La doar 31 de ani, operatorul Tudor Panduru a realizat deja imaginea la mai multe filme importante – românești și străine. Lungmetrajul care l-a făcut cunoscut a fost „Bacalaureat” (2016), de Cristian Mungiu, urmat la doar un an de un alt titlu apreciat, inclusiv pentru imagine – georgianul „Familia mea fericită” (2017), al regizorilor Nana Ekvtimişvili și Simon Gross. 

Filmografia sa mai numără documentarul „Cinema, mon amour” (2015), de Alexandru Belc, „Suleiman Mountain” (2017), de Elizaveta Stişova, un alt documentar, „Muzică de petrecere (2017), de Andrei-Nicolae Teodorescu, „Hawaii” (2017), de Jesús del Cerro, „Saf” (2018), de Ali Vatansever, „Simple Women” (2019), de Chiara Malta, „Zavera” (2019), de Andrei Gruzsniczki, „Adventures of a Mathematician” (2020), de Thor Klein, „Şi atunci… ce e libertatea?”, de Andrei Zincă, acesta fiind primul său lungmetraj ca operator, filmat acum mai mulţi ani, dar având primele proiecţii abia în 2020.

El a realizat de asemenea imaginea la cel mai nou film al lui Cristi Puiu, „Malmkrog” (2020), iar anul trecut a fost operator la două lungmetraje româneşti notabile, care ar urma să aibă premiera în 2021: „Tatăl mută munţii”, de Daniel Sandu, şi „Întregalde”, de Radu Muntean.

Am stat de vorbă cu Tudor Panduru despre pasiunea din adolescenţă pentru fotografie, despre studiile de la UNATC, despre oamenii care i-au influenţat cariera, despre relaţia cu regizorii, despre modul său de lucru şi despre felul în care vede imaginea de film.

Născut la 10 septembrie 1989, la Piatra Neamţ, Tudor Panduru a fost pasionat de mic de fotografie. „Tot timpul am avut un aparat foto în casă. Tatăl meu făcea poze. Un unchi care mi-a fost foarte apropiat, la fel. La început, îmi plăcea să fac poze de familie. Ăsta a fost primul contact cu fotografia. Cred că am ajuns să fac fotografii pentru că sunt ataşat de amintiri. Mai departe, pe la 11-12 ani, când am fost prima oară într-o tabără, ai mei mi-au luat un aparat point & shoot. Îl am şi acum. Făceam poze aiurea. Nu pot să zic că aveam o rigoare sau că îmi propuneam ceva. La un moment dat, mama trebuia să documenteze nişte chestii la serviciu şi a primit un aparat foto digital, un point & shoot micuţ. Pe el am descoperit funcţia macro. Şi am început să fotografiez aşa tot felul de lucruri – flori, texturi, obiecte”, rememorează el. 

Voia să se facă doctor sau stomatolog, aşa că la liceu a dat la profilul ştiinţe naturale, la „Calistrat Hogaş”. În clasa a noua, însă, perspectiva i s-a schimbat brusc, în urma cursurilor de desen pe care le ţinea o tânără profesoară, proaspăt intrată în învăţământ  – Cristina Petrariu. A fost prima persoană care a jucat un rol decisiv în drumul său de viitor operator. 

Profesoara le-a adus la clasă o revistă franceză de fotografie, care a ajuns şi la el. A văzut în revistă nişte fotografii macro şi a spus că poate să facă şi el aşa ceva. Profesoara i-a cerut să îi arate fotografiile realizate: „Peste o săptămână, la următorul curs, i-am adus un DVD cu mii de poze pe care le strânsesem de-a lungul timpului şi pe care le făcusem doar de fun. În două săptămâni mi-a organizat o expoziţie la biblioteca judeţeană, ceea ce pentru mine, la acel moment, a fost un şoc. Ai mei au fost puţin reticenţi la început, dar au acceptat. Aşa am început să studiez fotografia, să fiu curios. Profesoara îmi mai dădea câte o carte de istoria artei. Iar eu pur şi simplu făceam tone de poze”. S-a apropiat la un moment dat şi de celebrul Teatru al Tineretului din oraş, unde a făcut fotografii care au ajuns de asemenea într-o expoziţie. 

Aceeaşi profesoară i-a dat să vadă şi primele filme clasice, realizate de regizori cunoscuţi, începând cu Andrei Tarkovski. „Dar nu pot să zic că eram departe de ce înseamnă cinema. Când eram copil, am omorât un video băgând casete cu tot felul de filme pe care le adunase tatăl meu, traduse de Irina Margareta Nistor. Eram un mare fan Star Wars. În adolescenţă apăruse şi programul DC++ şi puteai să downloadezi filme de pe internet. Căutam tot felul de filme. Apoi, erau DVD-urile cu filme. Făceam schimb între noi, prietenii. Era cool să vezi filme. Pe atunci, nu aveai acces la acelaşi nivel de informaţie ca astăzi”, îşi mai aminteşte Tudor Panduru.

Nu îşi imagina atunci că ar fi putut ajunge vreodată să facă cinema. Filmele erau mai degrabă o „desfătare”, dar şi o sursă de inspiraţie pentru fotografiile sale. De exemplu, Călăuza lui Andrei Tarkovski – şi în special imaginea – l-a atins foarte tare când l-a văzut prima dată: „Blocul meu din Piatra Neamţ e lângă râul Bistriţa, iar peste Bistriţa e un pod care duce spre ştrand. De obicei, toamna şi iarna e foarte multă ceaţă acolo. Când se întâmpla asta, sportul meu era să chiulesc de la şcoală dimineaţa ca să mă duc să fac poze.”

În clasa a zecea cocheta cu ideea să urmeze mai departe fotojurnalismul, pentru că părea cool. Dar pentru că avea prieteni care aleseseră să studieze filmul la Bucureşti, a început să i se pară şi lui interesant. La sfârşitul clasei a 12-a, în vara lui 2008, s-a dus să dea la imagine la Universitatea Media din capitală, unde intraseră anterior prieteni ai săi din Piatra Neamţ. A fost admis. Dar mergea şi la celebrele cursuri de pregătire de la UNATC, pentru că voia să încerce şi acolo, în septembrie. Înainte de admiterea la UNATC, a ajuns printr-o cunoştinţă să facă un making of la o reclamă unde operator era deja celebrul DoP Oleg Mutu, care făcuse imaginea la Moartea domnului Lăzărescu (2005), de Cristi Puiu, şi la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007), de Cristian Mungiu. 

Spune că a fost a doua întâlnire decisivă pentru cariera sa: „L-am tras de mânecă pe Oleg Mutu şi i-am spus că dau şi eu la facultate. L-am întrebat dacă putem să ne vedem. În decorul de acolo era un caiet special de muzică. A rupt un fel de portativ, mi-a făcut o schemă de iluminare şi mi-a lăsat numărul de telefon. Cred că am şi acum hârtia. A fost prima noastră interacţiune. Ne-am văzut, i-am arătat portofoliul, iar el m-a încurajat.  Suntem prieteni şi acum. În facultate şi la master, am lucrat cu el la câteva filme – ca asistent sau la camera a doua.” 

A intrat la UNATC, unde a şi rămas şi unde l-a avut profesor pe cunoscutul operator Florin Mihăilescu, a treia persoană importantă pentru parcursul său. „Mi-a deschis ochii spre multe lucruri pe care nu le cunoşteam. Ne-a şi responsabilizat foarte tare. Tehnic vorbind, ne-a învăţat foarte multe. Ne punea să vedem filme şi scriam referate la fiecare. Inspira un soi de dorinţă de a face lucrurile ca lumea, de a cere mai mult de la tine, dar şi de a înţelege povestea şi de a fi în sprijinul regizorului. A fost super în facultate cu el. În rest, se putea mai bine (râde – n.r.). Dar nici eu, la anumite materii, nu prea mă străduiam. Oricum, îmi plăcea să filmez. Nu ziceam nu la nimic. Pe lângă filmele mele de semestru, am lucrat cu foarte mulţi colegi de la regie, pentru examenele lor. Şi mai făceam filme şi cu cei de la CAV (Comunicare audiovizuală – n.r.)”, rememorează Tudor Panduru. 

După studiile de licenţă (2008-2011), a continuat cu masterul de imagine de la UNATC (2011-2013). Cam atunci a început să lucreze şi în afara şcolii, într-o primă fază la videoclipuri muzicale. În acea perioadă, Cristian Mungiu filma După dealuri şi îl avea ca director de imagine pe Oleg Mutu. Aşa că Tudor Panduru a ajuns asistent al lui Oleg Mutu la acest film. Însă pe Cristian Mungiu îl ştia de dinainte – în timpul facultăţii, scanase nişte fotografii făcute de tatăl regizorului în anii `70-`80, pentru a fi folosite la campania de promovare a omnibusului Amintiri din Epoca de Aur (2009). 

După ce a filmat ca operator principal câteva scurtmetraje, un documentar, Cinema, mon amour, şi un lungmetraj de ficţiune, Proiecte de trecut, schimbat în Şi atunci… ce e libertatea?, în 2015 a avut marea şansă de a deveni director de imagine la Bacalaureat. Mărturiseşte că nu ştie exact dacă a fost prima opţiune a lui Cristian Mungiu, dar cert e că a fost recomandat de cineva. 

„Până să am OK-ul de la Cristian că vom face filmul împreună, a fost o perioadă foarte lungă de tatonare, vreo lună şi jumătate. Am făcut o reclamă împreună, am mers în prospecţii, mi-a arătat filme, s-a mai gândit. M-a încercat şi tehnic, dar şi uman, să vadă dacă suntem pe aceeaşi lungime de undă. Faptul că Oleg şi Cristian mi-au dat credit m-a făcut să mă lansez. Oricum, aveam o doză de inconştienţă în a mă arunca înainte. Nu mi-am pus niciodată problema că ar fi complicat. Îmi doream atât de mult, încât nu vedeam niciun obstacol”, spune Tudor Panduru. Avea doar 26 de ani.

Afirmă că pentru Cristian Mungiu era foarte importantă locaţia: „Cred că de acolo ne-am tras seva pentru limbajul filmului. Tot filmul e construit în jurul apartamentului personajelor principale (tatăl şi fiica jucate de Adrian Titieni şi Maria Drăguş – n.r.). Am ales culorile împreună cu scenografa Simona Pădureţu. În scenariu, locuinţa respectivă era prevăzută cu un anumit layout. Ne-am învârtit puţin până să găsim locul perfect în care să construim acel apartament. Mai departe, era importantă atmosfera în diferitele momente ale zilei. Faptul că am filmat în oraşul Victoria ne-a dat o mulţime de libertăţi. Puteam să facem acolo cam ce voiam noi. Era ca un set, ca un decor construit.”

În legătură cu modul de lucru la Bacalaureat, spune că fiecare secvenţă a fost repetată cu o săptămână înainte de a începe filmările. „Discutam aplicat cu Cristian pe fiecare secvenţă în parte, despre tipul de atmosferă. Pentru că am filmat în cadre-secvenţă, am discutat despre cum funcţionează camera în film. Cristian e un om care ascultă toate părerile de pe set şi ştie să aleagă ce e mai important. Şi are un simţ al ritmului cum nu au mulţi”, declară operatorul. 

Spune că îi place „la nebunie” să filmeze în cadre-secvenţă: „Deşi foarte mulţi operatori privesc asta ca pe un soi de limitare, mie îmi vine ca o mănuşă. Mă simt mai expresiv dacă e cadru-secvenţă. Dacă e plan-contraplan, mă plictisesc, într-un fel. Tehnic, cadrul-secvenţă mă pune în dificultate. Dacă faci plan-contraplan, nu trebuie să ascunzi lumini, poţi să vii cu lumina aproape de personaj. În schimb, la cadru-secvenţă trebuie să iluminezi o atmosferă, să ştii ce să laşi în umbră.”

„Acest gen de abordare a venit şi din experienţa mea de la documentar, care din punctul meu de vedere e foarte important. Într-un fel, m-a modelat. Nu pot să zic că în şcoală aveam o părere foarte bună despre documentar. Dar apoi am avut experienţa de doi ani şi jumătate, aproape trei, de la Cinema, mon amour, când stăteam cu orele cu camera în braţe şi nu mă plictiseam. Era fascinant să povesteşti în timp real tot ce se întâmplă, să fii în punctul potrivit şi la momentul potrivit. Să nu pierzi nimic şi să găseşti cel mai complex mod să surprinzi ce ai în faţa ochilor”, explică Tudor Panduru. 

Afirmă că pentru pregătirea conceptului imaginii la un film se inspiră foarte mult din locaţii. „Mă duc de cât mai multe ori posibil în locaţii, să le văd în diferite momente ale zilei. Asta legat de atmosferă. Apoi, bineînţeles, îmi conturez în cap ceea ce îmi propun la nivel de contrast, de saturaţie, de culori în cadru. Dar asta e în colaborare cu regizorul şi cu scenograful. Nu există o reţetă”, completează el.

„Când e vorba de iluminat, mă pasionează un tip de realism magic. Mă emoţionează când văd o lumină care cade într-un anume fel şi care parcă îmi aduce aminte de copilărie. Sau de experienţe pe care le-am trăit. Şi dacă au relevanţă în scenariu sau în situaţia dramatică, le folosesc. Dacă nu, mă reprofilez. Sau sunt chestii care pot veni şi din formă, pur şi simplu. Din set-up-ul poveştii”, adaugă el.

Îi place foarte mult verdele-albăstrui, iar atunci când este posibil, în funcţie de locaţie şi de anotimpul în care filmează, încearcă să îl folosească în imagine. De asemenea, apelează la filtre de difuzie pe cameră: „Obiectivele moderne sunt foarte tăioase. Din punctul meu de vedere, modernizarea în ceea ce înseamnă imagine nu face decât să standardizeze un anumit tip de look. Sunt adeptul feeling-ului care ar veni de la peliculă. Şi poate aici, în dorinţa asta, multe din filmele la care am lucrat au ceva în comun. De exemplu, nu îmi place să fie un negru foarte dens. Dacă e un film românesc, cu siguranţă nu o să fie un contrast foarte puternic.”

Recunoaşte că imaginea digitală poate să pară sterilă: „Ce înseamnă digital? Cu cât crește rezoluția, cu atât e mai puternică senzația de video, când vezi până și porii. Sunt niște chestii anatomice care pentru anumite filme nu funcționează. E un plus tehnic, dar mi se pare un minus în ceea ce înseamnă calitatea artistică. Pe vremea când pelicula era în mare vogă, lucrurile erau puţin mai esențializate. Acum, cu imaginea modernă, e foarte multă informație pe care trebuie să o ingerezi și după aia să te gândești la ce a vrut să spună cu adevărat, la ce a vrut să transmită. E un hiperrealism care te domină.”

Însă mărturiseşte că, în fond, indiferent dacă un film e realizat pe peliculă sau digital, cel mai important rămâne totuşi ce reuşeşte să exprime mai departe, dincolo de aceste aspecte tehnice. Se simte cel mai bine cu modelul de cameră Arri Alexa: „E camera favorită a tuturor operatorilor. E cea mai apropiată de peliculă, e mai organică. Dar, până la urmă, îți faci treaba cu orice cameră, dacă o cunoști bine. Trebuie să îi știi tertipurile. Cu Arri Alexa mă simt cel mai confortabil, cu toate că aș filma pe peliculă.”

Despre colaborarea la Malmkrog, de Cristi Puiu, recunoaşte că l-a făcut să îşi depăşească condiţia şi să înveţe multe lucruri. 

„Având un background de arte plastice, Cristi își dorește să controleze foarte în amănunt tot ce înseamnă vizual şi are o atenţie foarte mare la compoziţie. Cu scenografa a avut niște elemente clare de la început, de când am fost prima oară în prospecție. De exemplu, culorile pereților. Mizanscena și poziția camerei sunt în general mâna lui Cristi. El le previzualiza cu o noapte înainte sau pe loc, la momentul respectiv. Ceea ce trebuia să fac eu era să privesc oamenii din cadru într-un anumit fel. Camera trebuia să povestească cu un anumit tip de atașament. Ca și cum un om se uită cu ochi călduroși la personaje. De asemenea, camera nu trebuia să anticipeze. Asta a fost cel mai complicat. Mișcarea de cameră nu a fost chiar ușor de făcut. Erau și foarte multe variabile”, detaliază Tudor Panduru.

„A fost un film important pentru mine. A fost foarte stresant, dar cred că mi-am depășit condiția. Am învățat foarte multe lucruri. După această experienţă am câștigat un pic de curaj. Am folosit camera cum nu am mai făcut-o până în punctul ăsta. Până acum era character driven, se concentra pe un personaj, pe o situație. Însă la Malmkrog, camera deja povestește o stare, e un tip de privire. A atins niște sensibilități în mine. M-a făcut să-mi pun probleme pe care nu mi le puneam până atunci”, mai spune operatorul.

Tudor Panduru mărturiseşte că tot timpul în activitatea de operator a fost atras mai degrabă de  „partea mistică a lucrurilor, de ce nu se vede, cu toate că sunt responsabil de ceea ce se vede, de fapt”: „Prin meseria asta, încerc să îmi pun niște întrebări existențiale. Și să îmi răspund la niște întrebări.”

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.