Patru dintre filmele româneşti care au avut premiera mondială în 2020 în festivaluri importante o au ca producător pe tânăra Anda Ionescu. Prin Tangaj Production, unde este asociată cu Anamaria Antoci, ea a produs două filme independente, adică fără finanţare de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC): „Mia îşi ratează răzbunarea”, de Bogdan Theodor Olteanu, şi documentarul „Noi împotriva noastră”, de Andra Tarara. La „Otto Barbarul”, de Ruxandra Ghiţescu, a fost producător delegat, prin Alien Film, iar la documentarul „Tatăl nostru”, de Andrei Dăscălescu, a fost producător principal, din postura de freelancer.

Am stat de vorbă cu Anda Ionescu despre studiile din România şi Danemarca, despre crearea de asociaţii culturale prin care a încercat să schimbe faţa oraşului său natal, Arad, despre începuturile în producţia de film, despre experienţa de producător la diferite proiecte internaţionale şi româneşti, despre provocările şi plăcerile acestei meserii şi despre mica industrie de cinema de la noi.

Născută la 30 mai 1988 la Arad, a învăţat la un profil de Matematică-Informatică la liceu, după ce în primii ani de şcoală a făcut pianul, la care a mai exersat de-a lungul anilor şi la care mai cântă şi acum de plăcere din când în când.  

„Mă bucur că am făcut Mate-Info, pentru că mi-a structurat gândirea. Am ales acest profil pentru că mi se părea că am toate opțiunile deschise, mai ales că îmi plăceau multe lucruri şi nu mă hotărâsem încă asupra unei direcţii. Dacă după liceu voiam să aleg profilul umanist, puteam face asta. Dacă îmi dădeam seama că îmi place matematica, puteam continua cu ea”, spune Anda Ionescu. 

În perioada liceului a început să o intereseze arta. A participat la proiecte europene pentru tineri – diverse tabere de vară şi workshop-uri de fotografie sau cinema. Şi vedea multe filme. 

Împreună cu mai mulţi colegi cu pasiuni comune, a început să facă şi teatru. A co-regizat și a jucat într-un spectacol realizat în mod colectiv. Cel mai mult îi plăcea să joace. S-a gândit chiar că ar putea face actorie, dar nu excludea nici regia. Însă nu se considera o „artistă pur-sânge”. Şi chiar dacă o pasiona să organizeze lucruri şi vedea în asta o parte de creaţie, nu ştia cum ar putea traduce această înclinaţie într-o facultate.

În cele din urmă a ales Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice de la Universitatea Politehnica Timişoara: „Era o glumă la noi în liceu că dacă nu știi ce să faci, te duci la comunicare, la științe economice sau poate la psihologie.”

Nu urma să facă artă, dar s-a gândit că ar putea fi ceva creativ şi putea să continue şi studiul limbilor străine, care îi plăceau, după ce anterior învăţase germană, franceză şi engleză. Din timpul facultăţii, cel mai mult a rămas însă cu publicitatea, un domeniu care o atrăgea.

În paralel cu studiile, s-a implicat în organizarea festivalului de teatru din cadrul StudentFest de la Timişoara, dar şi a altor mici proiecte culturale. După un an, în 2008, s-a înscris la o a doua facultate, de Finanţe şi Studii Economice, la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, pe care a urmat-o de la distanţă şi pe care şi-a prelungit-o mai mulţi ani, dar pe care a terminat-o în cele din urmă, pentru că nu îi place să renunţe la ceva început. „Cumva, tot simţeam că nu ştiu ce vreau să fac. Mă gândeam că poate trebuie să fac ceva pragmatic şi la un moment dat să-mi găsesc un job de Doamne-ajută şi să mă uit la filme doar în weekend sau seara. Deşi nu m-a ajutat foarte mult, nu a fost rău. Am mai aflat nişte lucruri de educaţie financiară de bază. Dar alegerea ţinea mai mult de căutarea mea continuă, de fapt. Mult timp parcursul meu a fost pur și simplu dominat de curiozitatea de a încerca lucruri și de a vedea cum pot să le leg și dacă pot să fac ceva pragmatic cu ele”, spune Anda Ionescu.

După ce şi-a dat licenţa la Timişoara, în 2010 a plecat pentru un masterat de Corporate Communication la Şcoala de Business de la Universitatea din Aarhus, în Danemarca. „Acolo am avut noroc de niște colegi care erau interesați de zona de film și de fotografie. În paralel cu studiile, am început Aarhus Short Film Challenge, care era un festival mic de filme de scurtmetraj ce încuraja studenții şi absolvenții să realizeze filme independente, într-o perioadă limitată de timp. Practic, m-am detașat de masterat. Mi-am dat seama că nu pot să lucrez în comunicare. Dar mă interesa zona de coordonare, de event management. Așa am ajuns să mă implic, mai întâi ca voluntar şi apoi ca organizator, şi în alte evenimente, de exemplu festivaluri de muzică şi de film. Și am început să cunosc tot mai mult oameni din industriile creative”, rememorează Anda Ionescu.

Atunci a luat şi primul contact serios cu cinematografia ca industrie şi a început să îşi dea seama că i-ar plăcea să continue în direcţia asta. Prin intermediul Aarhus Short Film Challenge, a întâlnit absolvenţi de film din Danemarca – atât regizori, cât şi producători. A văzut cum e structurată industria.  

„Îmi dădeam seama că toți colegii care voiau să facă film au nevoie de ajutor să-și articuleze ideile foarte bine, să facă lucrurile să se întâmple. Mi se părea că pot să fac asta pentru ei. Îmi plăcea să port discuţii despre cum e mai bine să facem ce vor să spună, cum să arate filmul, ce filme vedem ca să ajungem la un numitor comun. Până la urmă, asta am făcut și mai departe, când am devenit producătoare. Atunci, ideea era de a ajuta pe cineva să comunice și împreună să construim conceptul. În același timp, mi se părea că pot să aduc oamenii împreună. A face film nu e o muncă solitară, ci de echipă”, îşi mai aminteşte ea.

„Producția de film combină de fapt foarte multe lucruri care mie îmi plăceau, dar pe care inițial le priveam disparate. Mă interesau imaginea, muzica, actoria. Iar toate aceste elemente puteau fi aduse împreună în film. Mi se părea un mediu puternic, complex – să poţi să folosești toate aceste instrumente într-un scop comun şi să experimentezi cu ele”, spune producătoarea.

Deşi era încă în Danemarca, s-a implicat ca fondator şi project manager în proiectul FilmSense, care era o asociaţie concentrată pe programe educaţionale şi pe dezvoltarea unei platforme de promovare a cinematografiei. ONG-ul a fost creat la Cluj-Napoca, împreună cu un prieten, Marius Mîndruţău, director de imagine şi regizor. Lor li s-au alăturat criticul de film Lucian Maier şi Mihai Evoiu, care se ocupa de fotografii şi graphic design. Deşi proiectul s-a oprit după câţiva ani, au reuşit, printre altele, să participe la mai multe festivaluri, printre care cele de la Cannes, Berlin şi Sarajevo, și să scrie despre filme. 

„FilmSense a pornit ca un spațiu de reflecție și dezbatere cinematografică. Ideea era să vedem cât mai multe filme, să mergem în festivaluri, să scriem despre ele, să luăm interviuri. Era un mod de a cunoaște foarte bine domeniul și de a absorbi cât mai mult din lumea asta, de a crea legături. Ulterior am articulat şi nevoia de implicare în comunitate, prin diverse proiecte. Ne gândeam că în regiunea noastră nu prea se întâmplă lucruri. Ce știam eu din Danemarca e că, în România, dacă vreau să fac film, trebuie să mă duc la București. Mi se părea că totul e centralizat și că ar fi fain să facem ceva în regiunea noastră. Am vrut să dezvoltăm și latura educațională, să mergem în licee, să proiectăm filme, să avem discuții. Totul era concentrat pe ideea de spațiu de comunicare și dialog despre film și de a cunoaște cinematografia europeană și mondială”, explică Anda Ionescu.

Între timp, în 2012, a terminat masterul de la Aarhus, dar a mai rămas trei ani în Danemarca, până în 2015. A început să aibă primele proiecte ca freelancer, făcând producţie la mici videoclipuri și proiecte video.

După un an de la finalizarea masterului, şi-a spus că este momentul să încerce producția de film ca meserie. S-a apucat să înveţe daneza, pentru că şi-a dat seama că o va ajuta pe platouri, dar şi la citirea de scenarii, şi s-a mutat la Copenhaga. A ajuns să lucreze la un serial de comedie. Însă prima experienţă cu un film de cinema a fost şi cea decisivă, momentul când şi-a dat seama că asta vrea să facă mai departe. Era vorba de un proiect al regizorului suedez Johannes Nyholm, Koko-di Koko-da.  

„Mi-a plăcut foarte mult de el. Era şi primul regizor pe care îl vedeam la lucru. Era genul de producție în care totul se întâmpla într-un grup mic, intim, foarte creativ. Ne povestea foarte multe lucruri, cum vede el filmul. Întreba. Stătea la discuții, mă bucuram că vorbește cu mine, deşi eu eram doar asistent de producție acolo, nici nu știa de unde am apărut. Era un proces foarte fain. Mi-a plăcut acest mod de lucru. Şi mi-a plăcut mult set-ul. Era prima oară când mă aflam pe un platou de filmare a unui lungmetraj. Am atunci am stat prima dată de vorbă cu sunetistul, cu directorul de imagine, cu scenografa, care era amazing – Pia Aleborg (cunoscută pentru colaborarea cu Ruben Östlund – n.r.). Mă fascina lumea care se crea acolo. M-a încurajat și producătoarea cu care am lucrat în prima fază. Era o tipă foarte motivată, știa foarte bine ce gen de filme vrea să facă, cu ce artiști vrea să lucreze. Am început să învăț de la ea. Atunci am învăţat prima dată ce înseamnă production management. Asta făceam, managementul set-ului. Mi se părea foarte dinamic și interesant să lucrezi cu toți acei oameni, să îi organizezi. Și mi-a acordat foarte multă încredere, mi-a delegat task-uri importante”, rememorează Anda Ionescu.

După această experienţă, s-a hotărât să ia o pauză şi să se întoarcă acasă, la Arad: „Nu îmi propusesem să mă întorc definitiv în România, dovadă că încă trei ani am mai avut lucrurile în Danemarca.”

„M-am gândit că e necesar să construiesc ceva acasă, unde nu se întâmplă atât de multe, şi că o să schimb lumea. Mă gândeam că e un teren fertil în care se pot face lucruri”, explică ea. Spune că nu regretă deloc că s-a întors, dar are câteodată o uşoară nostalgie după Danemarca. Şi speră în continuare că va putea să revină în ţările nordice, cel puţin prin participarea la câte o coproducţie. 

În 2015, proiectul FilmSense se blocase. Între timp apăruse un alt ONG, CitiZenit, înfiinţat de nişte prieteni și foști colegi de generație din Arad. Aşa că s-a implicat în noua asociaţie, unde a simţit că putea dezvolta ceea ce începuse prin FilmSense. 

„Prin CitiZenit am putut apela la finanțări de la Centrul Municipal de Cultură, aveam niște resurse. Eram și mai mulți oameni. Ne propusesem să schimbăm fața orașului prin intervenție culturală. Voiam să facem un hub cultural. Am avut noroc atunci, pentru că ne-am instalat „biroul” la fosta fabrică Teba, unde am şi început să iniţiem multe proiecte. Spațiul era perfect pentru ce ne doream să facem. Fabrica Teba şi Cinema Arta, pe care ne doream să îl repunem în valoare, erau centrele noastre de interes, punctele de atac. Personal, reveneam la managementul cultural, care pentru mine, la fel ca producţia, era de fapt un mod de a aduce idei la suprafaţă. Doar că mediul e diferit. Era o libertate totală de exprimare. Făceam ateliere de dans contemporan, street art, cinema, teatru. Şi am simţit într-adevăr că oraşul s-a schimbat”, mai spune Anda Ionescu. 

Una din direcţiile CitiZenit era şi producţia de film, printr-un workshop pentru tineri cineaşti, Atelier de Film. „Scopul era să producem pentru cineaşti din zonă, să găsim un mod alternativ de a face film, altfel decât reţeta clasică”, completează ea. Aşa a produs câteva scurtmetraje, de Norbert Fodor, Marius M. Bogdan (Marius Mîndruţău), Mihnea Rareș Hanțiu. 

„Ne-am gândit să apelăm la aceste resurse locale de finanţare, prin Centrul de Cultură, şi să încercăm să facem ceva low budget în zonă. Am filmat în regiune cu resurse din regiune. La un moment dat ne gândeam că putem să facem un fond regional şi să sprijinim pe toată lumea din zonă care face cinema. Însă erau paşi mulţi până acolo. Dar exista entuziasm. Treptat au apărut tot felul de obstacole, ne-am dat seama de diverse interese politice. Pornisem bine cu finanţările, dar dintr-o dată nu mai reuşeam să facem tot ce ne doream”, rememorează producătoarea.

La unele dintre aceste scurtmetraje a colaborat cu deFilm şi Alien Film, case de producţie din Bucureşti. „Simţeam, de fapt, că dacă merg la Bucureşti, aş putea să adun resurse mai multe şi să contribui mai departe tot la ceea ce voiam să fac acolo, la Arad. La un moment dat îmi propusesem ca, pe lângă activităţile de ONG, CitiZenit să fie şi o casă de producţie mică şi independentă, care să lucreze cu talente regionale”, detaliază ea. În aceeaşi perioadă se filma la Arad şi debutul regizoarei Anca Miruna Lăzărescu, La drum cu tata, în a cărui producţie s-a implicat şi Anda Ionescu.

În cele din urmă, s-a hotărât să plece la Bucureşti, pentru a acumula experienţă şi cu gândul că va putea ajuta în continuare CitiZenit şi va dezvolta Atelier de Film.

„Nu aveam un plan când am venit în București. Nu m-a adus un proiect. Am venit şi am zis să bat la nişte uşi, la nişte case de producţie”, îşi mai aminteşte ea. E adevărat, o cunoștea deja de la un TIFF pe producătoarea Iuliana Tarnoveţchi, de la Alien Film, care o şi ajutase cu înscrierea în festivaluri a scurtmetrajului Proiecţionistul, al lui Norbert Fodor. „I-am zis că aş vrea să fac producţie şi că, dacă are vreun proiect, mi-ar plăcea să vin chiar şi pentru o perioadă în Bucureşti, pentru că încă stăteam în Arad. Şi aşa am ajuns de fapt să colaborez cu ei. M-am mutat în Bucureşti şi de atunci încolo am început să fac producție la un alt nivel”, explică producătoarea.

Era nerăbdătoare să se implice în tot felul de proiecte. În cele din urmă, în 2016, după câteva luni de la venirea în Bucureşti, a primit şansa să lucreze la o miniserie SF, cu o echipă internaţională, care se realiza în Qatar, unde avea să stea jumătate de an.   

„M-am dus ca production coordinator. Nu am ştiut pe ce teren mă duc şi dacă voi rămâne la tot proiectul. Doar că între timp mi-am luat responsabilitatea în serios şi am zis că nu plec până nu e gata serialul. Acolo am învăţat foarte mult despre ce înseamnă producţie. A fost primul proiect cu adevărat complex, chiar dacă se filma în studio. Teoretic, nu ar fi trebuit să fie greu, dar a fost o provocare până la urmă, pentru că e complicat să lucrezi cu atâtea culturi, e complicat să lucrezi în Qatar, unde e foarte diferit, lucrurile merg foarte lent. Ei nici nu au o industrie a filmului foarte dezvoltată şi îşi iau oamenii din ţările vecine, importă echipamentul. Am filmat mult în deșert, la 50 de grade Celsius, au fost multe provocări. A trebuit să ne adaptăm astfel încât lucrurile să funcţioneze pentru toţi cei care lucram în proiect şi care eram din mai multe ţări”, declară Anda Ionescu.

Revenită la Bucureşti, a lucrat din partea Alien Film, în diferite departamente, la două proiecte internaţionale importante care s-au filmat în România: lungmetrajul Kursk, al regizorului danez Thomas Vinterberg, şi miniseria TV Killing Eve.  

„Am învăţat că e important să cunoşti cât mai mult din ce fac oamenii din toate departamentele, pentru că doar aşa poţi să ai perspectiva de ansamblu şi să îţi dai seama unde e prea mult sau unde e prea puţin şi de fapt să echilibrezi tot procesul de producţie. De la aceste proiecte şi din lucrul cu Iuliana am învăţat atenţia pentru detaliu şi o anumită rigurozitate care creşte standardul producţiei. Consider că în anul 2017, prin experienţa din Qatar şi prin lucrul la filmul danez şi la Killing Eve, am absorbit foarte mult legat de execuție, de cum trebuie să funcţioneze o echipă şi de cât de important e să fii atent la toate detaliile”, spune Anda Ionescu.

Apoi, a început treptat să lucreze ca producător la cele patru filme care au avut premiera în acest an. Acum se implica şi în partea de dezvoltare şi finanţare. Începea să cunoască mai bine şi aceste aspecte, diferite de production management-ul pe care îl făcuse până atunci. „Nu ştiam ce înseamnă o producţie mai complexă din acest punct de vedere. Nu cunoșteam prea bine market-urile internaţionale, nu cunoşteam toate sursele de finanţare. Ştiam de CNC şi de faptul că se mai pot lua bani şi din alte ţări, dar nu lucrasem până atunci în  sistemul de coproducţie. Aceste lucruri le-am aflat ulterior, căutând pentru proiectele mele. Am căutat mult lucrând la Otto Barbarul, care deja era dezvoltat şi în care eu am intrat când se completa finanţarea. Am aplicat la CNC, erau nişte surse in place. A fost primul proiect la care a trebuit efectiv să caut finanţare. Citeam despre Programul Media. Începeam să înţeleg sistemul, care sunt posibilitățile”, afirmă ea.

„Acum, ce îmi place cel mai tare este să fiu cât mai devreme în proiect. Nu cred că aș mai putea să fac proiecte la care nu sunt acolo de la început, ca producător. Îmi place foarte mult ideea de dezvoltare de scenariu, de a pune bazele a ceea ce va fi filmul în forma lui finală. Producătorul ar trebui să fie un partener foarte apropiat al regizorului şi să înţeleagă că pot construi filmul mult mai bine împreună. Cred că ar trebui să fie un sprijin. Nu cred în abordarea în care producătorul doar îi spune regizorului „trebuie să faci filmul în aceşti bani” sau „îţi tai din cheltuieli”. În zona de film arthouse în care lucrăm noi, asta îmi place, să născocim împreună idei şi să aducem proiectul în cel mai bun stadiu și apoi să îl finanțăm. Chiar dacă procesul de finanţare poate nu pare creativ din exterior, trebuie să fii foarte creativ în felul în care împachetezi proiectul. Trebuie să adaptezi strategia pentru fiecare proiect, pentru că ele nu sunt la fel. Ai nişte guideline-uri, dar trebuie să te gândeşti ce se potriveşte proiectului. Îmi place foarte mult ideea că sunt acolo de la început şi până la sfârşit. Nu aş putea însă să fac doar dezvoltare. Nu aş putea să mă specializez pe asta. Tocmai faptul că eşti acolo cât durează proiectul, trei-cinci ani, e cel mai fain. Aş mai putea să fac, şi chiar mai fac, doar producţie executivă, dar e un job separat”, detaliază Anda Ionescu. 

La Mia îşi ratează răzbunarea, de Bogdan Theodor Olteanu, şi la documentarul Noi împotriva noastră, de Andra Tarara, a fost producător împreună cu Anamaria Antoci, ele fiind asociate în compania Tangaj Production.

„Când am cunoscut-o pe Anamaria, ea tocmai înfiinţase Tangaj de câteva luni. Am pornit cu ideea că eu mai vreau să fac şi alte proiecte. Mi se părea că dacă sunt freelancer, beneficiam de autonomia de care aveam nevoie în permanenţă. Aşa că am zis ok, colaborăm pe nişte proiecte şi vedem la un moment dat în ce o să se contureze totul. Doar că lucrurile au evoluat foarte repede. După ce am cunoscut-o pe Anamaria, în câteva luni am ştiut că o să creştem compania împreună. Deja stabiliserăm că aş vrea să intru ca partener. Am fost pe aceeaşi lungime de undă. Eu îmi doream să am compania mea de producţie, însă nu aş fi făcut-o chiar atunci, pentru că simţeam că trebuie să mă mai dezmeticesc în industria asta, să nu fie o decizie pripită. Nu cred că trebuie să fie tot atâtea case de producţie câţi producători sunt. Cred în ideea de colaborare, de colectiv. Să creşti o companie împreună, să ai doi-trei producători care trag la aceeaşi căruţă, pentru că până la urmă doar ajută filmele pe care le faci. Atât timp cât ai nişte nişte parteneri cu care poţi avea relaţia asta total deschisă şi în care fiecare îl încurajează pe celălalt şi lucraţi cot la cot, why not? Şi m-am bucurat că am avut deschidere totală dinspre Anamaria”, spune Anda Ionescu.

Voia să producă şi singură un film, pentru că avea nevoie de „libertatea asta şi de puterea de decizie, să îmi asum în totalitate”. Anamaria Antoci a recomandat-o lui Andrei Dăscălescu, care avea nevoie de un producător pentru documentarul Tatăl nostru, dar pe care Anda Ionescu nu îl cunoştea. 

„Când am intrat în proiect, nu îl ştiam pe Andrei şi am fost foarte emoţionată, mai ales că el avea o poveste personală. Dar a fost foarte bine, am colaborat foarte aproape. Am avut mari emoţii, dar în acelaşi timp ştiam că vreau să fac asta şi că o să mă ajute. Trebuie să faci şi singur ca să înveţi şi să te loveşti de nişte decizii”, declară ea.

Anda Ionescu spune că, spre deosebire de producţiile străine cu finanţare mare, procesul de dinaintea realizării unui film românesc cu buget mic „e mult mai costisitor în resurse, dar şi emoţional” şi „e o muncă mult mai extinsă”. „Perioada de dezvoltare a unui proiect e destul de lungă. Cel puţin un an, dar de obicei doi, poate chiar trei, şi până la urmă îl filmezi în medie în 24 de zile. Dar procesul de a ajunge acolo, de a strânge resursele ca filmul să se întâmple, e mult mai elaborat. În acelaşi timp, procesul efectiv de producţie e mult mai restrâns. E o desfășurare de forţe mult mai mică, tocmai pentru că trebuie să îl faci cu cât ai reuşit să strângi. Nu e foarte uşor să finanţezi un film.” 

Spune că s-a bucurat că a putut să lucreze la două proiecte independente, adică fără bani de la CNC, cum sunt Mia îşi ratează răzbunarea şi Noi împotriva noastră. „Cumva, e în spiritul a ceea ce am făcut înainte: Încearcă să faci filmele şi altfel decât după reţeta clasică. Ce faci dacă nu iei la CNC? Nu îl mai faci? Poate poţi totuşi să îl faci. Cu resurse mult mai mici, cu o echipă mult mai mică. Cred că e nevoie de aceste filme și trebuie să gândim inventiv, în lipsă de resurse. Dar nu aş putea să fac doar film independent. Pur şi simplu te suge de putere să faci asta şi cred că nu e cinstit nici faţă de oamenii din echipă să nu poţi să-i plăteşti sau să tragi tot timpul de ei. Nu e ceva sustenabil. Cred că în anumite cazuri – dacă o faci rar şi pentru proiecte în care crezi – e foarte refreshing. Cred că e la fel şi pentru cei din echipă, pentru că altfel nu ar face-o. Dar trebuie să fie un echilibru. Nu poţi să faci efortul ăsta tot timpul”, explică ea.

A luat toate cele patru proiecte în acelaşi stadiu: „La un moment dat m-am panicat, pentru că m-am gândit că nu o să pot să le gestionez. Au fost toate în acelaşi timeline. Plus scurtmetraje și diverse alte task-uri pe lângă. Am dezvoltat în aceeași perioadă tot. Le-am filmat pe toate în acelaşi an. După aceea, toate etapele de post-producție, una peste alta. Apoi lansările.”

S-a bucurat să le vadă pe toate cap-coadă, de la început şi până la premiera mondială din acest an. Bucuria e totuşi umbrită de faptul că ele nu au putut avea încă o premieră într-o sală de cinema, din cauza pandemiei. „Până la urmă, îţi pare rău, pentru că vrei ca filmul să ajungă la oameni şi să te bucuri de moment cu toată lumea. Să mergi la premieră, să îl vezi în sală, să urmăreşti reacţiile. E foarte important. Filmul nu e un act solitar”, mai afirmă ea. „Unul din motivele pentru care fac asta e fiindcă cinema-ul ajunge la un număr mare de oameni. Îmi doresc ca fiecare film să își găsească spectatorii lui. E un mod de conștientizare și descoperire colectivă, cumva”. Însă nu vrea să dramatizeze şi e convinsă că până la urmă se vor găsi soluţii ca aceste filme să ajungă la oameni.

Recunoaşte că nu ar putea să producă un film în care nu crede: „Dacă ar trebui, aş putea să am un job ca production manager într-un film pe care nu l-am dezvoltat, ca prestare de serviciu. Numai că nu prea mai vreau să fac asta. Dar nu aş putea să fac un film în care nu cred. Sunt nişte ani din viaţă pe care pur şi simplu simt că i-aş irosi. Şi nici nu cred că aş putea să contribui, să ajut în vreun fel pe scenariu sau finanţare. Nu aş putea să-mi găsesc motivaţia.”

„Vreau să simt că e şi filmul meu, că rezonez cu ce e acolo. Şi că am şi eu nişte căutări comune cu regizorul, pentru că până la urmă şi eu fac filmul ca să aflu ceva despre mine, despre o lume. Dar e şi un limbaj. Şi asta mă interesează foarte tare. Nu cred că sunt un om care caută exclusiv poveşti. Nu mă interesează doar scenariul, despre ce e filmul. Mă interesează cum e filmul. Vreau să ştiu cine e regizorul, cum vede filmul, cum arată ce a mai făcut sau, dacă nu a mai făcut, să îl cunosc cât mai bine, să îmi dau seama din ce perspectivă gândeşte lucrurile. Ţin la asta”, mărturiseşte producătoarea. 

„Relaţia cu regizorul mi se pare foarte importantă. Oricât mi-ar plăcea un proiect sau o idee, e foarte greu să stai cinci ani cu cineva cu care nu poţi să comunici. Şi faci rău şi proiectului. Până la urmă, e un parteneriat de lungă durată şi trebuie să ştii cu cine intri în relaţia asta de lungă durată, pentru că o să fiţi side by side în toţi aceşti ani. E important. Acum ceva timp aş fi făcut orice sacrificii pentru un proiect. Acum nu mi se mai pare că e aşa, pentru că îţi consumi toate resursele şi, până la urmă, nu foloseşte nimănui efortul”, adaugă ea.

Anda Ionescu consideră că nivelul său de implicare ca producător trebuie să fie constant în toate etapele, „pentru că după aceea te trezeşti că filmul arată altfel, că lucrurile deviază pe drum”. „Îmi doresc să fiu foarte implicată încă de la idee, scenariu. Cred că e foarte important să citeşti toate drafturile, să dai feedback pe structură, pe personaje, pe stilistică, să fie un debate creativ tot timpul. Din discuţiile astea se generează lucruri. Bineînţeles, în primul rând e foarte important ce vrea regizorul. Până la urmă, nu vreau să fac filmul meu, altul decât cel pe care vrea să îl facă el. Dar mi se pare important în primă fază să înţeleg ce vrea, pentru a putea să contribui”, mai spune ea. 

În faza de producţie, e de părere că e important de asemenea să se implice, pentru ca lucrurile „să nu o ia pe arătură la filmare”: „Dar, până la urmă, acolo tu ai un production manager, aşa că priorităţile tale sunt altele. Ce mă interesează mai mult în etapa asta, ca producător, este să găsesc oamenii potriviţi, care să funcţioneze în echipă şi care să aducă un plus proiectului. De obicei, problemele nu sunt tehnice. Problemele apar când oamenii nu s-au înţeles, când nu au fost pe aceeaşi lungime de undă şi viziunea lor nu a fost comună.”

De asemenea, îi place să ia parte şi la procesul de montaj şi să vizioneze la rândul său cât mai mult material înainte ca acesta să fie asamblat. 

Însă în cazul unor filme cu subiecte sensibile, cum sunt documentarele lui Andrei Dăscălescu şi Andrei Tarara, în care cei doi vorbesc despre relaţia cu taţii lor, afirmă că i se pare important ca regizorii să ştie că ea e aproape de ei ca om, în primul rând: „E o chestie pur umană, lăsând la o parte ce excel-uri am făcut eu cu cheltuielile sau ce tendințe sunt în piață.”

Consideră că cineaştii au o putere foarte mare prin faptul că pot spune lucruri prin filme, dar precizează că e şi o responsabilitate şi de multe ori un lux: „Nu e ceva la care ai acces uşor. Mi se pare important că putem să facem asta. Ca proces, rămân în continuare pe ideea că trebuie să vezi tot ansamblul. De aceea îmi place funcţia de producător. Şi mi se pare fascinant să lucrezi cu mulţi regizori, care au abordări diferite. Poţi să cauţi perspective diferite mereu şi să descoperi câte o altă parte a ta şi a realităţii. Nu mi se pare că am o afinitate spre anumite subiecte, dar mă interesează unghiul din care decizi să spui ceva. Poţi să ai proiecte foarte diverse ca producător. Evident, toate trebuie să se înscrie în zona ta de interes şi să îţi reflecte frământările. În acelaşi timp, mi se pare important şi efectul pe care îl are un film asupra publicului la care ajunge. Îmi doresc să contribui la ceva ce simt că e relevant şi pune o cărămidă la înţelegerea noastră asupra lucrurilor. Cred că sunt un producător pur-sânge, pentru că nu scriu, nu regizez – nu vreau să fac asta.”

Crede că e mult spus că în România ar exista o industrie de film: „Suntem mai degrabă câțiva profesionişti care lucrează în acelaşi domeniu. Dar, ca să ai o industrie, e nevoie de mai multe piuliţe în sistem. Noi suntem un grup de oameni care trag din aceleași una-două surse de finanţare. Se încearcă dezvoltarea unei industrii. Când lucram în Danemarca, încercam să văd de ce elemente este nevoie pentru o industrie: structuri diverse de finanţare, politici culturale, colaborări între companiile de producţie, asociaţii ale producătorilor, uniuni ale profesioniştilor, cinematografe de artă, cinematografele de mall, toate aceste instrumente şi mecanisme. Aici lipsesc multe dintre elementele care ar forma o industrie, însă lucrurile vor progresa și asta e ceva la care mi-aș dori să contribui și eu pe viitor.”

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.