imitat e impropriu spus. Mă tundeam ca el. În rest, nu făceam nimic. La imitație nu sunt bun deloc. Am încercat în primele scheciuri, după aia mi-am dat seama că nu iese și am lăsat-o așa. Toni mi-a zis că e ok, că merge. Știe lumea că e Ponta”.

„Dar mai mult îmi plăceau alte personaje pe care le făceam, nu Ponta. Erau niște cretini, niște oameni cu probleme. Mă distram mai mult făcându-i pe ei. Nu mă simțeam obligat să semăn cu cineva. Aici eram frustrat că nu semănam cu Ponta, că nu reușeam să îl imit. Era Dragoș Stoica, iar el își făcea personajele perfect. Te bați cu Dragoș Stoica? Te bați cu numărul unu din lume, cum ar veni. Dă-o dracului. Nu vreau să intru în meciul ăsta, care nu e al meu”, mai spune Iulian Postelnicu.

Recunoaşte că rolurile de comedie îi plac foarte mult și că această zonă l-a atras de când era în liceu sau chiar de dinainte: „Îi invidiam și eram gelos pe toți cei care îi făceau pe ceilalți să râdă, să se bucure. Și acum sunt invidios. Îi prefer pe triști (râde – n.r.). Mă și complexează, mă și intimidează. Mă oftic că nu m-am gândit eu la lucrurile alea”.

La un moment dat, a început să prindă niște roluri mici, pe care le numește mai mult „treceri prin cadru”, în scurtmetraje sau lungmetraje, inclusiv la regizorul Adrian Sitaru, care îl știa din facultate.

Însă mărturisește că nu l-a interesat și nici acum nu îl interesează foarte multă să meargă la castinguri: „Atâta vreme cât nu lucrezi cu un regizor bun și pe un scenariu bun, cam faci degeaba ce faci. Ok, e experimental, încerci, îți vezi limitele. Dar dacă chestia iese public, te cam definește și rămâi cu ea”. Nu vrea deloc să facă orice fel de film.

Apoi a venit rolul remarcat de toată lumea din Un etaj mai jos, filmul cu care Radu Muntean a fost la Un Certain Regard la Cannes în 2015. Joacă un vecin al protagonistului interpretat de Teo Corban. Un personaj alunecos şi dubios, cu intenții neclare, care se infiltrează într-o familie căreia îi tulbură liniștea.

A fost la probe, iar Radu Muntean îl știa deja din școală și din niște castinguri pentru reclame. „Cred că m-am potrivit cu felul lui de a lucra și de a vedea actoria. Are chestia asta: expresivitate cât mai discretă, cât mai reținută, în cazul actorilor. Același lucru îl cred și îl simt și eu. Probabil i-a convenit. La casting a fost ce a trebuit”.

Spune că l-a atras atât personajul, cât și povestea, care l-a „cucerit”: „Scenariul m-a prins. Mi s-a părut că radiografiază extrem de lucid natura umană, felul în care suntem fiecare, lașitatea. E despre felul în care ne dăm la o parte și ne conservăm confortul. Asta mi-a plăcut foarte mult. Am stat să mă gândesc de ce îmi place tipul ăsta de povești. Și cred se întâmplă asta pentru că intră în contradicție cu miturile care cosmetizează omul, care îl fac să arate ca o ființă rațională, superioară, morală. Îl idealizează. Realitatea nu prea e deloc așa”.

Explică în detaliu cum s-a pregătit pentru acest rol și care e metoda lui de lucru: „Mă pregătesc în sensul în care caut să înțeleg povestea ca fiind separată de mine. Ca și cum nu aș avea nici un fel de sarcină ulterioară, ca și cum nu ar trebui să joc un personaj sau altul. Și încerc pe cât pot să înțeleg motivațiile oamenilor care sunt acolo, povestiți, relatați. Pentru asta, e o muncă. Una este să auzi că cineva a omorât pe cineva și după aceea a fugit. E o poveste la distanță, ca o legendă. Și altceva este să încerci să te gândești, pe bune, ce ai face dacă, Doamne ferește, ai omorât pe cineva, din întâmplare, fără intenție. Dintr-o dată, simpla presupunere te pune într-o altă perspectivă. Chestia asta o faci zi de zi, cauți detalii. Cam asta e munca, de fapt. Caut să umplu schița pe care scenariul mi-o dă, ca să îmi pară mie mai vie în cap”.

Nu se rezumă doar la ce îi oferă scenariul: „Simt nevoia să iau ceea ce îmi dă scenariul, care este oricum limitat, și să încep să adaug, să întreb: de unde și de ce? Ție, ca actor, îți dă siguranță dacă știi povestea din spate: Câți ani are individul? Cum o cheamă pe maică-sa? Sunt chestii banale, dar îți dau o liniște, te ajută foarte mult”.

La Arest a ajuns după ce Andrei Cohn s-a decis că personajul bătăușului nu trebuie să fie neapărat un bărbat corpolent, așa cum se gândise inițial, ci poate să fie și un personaj mai slab.

Andrei Cohn îl remarcase în Un etaj mai jos, așa că alegerea s-a impus de la sine. Iulian Postelnicu s-a reîntâlnit astfel și cu Alexandru Papadopol, prieten și fost coleg de clasă la Dem Rădulescu.

Despre personajul Vali, pus de Securitate în aceeași cameră de arest cu arhitectul Dinu (Papadopol) pentru a-l teroriza, spune că este „un băiat care se descurcă”: „E ca un băiat de astăzi din, să spunem, Crângași. Pe el acolo îl pusesem. Cred că așa am și vorbit cu Andrei până la urmă: Bă, e din Crângași. De ce? Pentru că știam cât de cât zona. Am locuit un timp acolo. Era mai comod. Am zis să nu mă mai duc în altă zonă. Cu un liceu făcut la seral, fără mari ambiții. Dar cu niște studii. Și apoi, nevoia de a supraviețui”.

Afirmă că, pentru a construi un astfel de personaj puternic, resursele actoricești personale și pregătirea nu sunt suficiente dacă nu există un scenariu bun: „Te ajută foarte mult dialogul, felul în care vorbește, felul în care așa-zis glumește individul, pentru că e de o mârlănie colosală. E un mârlan, un gherțoi, un ins agresiv verbal. Alea nu sunt glume. Dar toate acestea sunt scrise. Te ajută foarte mult. Apoi, m-a mai ajutat foarte mult o chestie legată de vizual, anume felul în care am stabilit până la urmă împreună cu Andrei să arate Vali, de la vestimentație și până la o frizură cu chică specifică anilor `80, care m-a amuzat, brusc”.

În rest, urmează acelaşi traseu de conturare a personajului, ca la orice rol: „Încerci să înțelegi. În ce condiții ai face tu lucrurile alea? Da, e posibil să ajungi să te porți așa cu cineva”.

Consideră că personajele negative nu sunt neapărat mai ofertante pentru un actor, dar cu siguranţă „sunt mai convingătoare”.  „Nu le judec în acești termeni, nu spun că unul este negativ sau altul este pozitiv. Sau că e un personaj comic sau tragic. Sub nicio formă. Toate sunt la fel, din punctul meu de vedere. Doar că unele sunt mai convingătoare pentru mine, semănând mai mult cu ceea ce întâlnesc în cotidian, în fiecare zi. Și, atunci, mă simt mai în confort, poate”.

Întrebat dacă se gândea la anii `80 atunci când a construit personajul Vali, Iulian Postelnicu explică faptul că era esenţial să facă acest lucru: „A schimbat toată povestea pe care o aveam în cap. A trebuit să îmi repet zilnic că avem un președinte al Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu, că el ne dă, că îmbuibații ne-au luat şi vor să ne ia. Îți schimbă datele problemei. Pentru că altfel le uiți, iar un privitor care e atent ar simți. Trăiești tot timpul în supa asta, în minciuna pe care ți-o repeți zilnic. E ca o bandă pe care o repeți. Și, până la urmă, cum-necum, se întâmplă să nu mai știi. Nu mai realizezi exact. Totul începe să meargă de la sine”.

Mărturiseşte, în final, că acest film şi acest personaj înseamnă „enorm” pentru el, şi mai ales încrederea pe care i-a acordat-o Andrei Cohn oferindu-i un rol atât de consistent. „Ce-o să se întâmple după asta, dacă ăsta e vârful și după aceea vine căderea, vom vedea…”

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.