Filmul de animație românesc se dezvoltă tot mai mult de câțiva ani, odată cu înmulțirea tinerilor care aleg să se exprime prin acest limbaj special. O formă de cinema prea puțin discutată la noi, deși până în 1990 a avut o tradiție al cărei principal reprezentant a fost, bineînțeles, Ion Popescu-Gopo. Acum, cei mai titrați autori de animație români sunt Anca Damian, ale cărei filme de lungmetraj și de scurtmetraj circulă prin cele mai mari festivaluri, și Matei Branea, creatorul celebrului personaj Omulan.

Laura Pop este una dintre vocile foarte tinere și extrem de talentate. Una din promisiunile animației românești. A făcut deocamdată doar scurtmetraje și nano-filme, așa cum le numește, iar cel mai cunoscut este „Monstrul” (2018), realizat în cadrul masterului de animație de la UNATC și selectat la mai multe festivaluri din țară și din străinătate. În 2019-2020 a mai realizat alte trei filmulețe, „Miroir”, produs la studioul Camera-etc din Liège, „Moarte” și „Atrii, ventricule”, realizat pentru ediția din acest an a Festivalului Filmului European, desfășurată exclusiv online.

Filmele Laurei Pop, realizate în tehnica 2D frame by frame, se remarcă printr-un stil minimalist, aparent simplu, care mizează foarte mult pe jocul și contrastul dintre alb și negru și printr-o fascinantă libertate a liniilor, care produce o pregnantă senzație de fluiditate a formelor. Personajele ei sunt surprinse într-un moment de suferință, din care încearcă să evadeze într-o altă lume, de unde și transformările prin care trec. 

Ea predă totodată scenografie și animație la cursurile de licență și de master la UNATC, lucrează la Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative (CINETic) al aceleiași universități și a început un doctorat despre sentimentul oceanic în filmul de animație.   

Laura Pop s-a născut la 17 martie 1994 la Cluj-Napoca, dar nu a locuit niciodată acolo. A stat până la nouă ani la Baia Mare, iar după ce părinții ei s-au despărțit, s-a mutat cu mama la Sibiu. 

Acolo a făcut Liceul de Artă, specializarea grafică, după ce începuse cu pictura. Deși spune că desenul nu era o mare pasiune în copilărie, a mers la un liceu de artă pentru că fusese inspirată de mediu și de familie – mamei sale îi plăcea să picteze, iar multe alte rude erau interesate de zona artistică. 

„La liceu îmi plăcea foarte mult să fac schițe de vestimentație, tot felul de lucruri care țin de design vestimentar. Apoi am fost atrasă o perioadă de arhitectură, dar mi-am dat seama că nu e pentru mine. Era mult prea tehnic”, își amintește ea.

În clasa a 11-a, ea și colegii ei de la grafică au fost invitați de elevii de la actorie de la alt liceu vocațional din Sibiu să facă scenografia pentru un spectacol. I-a plăcut foarte mult, așa că s-a gândit că e ceea ce ar putea studia mai departe. Și așa a ales UNATC.

Pe atunci, filmul încă nu o pasiona: „Pentru mine, era ceva foarte alien, ceva ce nu mă imaginam făcând vreodată. Mi se părea că e ceva ce numai niște oameni aleși pot să facă și că trebuie să fii un geniu. Nici nu am luat în considerare.”

Între 2013 și 2016, a studiat, la licență, scenografia de teatru la UNATC. A venit foarte entuziasmată, mai ales că era vorba de București, unde făcuseră și părinții săi facultatea de inginerie chimică în tinerețe.

„Eram singură aici, la cămin, începeam o viață nouă și în primul an am lucrat mult la proiectele de scenografie. Dar atmosfera nu era OK și simt că nu am învățat foarte mult. De altfel, nici nu am făcut foarte multe colaborări cu regizori, pentru că era ideea că, neavând experiență, în primul an nu prea ai voie să faci proiecte în afara machetelor”, povestește ea.

Pentru anul doi, a plecat la Paris, la EnsAD (École nationale supérieure des Arts Décoratifs – Școala Națională Superioară de Arte Decorative): „Era cu totul altă facultate. Nu era de teatru sau de film, ci de arte decorative. Erau zece departamente, printre care scenografie, unde eram eu, arhitectură, design de interior, dar și film de animație. Era foarte diferit, pentru că ei nu vedeau scenografia ca fiind exclusiv pentru teatru. Scenografia era și pentru muzee, pentru expoziții. Scenografia de teatru era doar o temă de un semestru.”

A studiat un semestru la Paris și apoi s-a întors la UNATC, unde a mai făcut un an și jumătate și a terminat licența în scenografie, deși nu o mai pasiona. 

„Încă de când eram în Franța îmi dădusem seama că nu mai vreau să continui cu scenografia, că nu e pentru mine. În anul trei, o profesoară mi-a spus că scenografia e o profesie de lucru în echipă și că nu mi se potrivește. Chiar dacă am luat-o puțin personal, avea dreptate”, își mai amintește Laura Pop. 

Apropierea de animație s-a făcut treptat. Primul contact a fost în Franța, când s-a împrietenit cu o colegă de la secția de animație, care i-a arătat cum se lucrează. Spune că atunci acest lucru nu a însemnat foarte mult, dar că privit acum, retrospectiv, pare să fi fost un prim impuls.

În anul trei la scenografie, a ajuns să colaboreze cu o studentă de la masterul de animație care avea nevoie de ajutor la decoruri. Așa a început să meargă tot mai mult la subsol, acolo unde – spune amuzată – este amplasat departamentul de animație de la UNATC, coborând din pod, unde se află scenografia. I-a cunoscut și a început să discute cu profesorii Radu Igazság și Matei Branea, iar în lucrarea de licență, o machetă de decor pentru Insula, de Gellu Naum, a inclus și elemente de animație stop motion.   

În cele din urmă, a ales masterul de doi ani de animație, pe care l-a finalizat în 2018, cu filmul Monstrul. Acolo și-a dat seama că asta e ceea ce îi place să facă.

„A fost diferență ca de la cer la pământ față de scenografie și față de orice formă de învățământ experimentasem până atunci. Aproape toți profesorii erau foarte tineri și absolut toți erau foarte deschiși și dornici să ne ajute să ne ducem proiectele până la capăt. Iar totul era foarte organizat”, mai rememorează ea.

Imediat după master, a făcut un stagiu de pregătire de nouă luni la studioul de animație Camera-etc din Liège, Belgia, unde a realizat și scurtmetrajul Miroir, cu ajutorul colegilor de acolo. În 2019 s-a întors la București, iar în prezent predă scenografie și animație la licență și la master la UNATC și lucrează la Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative (CINETic) al aceleiași universități. În paralel, a început un doctorat despre sentimentul oceanic în filmul de animație: „E vorba de un sentiment de uniune cu universul, de dorința de întoarcere în pântec, renaștere și vindecare, pe care vreau să le leg de traumă”. În același timp, lucrează la propriile proiecte de animații. 

Mărturisește că, în realizarea unui film, pornește „de la ce trăiesc într-un anumit moment, de la ce mă frământă cel mai tare”. „După ce identific sursa, îmi apar în minte tot felul de imagini, de metafore. Cred că e un proces foarte vizual, dar și senzorial. De altfel, prin filmele mele încerc să creez o experiență senzorială”, explică ea.

„Încep să schițez personajele și de obicei trec prin multe căutări până ajung la formele minimaliste de la final. Povestea și imaginile se împletesc și se construiesc în tandem pe parcurs”, adaugă cineasta, pentru care în animație foarte importantă este metafora.  

„Tehnic vorbind, nu există o foarte mare diferență între filmele alb-negru, ca ale mele, și filmele foarte colorate. Munca e cam tot pe acolo. Chiar dacă un personaj e alb, el tot trebuie colorat în alb”, își detaliază ea tehnica.

„Animația îți oferă șansa să reprezinți o realitate și prin alte moduri decât cel realist. Am ajuns la acest stil prin căutările mele în sensul ăsta și prin faptul că nu îmi construiesc filmele ca un cineast, ci ca un om de teatru, deci fără cut-uri și mai degrabă în planuri-secvență”, completează Laura Pop.

„O parte din motivul pentru care am ajuns la acest stil e că nu mă atrage desenul realist, anatomic. Dar am linia bună, așa îmi ziceau profesorii. Asta înseamnă că nu e o linie rigidă. E o linie liberă și foarte expresivă”, adaugă ea.

Mărturisește că îi place foarte mult simplitatea în filmele pe care le face, pentru că asta o definește cel mai bine, dar spune că e greu de obținut.

„Totuși, nu e atât de ușor de ajuns la aceste forme simple pe cât ar putea părea. Pornesc de la forme mult mai complicate, uneori realiste, și trec prin mai multe variante până să ajung la esență. Mi se pare că simplitatea spune, de fapt, mult și că îi lasă spectatorului loc să-și imagineze restul. De aceea, mi se pare și puțin nefiresc să mă gândesc la lungmetraj. Ce aș putea să spun într-un lungmetraj, când un scurtmetraj poate fi deja foarte bogat?”, afirmă ea râzând. 

Recunoaște că animația îi oferă tot: „Poți să faci aproape orice cu animația și e un proces destul de individual, până la un punct. Să faci animație e ceva foarte personal, intim și introspectiv, în care tu „joci” toate personajele – tu hotărăști exact cum se comportă, când clipesc.”

E de părere că animația „te ajută să spui adevăruri urâte într-un mod mai agreabil” și regretă că cei mai mulți oameni, atunci când vine vorba de animație, se gândesc în primul rând la filme pentru copii. 

„Animația e marginalizată, nu prea e luată în serios și e tratată ca un copil mic, un fel de oaie neagră a familiei. Mi-ar plăcea să fie luată mai în serios”, spune Laura Pop, care recunoaște în același timp că filmul românesc de animație s-a dezvoltat destul de mult în ultimii ani și crede că această direcție va continua.

„De când am intrat în lumea filmului, am observat că marea întrebare e când urmează lungmetrajul. A face lungmetraj pare a fi scopul suprem, dar nu mi se pare că ar trebui să fie așa. Fac scurtmetraje pentru că vreau să fac scurtmetraje, nu neapărat ca să îmi pavez drumul spre un lungmetraj. E ca și cum scurtmetrajele nu ar avea sens în afara acestui context”, încheie ea.

Credit foto: Nadina Stoica

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.