Mihai Mincan este unul dintre cei mai promițători cineaști români. Absolvent de Filosofie și cu o experiență de peste 10 ani ca jurnalist, Mihai Mincan a făcut la un moment dat pasul spre cinema, după ce a scris un scenariu care i-a adus două discuții decisive, încurajatoare, cu Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu. După câteva scurtmetraje de ficțiune, a co-regizat trei documentare – Bondoc (2015, cu Cristian Delcea și Mihai Voinea), Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole (2019, cu Claudiu Mitcu) și Omul care a vrut să fie liber (2019, cu George Chiper-Lillemark), iar anul viitor ar urma să își filmeze lungmetrajul de debut în ficțiune, Spre Nord, un proiect foarte ambițios.

Născut în 1980 în capitală, Mihai Mincan a studiat Filosofia la Universitatea București, domeniu în care a făcut și un master, jumătate la Cluj-Napoca și jumătate în Franța, la Poitiers, unde spune că a avut o experiență „foarte nasoală”.

„Pe vremea aia, când terminai Filosofia, era foarte diferit față de azi. Astăzi, dacă faci Filosofia, ai intrări într-o grămadă de zone. Știu mulți oameni care au terminat Filosofia și care fac orice mai puțin filosofie. Când am terminat eu, în 2002, singura alternativă era să împart fluturași la metrou. Nimeni nu se uita la faptul că ai absolvit Filosofia, nu interesa pe nimeni, nu-ți găseai loc nicăieri. Practic, eram obligați: ori alegeai cariera universitară, ori încercai să mai fentezi timpul. Aia am făcut eu, am fentat timpul. Am încercat să fac un master, ca să mă decid. A fost foarte greu financiar tot anul ăla, la nivelul subzistenței”, povestește el.

Prin 2004 a intrat în presă, însă acum trei ani, când scenariul său pentru debut în lungmetrajul de ficțiune, Spre Nord, a obținut finanțare la un concurs organizat de Centrul Național al Cinematografiei (CNC), s-a lăsat de jurnalism. A fost o perioadă de peste un deceniu în care a combinat activitatea de reporter cu primele încercări în cinema.

Spune că a ajuns să facă cinema complet aleatoriu, însă în acest traseu un rol important l-a jucat prietenia veche cu directorul de imagine și regizorul George Chiper-Lillemark (autorul imaginii la Touch Me Not, filmul cu care Adina Pintilie a câștigat Ursul de Aur la Berlin în 2018).

„Îl știu pe George de mai mult de 20 de ani. Ne-am cunoscut în 1997, la Olimpiada de Filosofie, faza națională, care s-a ținut pe la Târgu Jiu. George a făcut și el Filosofie. Nu cred că a absolvit-o până la urmă. A renunțat undeva prin anul trei sau patru. Dar atunci ne-am cunoscut. După care am pierdut legătura. El a început să facă film. A intrat la UNATC. Eu am rămas la Filosofie. Și ne-am reîntâlnit mai mult sau mai puțin accidental prin București, după ce nu mai ținusem legătura deloc. Am început să ieșim din nou. Într-o seară, mi-a zis că el trebuie să își dea filmul de licență, doar că ar vrea să îl regizeze, nu ar vrea să îl filmeze pentru altul, și că nu are un scenariu. Tot ce primise ca scenariu până în acel moment nu îi plăcea, nu îl satisfăcea. Eram amândoi beți și am făcut un pariu: i-am zis că în două zile o să îi fac un scenariu care o să îi placă și că o să facem filmul. L-am scris în două zile – e vorba de Palmele (2009) – fără să îl am în cap. M-am așezat și l-am scris. Țin minte și acum. Venea de la taică-su de la Focșani, era pe tren, m-a sunat și mi-a zis că îi place foarte mult și să îl facem. L-a făcut”, își amintește Mihai Mincan.

Palmele nu a trecut neobservat – a ajuns la câteva festivaluri importante, printre care cele de la Locarno și Rotterdam. „După care iar am pierdut complet legătura. Nu neapărat cu el, ci cu lumea asta. În anul imediat următor după ce a apărut Palmele, am avut primul copil, pe fii-miu. Mi s-a schimbat complet viața. Chestia financiară devenise mult mai importantă decât înainte. Aveam un copil de crescut. Mă gândeam la film mai mult ca la un hobby. Trebuia să lucrez în presă. Trebuia să produc bani”, mai spune el.

Cu George Chiper-Lillemark avea să reia colaborarea, care continuă până astăzi. Primul scurtmetraj regizat de Mihai Mincan, Alaska, inclus în cele din urmă în omnibusul Love Bus: cinci povești de dragoste din București (2014), a fost filmat de George Chiper-Lillemark. Iar cei doi au co-regizat apoi un alt scurtmetraj, Cometa (2017), bazat pe o adaptare a lui Mihai Mincan după trei proze scurte scrise de Alexandru Monciu-Sudinki.

Își amintește însă că în perioada de început, de după Palmele, un rol decisiv în hotărârea sa de a face cinema l-au avut două întâlniri – una cu Cristi Puiu și alta cu Corneliu Porumboiu.

„În perioada aia, scriam în presă, și la un moment dat mi-a venit o idee de lungmetraj. Dar nu aveam timp să îl scriu. Nu știam pe nimeni din film. Nu știam regizori, nu știam scenariști. În presă făceam reportaj, investigație, interviu. Nu aveam nicio legătură cu zona culturală. Și nici nu sunt cel mai sociabil personaj. Dar m-am apucat să scriu scenariul. Fii-miu era foarte mic. Aveam două-trei ore pe zi ca să scriu. Țin minte că mă sculam la cinci și jumătate ca să scriu. E un scenariu care nu s-a mai făcut niciodată și nici nu o să se facă. Dar a ajuns prin prieteni comuni la Puiu și Porumboiu. Lui Corneliu i-a plăcut foarte mult. El l-ar fi și dat cuiva să îl facă, dar nu s-a legat. Puiu m-a chemat la un moment dat să vorbim. Am avut o întâlnire care a durat vreo două ore. Nu a fost ceva anume, dar fără întâlnirea asta nu aș mai fi continuat să fac nimic. A fost pur și simplu de încurajare”, rememorează Mihai Mincan.

Spune că simplul fapt că Puiu i-a citit scenariul a fost un lucru plin de încărcătură: „A primit scenariul unui om care nici măcar nu e din domeniul filmului. E un băiat care a scris ceva. Îl citise atent. Mi-a dat câteva sugestii, ce aș putea să fac cu el. Mi-a zis și ce i-a plăcut, și ce nu i-a plăcut. Mi-a confirmat că pot scrie scenariu. Ironia era că nu am făcut nicio școală de scenaristică. Nici nu știam alea: Cut to,  Interior/Exterior. Le-am învățat de pe scenariul de la Aurora (2010, r. Cristi Puiu – n.r.)”.

Mărturisește că la scrierea de scenarii l-a atras „ideea de ficțiune” și că a făcut documentare mai degrabă conjuctural: „Am făcut documentar pentru că mă interesează documentarul, pentru că vin și din zona presei. Însă, ca formație, sunt pe ficțiune. Școala de realism am învățat-o făcând presă, nu pentru că a fost vreo chemare neapărat în zona asta”.

În 2015, împreună cu doi colegi de redacție, reporterii Cristian Delcea și Mihai Voinea, a realizat documentarul Bondoc, despre un bătrân carismatic, maestru de șah, urmărit pe parcursul unui turneu. Filmul a pornit de la un articol scris Cristian Delcea și Mihai Voinea despre respectivul personaj. Își amintește că documentarul a fost făcut într-o perioadă foarte grea: „Nu se mai plăteau salariile la Adevărul. Eram toți la Adevărul angajați. A fost făcut pe sărăcie, cumplit. Făceam chetă ca să îi luăm banane și să cumpăram scotch să prindem lavalierele”.

„Pentru mine, nu știu dacă e film. Documentar cu D mare nu e. Aia e clar. Poate e un documentar de tipul celor făcute astăzi la Recorder. Un documentar de presă. Jurnalism care face din când în când pasul către zona de cinema, mai mult prin lungime de cadre, stilul de montaj, pentru că era montat în stilul de cinema. Dar ca abordare de subiect, chiar și chestia asta că urmărești un personaj pe o durată scurtă, într-un eveniment bine determinat, care era în acest caz turneul de șah, e foarte aproape de presă”, afirmă Mihai Mincan.

În acest timp, ideea de a face regie l-a atras tot mai mult: „Am cochetat mult timp cu ideea doar de a scrie scenarii. După care am văzut foarte multe filme românești și am început să am și o atenție, pe care nu o aveam până atunci neapărat, la filme străine, în care vedeam scenarii bune transformate în filme proaste. Îți dădeai seama că e ceva în povestea din fundal, însă filmul rezultat era neconvingător. Mi-am dat seama că eu nu o să pot să fac asta: să-mi dau scenariul cuiva, să mă uit la film și să zic „oh, nu”. Mi-am spus că măcar o să încerc, cu riscul de a face un film prost, cu riscul ca primul film pe care îl fac să iasă oribil și să nu mai fac niciodată”.

Însă era clar că nu se putea întreține din asta, așa că a continuat să facă jurnalism („Mă duceam la serviciu în fiecare zi”), iar în timpul liber se ocupa de cinema.

Cel mai recent film al său, documentarul de lungmetraj Omul care a vrut să fie liber, primul proiect cu care a câștigat la CNC, e realizat tot cu George Chiper-Lillemark, are la bază o idee mai veche și a fost proiectat recent la festivalurile Astra de la Sibiu și Les Films de Cannes a Bucarest.

„E cel mai personal film pe care l-am făcut până acum. E cel mai apropiat de ce îmi place mie să fac. E despre un personaj atipic din timpul comunismului – Cezar Mititelu. Nu era disident, deși unii l-au interpretat ca fiind disident. A fost ca un fel de mic lider al unui grup de oameni. Ce propovăduia el nu avea un conținut politic. Filmul e despre fericire. Despre cum poți atinge fericirea. Cum poți ieși din ipocrizia și rahaturile de zi cu zi, din minciunile de zi cu zi, din falsitatea ta ca om, să o depășești spre altceva și, în același timp, să ai senzația că deși ești periferic, la marginea societății, a istoriei, cum era în acel caz, trăiești autentic”, explică el.

Între timp a mai realizat un alt documentar, Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole, împreună cu Claudiu Mitcu, un regizor de documentare experimentat. „Filmul pornește de la o idee a unui alt jurnalist, cu care sunt amic și cu care am vorbit mulți ani în urmă despre ideea asta – Andrei Udișteanu îl cheamă. Făcuse la un moment dat în presă un material despre înmormântări. Și găsise ideea de agent de repatriere. Dar el voia să facă altceva decât ce e în film. Voia să facă un portret al unui agent de repatriere, să stea cu el, cu familia. Foarte aproape de materialul de presă. O zi din viața unui agent de repatriere, să îi zicem. Am preluat din asta doar drumul, pentru că asta am vrut să facem de la început. Când am vorbit cu Claudiu prima oară, i-am zis că aș face drumul cu omul adus acasă ca obiect. Ca un colet. Mă interesează foarte mult subiectul. Și am vrut să văd cum se înregistrează pe cameră”, rememorează el.

„Eu în perioada aia nu am putut să fiu, nu eram în București, s-a dus doar Claudiu să filmeze partea a doua (cu doi agenți de repatriere filmați în mașina cu care transportă un sicriu, pe drumul dinspre Spania spre România – n.r.). Și când ne-am întors și am montat bucata aia, ne-am dat seama că nu poți să îl duci la mai mult de jumătate de oră, pentru că era atât de mult, pe alocuri era hidos. La un moment dat devenea foarte repetitiv stilul de a vorbi al celor doi protagoniști. Ne-am dat seama rapid, și am vorbit cu Claudiu, că avem nevoie de un contrabalans”, mai explică el. Așa că Mihai Mincan a mers cu un autocar cu români din România în Spania, i-a filmat, iar fragmente din acest drum au fost montate și au devenit prima parte a documentarului.

Despre scenariul la Spre Nord spune că este rezultatul unui salt în felul de a scrie: „Întotdeauna am încercat să scriu vizual. A ieșit repede. A fost scris în trei săptămâni. Era primul scenariu de lungmetraj, dacă îl scoatem pe cel la care am renunțat complet. A ieșit bine. A ieșit vizual”.

„În anii de dinainte am descoperit cinema-ul asiatic. Până atunci, crescusem ca orice român. Inițial, cu cinema american de serie B. Când am ajuns la facultate, când toată lumea vrea să pară intelectuală, am făcut saltul spre Tarkovski, care mie nu îmi spune mare lucru. Înțeleg de ce altora le spune, dar mie Tarkovski nu mi-a zis niciodată nimic. Nu mi se pare că e un regizor pentru oameni. E un regizor pentru regizori. Face filme pentru alți regizori. După aceea am început să intru în cinema-ul american și cinema-ul asiatic, cel la care nu ajungi în mod normal”, mai explică el.

Își aduce aminte în special de filmele lui Bong Joon-ho, sud-coreeanul care a câștigat în acest an Palme d`Or cu Parasite: „Am văzut Memories of Murder, m-a dat pe spate, m-a ras. Țin minte că, atunci când l-am văzut, am zis că o să scriu ceva la un moment dat în genul ăla. Și am scris: Dinți de lapte, care a câștigat acum (la secțiunea Dezvoltare de la ultimul concurs CNC – n.r.)”.

În perioada cât a scris la scenariul la Spre Nord, s-a impregnat atât de filmele pe care le vedea, cât și de cărțile pe care le citea: „În perioada când am scris acest film, țin minte și acum ce citeam. Voiam de mult să îl scriu și nu găseam niciodată declanșatorul. În perioada aia am recitit Blood Meridian, al lui Cormac McCarthy. Și după aceea am recitit tot McCarthy. Tot ce era tradus în română și ceva din engleză. Și se vede”.

Spre Nord este povestea a doi români care vor să emigreze în America, ascuzându-se la bordul unui vapor de marfă care pleacă din Spania, pentru a traversa oceanul. Este inspirat dintr-un caz real din 1996, despre care a relatat presa vremii și la care el a ajuns din întâmplare, de pe Wikipedia.

În cazul real, a fost vorba de patru români, care au plecat câte doi, în ture diferite. Primii doi s-au urcat clandestin pe vapor, au fost descoperiți de echipaj pe drum și au fost aruncați în apă, omorâți. Vaporul a ajuns în America, s-a întors în Spania, moment în care la bordul său s-au urcat ceilalți doi români, tot pentru a traversa pe ascuns oceanul. În realitate, unul a fost descoperit și a fost omorât, fiind, pare-se, înjunghiat. Celălalt a fost ascuns de un marinar filipinez și a ajuns la destinație. Scenariul lui Mihai Mincan este bazat pe povestea acestora din urmă doi români, doar că traseul lor este puțin altfel, transformat dramaturgic.

„M-a atras povestea. E super-bună povestea. Primul lucru pe care l-am simțit eu, fără să îl scriu, e locul. M-am gândit că o să filmez totul pe o navă cu giganți de metal și ar exista chestia asta de labirint, de căutare, de ascuns. Am făcut prospecție pe o navă de asta. Vizual, totul e atât de obturat, încât poți face orice, inclusiv horror. E extraordinar spațiul. Am simțit că e ceva acolo. Am tot citit. Am încercat să înțeleg dacă asta era o practică uzuală, să omori oameni, și era într-adevăr o practică uzuală. S-au întâmplat foarte multe cazuri de acest tip, cu imigranți pe vase care încercau să treacă în America și care au fost omorâți. E foarte ușor. E cel mai ușor mod să scapi de ei, pentru că nu există un cadru bine reglementat. Pleacă vasul, tu ești căpitan, și după ce ajungi în larg îl găsești acolo, așa că aveai două alternative. Una era să îl pui să muncească pe punte și să îl predai la momentul la care ajungeai. Dar, în momentul în care îl predai, erai amendat incredibil de mult pentru nerespectarea regulilor de securitate și îți riscai slujba, puteai fi degradat. A doua era exact ca într-o carte pe care am citit-o: „make the problem go away”. Asta era sintagma. Și nu e nici un loc mai ok pentru „make the problem go away” decât pe mare, pentru că nici nu trebuie să recurgi la crimă, îl arunci în apă. Corpul ăla nu se găsește niciodată. Nu există nicio urmă a lui. Nu e nimeni care să depună plângere”.

Filmările vor avea loc anul viitor – decupajul și castingul sunt deja gata, doar se mai așteaptă strângerea întregului buget. Din cauza dificultăților logistice, interioarele vor fi filmate pe o navă la Constanța, iar exterioarele, mai puține, pe un vapor în Grecia.

Mihai Mincan spune că își dorește foarte mult să continue cu cinema-ul, să facă filme: „Am o grămadă de idei pe care tot vreau să le scriu. Din păcate, ritmul meu de a scrie este mult mai rapid decât ritmul în care se produc filmele. Și va fi o problemă veșnică. Pentru mine, adaptarea asta a fost cel mai greu lucru. Nu reușesc să înțeleg. Știu oameni în jurul meu care lucrează la filme, sunt prieteni cu mulți, și nu pot să înțeleg cum se împacă atât de bine și trăiesc atât de liniștiți cu ideea de timp gol. Eu și vin din presă, unde zilnic trebuie să dai ceva. Bine, nici nu sunt atât de disperat, dar să ai pauze de trei-patru ani până te decizi să scrii un nou scenariu, să pornești o nouă poveste, fără ca să lucrezi la altceva, documentar, scurtmetraj sau mai știu eu ce…”

Mărturisește că cinema-ul îi oferă multe lucruri pe care jurnalismul nu le putea oferi: „Jurnalismul ca esență e restrictiv. Numai când ai chestia asta: maximum 8.000 de semne, de exemplu. Un anumit format, un anumit tip de a scrie. Când te angajezi undeva, tu poți să vii cu lucruri noi, aduse de tine, dar nu-mi spune că poți să vii cu orice. E un anumit stil în care se scrie într-un anumit loc. Apoi, poveștile cu încărcătură, poveștile puternice, se pretează mult mai bine vizual decât pentru materiale de presă. Și e și plictiseală, de ce să nu recunosc. Eu niciodată nu am vrut să fac presă. Dar am prieteni care au chemarea asta. Îi văd la 80 de ani sau cu o zi înainte să moară că vor scrie culcați pe pat ultimul lor reportaj. E pasiune. Eu am vrut tot timpul să scriu și apoi să fac ce scriu. Asta a fost ordinea la mine. Nici scenariul nu îl gândesc ca scenariu, ci ca o poveste. Să văd ce iese din ea. Dacă iese sau nu”.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.