„Lucruri pentru care merită să plângi” (2021), debutul în lungmetraj al regizoarei româno-maghiare Cristina Groşan, a avut în acest an premiera mondială la Festivalul de la Sarajevo, iar în 2022 va ajunge şi în cinematografele din România. 

Producţie maghiară şi filmat în Ungaria, acolo unde cineasta este stabilită de mai mulţi ani, filmul este o dramedie despre nesiguranţa şi fricile generaţiei de 30-40 de ani. 

Scris împreună cu actriţa Nóra Rainer-Micsinyei, care interpretează rolul principal, „Lucruri pentru care merită să plângi” are ca protagonistă o tânără care e pe punctul să se mute cu iubitul ei într-un apartament nou, dar a cărei viaţă ia o turnură surprinzătoare atunci când ajunge să petreacă o seară alături de o rudă moartă. 

În prezent, regizoarea este în post-producție cu al doilea lungmetraj, o coproducție Cehia-Ungaria-Italia-Slovacia și turnat în Cehia – „Ordinary Failures”, poveştile a trei femei ale căror vieţi se intersectează şi se transformă irevocabil într-o singură zi, în timp ce oraşul în care locuiesc este zguduit de explozii misterioase.

Anterior, Cristina Groşan a realizat mai multe scurtmetraje, în România şi Ungaria, cel mai cunoscut fiind „O vacanţă la mare” (2014, coproducţie România-Bosnia), care explorează relaţia mamă-fiică într-o familie aflată în plină criză. Cel mai recent scurtmetraj al ei este „Trecea un prinţ călare” (2020, coproducţie România-Cehia), despre întâlnirea periculoasă dintre un adolescent şi o fată mai mare ca el la un workshop de teatru dintr-o tabără.

Născută la 26 iulie 1987 la Arad într-o familie maghiaro-română, Cristina Groşan a studiat profilul Filologie la liceu şi era interesată încă din adolescenţă de arte vizuale şi teatru, pe care le-a combinat.

„Aradul e un oraş mic. La începutul anilor 2000, ca adolescent, nu prea aveai foarte multe opţiuni de divertisment. Ori petreceai cum puteai, ori făceai teatru (râde – n.r.). Le sunt datoare profesorilor mei de limba engleză şi franceză pentru că, datorită lor, am intrat într-un fel de curent de teatru pentru liceeni care exista atunci. Aşa am cunoscut foarte mulţi tineri din ţară care făceau teatru şi care veneau la un festival din Arad. De acolo îi ştiu, de exemplu, pe Anda Ionescu (producătoare – n.r.), Andreea Borţun (cineastă – n.r.) şi actorii Alexandru Ion, Silvana Mihai sau Adrian Nicolae. Foarte mulţi oameni care în adolescenţă îşi căutau drumul s-au apucat de teatru. Unii au continuat cu asta. În afară de teatru, în acea perioadă scriam şi, în paralel, făceam fotografie. Căutam feluri în care să mă exprim”, rememorează Cristina Groşan. 

După liceu, s-a dus să studieze la Cluj, în română, la secţia Cinematografie, Fotografie şi Media din cadrul Facultăţii de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babes-Bolyai”.

„Nu ştiam ce vreau să fac la 19 ani, la fel ca foarte mulţi oameni la vârsta aia. Îmi plăcea să scriu și să fotografiez. Nu puteam să-mi imaginez cum aș putea să-mi câștig existența din asta. Am crescut într-un oraş de provincie, la marginea ţării, unde am avut foarte puţin contact cu cinemaul de artă. Făceam schimb între noi de CD-uri cu filme piratate alese aleatoriu, fără să reflecte un gust anume în cinema. Vedeam tot ce se putea. Un film avea 600 MB, încăpea pe un CD (râde – n.r.). Nu aveam niciun contact cu cineva care să fi făcut vreodată film, iar despre filmul european știam prea puțin. De la Arad, nu îmi imaginam că oameni care nu sunt născuţi în America şi nu fac parte din industria aia de film, pot să facă cinema. Drept pentru care, nu m-am gândit nici măcar să dau la UNATC, la Bucureşti. Mi se părea aşa departe, o cu totul altă lume, alt accent, alt ritm al vieţii. Nici părinţii nu m-au încurajat în direcţia asta. Ei de fapt sperau să mă las de „prostiile” astea şi să fac ceva serios. Până la urmă, m-am dus la Cluj. A fost calea de mijloc”, îşi aminteşte regizoarea.  

Spune că e dificil de descris unitar experienţa de patru ani de facultate: „În primii doi ani, am făcut de toate şi fiecare profesor încerca să ne împingă în direcţia lui: televiziune, scenaristică, regie. În anii trei şi patru, am decis să mă ocup exclusiv de film. Dar în continuare părea o absurditate. La Cluj nu exista o industrie de film, deși acum sunt oameni care lucrează în direcția asta. Dar atunci era foarte dificil. Însă am decis să văd doar până la următorul pas şi să nu mă gândesc pe termen lung, pentru că înnebuneşti dacă încerci să faci planuri în domeniul ăsta.”

„Am fost lăsaţi foarte liberi. Am învăţat şi lucrat foarte mult. Am încercat o grămadă de genuri. În anul patru, de exemplu, am filmat o telenovelă de zece episoade împreună cu colegii, fiecare dintre noi regiza un episod”, adaugă ea. 

În perioada studenţiei la Cluj, s-a reconectat cu limba şi cultura maghiară, de care se îndepărtase cât a mers la şcoală, în limba română, la Arad.

Şi pentru că nici să rămână la Cluj, nici să se mute la Bucureşti nu păreau opţiuni potrivite, s-a dus să facă un masterat în Media Design la Şcoala de Artă din Budapesta. 

„Am fost la Istanbul cu o bursă Erasmus pentru şase luni şi a fost o experienţă extrem de bună pentru mine. Am învăţat mult mai multe despre noi, românii, decât despre turci. Şi mi-am dorit foarte tare să merg la master în străinătate. În acel moment, aveam un prieten maghiar şi am încercat să dau la facultate la Budapesta, care e mai aproape de Arad decât Bucureştiul. În anul acela, la Facultatea de Film nu aveau clasă de regie la master. Nu am mai vrut să aştept, aşa că m-am dus la masterul de Media Design de la Şcoala de Artă, care este ca un fel de UNArte din Bucureşti. Nu ştiam foarte bine maghiară când am dat admitere. Profesorii făceau mişto de mine: «Ok, ai portofoliul bun, bine că suntem la arte vizuale şi nu trebuie să vorbeşti foarte mult.» Mi-am dat unele examene în engleză, pentru că, de exemplu, nu aveam un vocabular în maghiară ca să mă exprim în scris despre filosofia media”, afirmă Cristina Groşan.

„Nici după doi ani de master nu am putut să definim ce este Media Design. Făceai ce doreai – instalaţie video, performance, film. Au fost doi ani de experimente. Mi s-a părut fantastic. Au fost cei mai buni ani de şcoală pentru mine. La fel ca la Cluj, am terminat și masterul cu un film de scurtmetraj”, adaugă cineasta.

„După master am rămas la Budapesta. Pentru mine, nu era o opţiune să mă întorc la Arad. Iar la Bucureşti ce să fac? Nu prea cunoşteam industria de film. Am foarte puţine tangenţe cu Bucureştiul deocamdată. Vin o dată la doi ani pentru câteva zile”..

În 2011, a participat la programul Berlinale Talents de la Festivalul de la Berlin, unde a cunoscut mulţi cineaşti români. Apoi a fost selectată în acelaşi program pentru tinere talente la Festivalul de la Sarajevo: „Acolo eram foarte hotărâtă să cunosc producători nemţi care să mă ajute să fac un scurtmetraj, în coproducție. Dar eu nu aveam nici măcar producător în Ungaria. Eram total confuză în legătură cu ce înseamnă producţia de film. Însă am cunoscut oameni şi din România şi din Ungaria care voiau să facă film, voiau lucreze, şi asta ne-a unit, s-a creat o legătură. Următorul film, O vacanţă la mare, l-am făcut în Bosnia, de fapt, cu ajutorul Festivalului de la Sarajevo, într-o echipă internațională. Am avut actori români, acolo am cunoscut-o pe actrița Andreea Vasile, cu care a fost o bucurie să lucrez, directorul de imagine era maghiar, iar echipa tehnică era formată din sârbi, croaţi şi bosniaci. Mi-a plăcut foarte multiculturalismul ăsta. De fapt, eu așa am crescut, înconjurată de mai multe limbi”.

De altfel, s-a obişnuit să lucreze în diverse ţări şi în limbi diferite. Recent, a încheiat filmările la cel de-al doilea lungmetraj, Ordinary Failures, realizat în Cehia, cu actori locali şi vorbit în cehă. 

Întrebată cum îşi găseşte vocea într-un astfel de stil de producţie internaţional, spune că totul „provine de la nevoia arzătoare de a spune ceva, o nevoie care te face să depășești dificultățile care vin din munca într-un context cultural nou.”

Explică, de asemenea, că pentru filmele sale, indiferent de ţara în care sunt realizate, se inspiră din lucrurile pe care le vede în jur şi care o preocupă: „Nu mă opresc la prima idee care îmi vine în minte. Am multe impulsuri în jurul meu despre care cred că pot să devină poveşti interesante. Le scriu, le las acolo, revin la ele, văd dacă mă mai preocupă şi dacă îi preocupă şi pe alţii şi ce simt ei în legătură cu un anume subiect. Încerc să adun oameni în jurul proiectului care sunt interesaţi de aceeaşi temă. Pentru că în realizarea unui film voi investi cel puţin patru ani din viaţă, trebuie să fie ceva care ne preocupă profund şi care e un subiect suficient de complex pentru a merita să fie explorat atât de mult timp.”

Recunoaşte că nu există nicio garanţie că subiectul pe care îl alege va funcţiona şi pentru alţii: „Dar există testul timpului. Dacă, după ce scriu un sinopsis extins de trei-patru pagini şi trec câteva luni, îl consider la fel de valabil şi, discutând cu alți oameni pe marginea subiectului, îmi vin idei noi, e un semn bun.”

Spune că nu îi place să scrie singură, ci să intre într-un dialog cu cineva. De aceea, la scenariile filmelor sale a lucrat fie cu actorul principal, ca la primele scurtmetraje, sau actriţa centrală, ca la Lucruri pentru care merită să plângi, fie cu o scenaristă, Klára Vlasáková, ca în cazul noului film, realizat în Cehia.

„Mă bucur foarte tare când pot să am un dialog. În dezvoltarea unui scenariu, apar momente când te împotmoleşti sau, deşi ești convinsă că o idee este foarte bună, altcineva poate să îţi spună că nu este aşa şi îţi pune o oglindă în faţă. Mă simt foarte norocoasă că până acum mi-am găsit partenerii ideali de discuţie şi nu am dus niciodată lipsă de idei, indiferent ce problemă ar apărea în scris. Poate că toate ideile pe care le avem sunt proaste la un moment dat, dar niciodată nu stăm pe loc”, detaliază cineasta.

Deşi filmele sale au protagoniste, afirmă că nu ţine în mod deosebit să spună poveşti despre femei: „Am făcut un scurtmetraj despre prima menstruaţie, un moment intim din viaţa unei fete, însă nu asta era tema efectivă a filmului, ci cât de singuri ne simțim uneori în familie, cât de greu comunicăm unii cu alții. Dar mă interesează şi tehnologia şi efectul inteligenţei artificiale în viaţa noastră, precum şi încălzirea globală, de exemplu, care într-un fel sau altul o să fie prezentă în filmul pe care l-am făcut în Cehia. Dacă ar fi să identific o preocupare comună, atunci este explorarea modului în care trăim acum, comparativ cu felul în care trăiau generațiile anterioare”.

Un film despre presiunile pe care le resimte generaţia de 30-40 de ani, din perspectiva unei protagoniste, este și debutul său, Lucruri pentru care merită să plângi. 

„Foarte multe discuţii din jurul meu erau despre faptul că în jurul vârstei de 30 de ani oamenii se simt obligaţi să arate ce au realizat. Iar dacă nu au ajuns undeva, şi de cele mai multe ori nu au ajuns unde cred ei că ar fi trebuit, se simt ruşinaţi, ca şi cum ar fi făcut ceva greşit. Iar sentimentul ăsta de ruşine duce şi la o senzaţie de neputinţă. Toate discuţiile pe tema asta astea sunt aşa de amuzante, în special când cădem în autocompătimire. La urma urmei, nu ai garanţii în viaţă. Nimeni nu poate să decidă în locul tău care sunt paşii pe care trebuie să îi urmezi. Nici părinţii noştri nu au ştiut dacă deciziile pe care le-au luat erau cele mai bune. Dar nu aveau multe opţiuni. În schimb, noi avem. Trăim într-o lume total diferită faţă de cea în care au trăit părinţii noştri, şi e normal să fim atât de confuzi. Generaţia de după noi o să aibă mult mai multe răspunsuri decât avem noi. Noi abia am reușit să formulăm niște întrebări. M-am gândit că toate întrebările şi situaţiile astea pe care le vedeam la mine şi la cei din jurul meu merită explorate. Şi Nóra Rainer-Micsinyei (actriţa principală şi co-scenaristă – n.r.), care voia să scrie ceva pe marginea asta, simţea la fel”, declară regizoarea. 

În legătură cu faptul că a ales să trateze un astfel de subiect printr-un amestec între comedie şi dramă, spune că „umorul e esenţial în viaţă”: „Şi e foarte util când vrei să îţi plângi de milă (râde – n.r.). E mai acceptabil să îţi plângi de milă făcând mișto de tine. Filmul din Cehia este mult mai serios şi este un experiment pentru mine, să văd, după o dramedie, cum funcţionează un film care e aproape complet dramă, deşi are momentele sale ironice şi lirice. Nu pot să fac ceva care să fie sută la sută tragic. Mi se pare că amestecul între comedie şi dramă e un mod de a vedea viaţa. Şi mi se pare foarte ofertant ca autor de cinema. E greu de găsit echilibrul, însă cu cât e mai dificil, cu atât e mai interesant de lucrat la el. Distribuitorul din Ungaria s-a trezit într-o situație dificilă, pentru că Lucruri pentru care merită să plângi e greu de plasat şi de promovat, filmul fiind un crossover între dramă și comedie. Nu poţi să spui că e comedie pur-sânge, pentru că oamenii vor cumpăra bilet şi vor aștepta un umor extrem de direct, care să-i relaxeze, dar noi vrem să deranjăm. Nu poţi să spui nici că e dramă, pentru că subiectul pe care îl tratează este serios, deşi tonul e light la prima vedere.”

Despre public, afirmă că o interesează oamenii deschişi, care sunt preocupaţi de probleme asemănătoare cu ale sale: „Nu trebuie să aibă neapărat aceleaşi soluţii ca şi mine, dar se uită la felul în care am abordat eu o problemă, după care discutăm şi îmi povestesc şi ei cum văd lucrurile. Atunci, mă simt înţeleasă, simt că am comunicat. Mă simt mai puţin singură şi înconjurată de oameni care gândesc la fel.”

Despre modul în care îşi dezvoltă vizual filmele, cineasta explică: „De foarte multe ori, mă preocupă o temă anume şi o ţin în sertar o perioadă. Dar în acelaşi timp, sunt mult mai atentă şi mai sensibilă la lucrurile din jurul meu care ţin de tema respectivă. Mi se întâmplă să am câte o idee sau efectiv să văd o scenă în faţa ochilor, pornind de la ceva de lângă mine. Vizualizez un moment dintr-o poveste. Poate că nu sunt clare toate detaliile, dar îmi dau seama cum ar putea exista respectiva scenă, care vor fi tonul şi ritmul, ce actori ar putea să mă ajute să spun povestea. E o chestie foarte complexă. Dacă scena este suficient de puternică sau de interesantă, clădesc în jurul ei, până ajunge să devină o poveste care dramatizează o temă pe care vreau s-o explorez.”

Spune că îi este dificil să îşi evalueze statutul de tânără regizoare în industria cinematografică din Ungaria: „Sunt mult mai preocupată să înțeleg cum funcționează lumea privind din interior, ce vreau să fac şi cum să obţin asta, decât să mă analizez din exterior. Îi las pe alții”.

„Mi se pare că nu se vorbeşte suficient despre egalitatea de şanse pentru femei. Sau se vorbește mereu în același fel, fără ca discuţiile să se traducă în fapte. Dar văd că se dau şanse debutanţilor, ceea ce mă bucură. Există în continuare platforma de sprijin Inkubátor, unde anual cinci proiecte primesc finanțare de tip low budget. Programul menține producția de film maghiară conectată la pulsul generației tinere. Alt fel de a intra în industrie nu prea există”, mai afirmă Cristina Groşan. 

Consideră că „cinemaul este un mod de exprimare atât de complex şi atât de rafinat, încât este o provocare foarte mare să foloseşti atâtea instrumente pentru a transmite ceva ce e la tine în cap şi care să însemne acelaşi lucru şi pentru altcineva”.

„Mi se pare un mod de exprimare foarte dificil, plin de provocări. Îţi solicită multe capacităţi. Îţi dă lecţii de viaţă încontinuu, pe toate palierele: creativ, organizatoric, uman, psihologic, financiar. Nu te paşte riscul că ai putea fi prea bun într-un timp prea scurt, cu un efort minim. Să lucrezi în acest mediu e dificil, dar îţi oferă şi satisfacţie şi bucurie. Este ceva magic în a lucra cot la cot cu atâția oameni în tandem, toți în slujba unui film”, spune regizoarea.

„De multe ori, mi se pare că e un lux extrem de mare să faci film. Costurile sunt mari, durează mult, lucrează atât de mulţi oameni, încât apar întrebări și responsabilități. Evident, folosim fonduri publice, iar de cele mai multe ori finanţatorii nu pot să îşi recupereze banii din încasările realizate. Cred că, în momentul în care eşti susţinut şi cu bani publici, chiar dacă sunt câştigaţi în urma unui concurs extrem de competitiv, ai o responsabilitate. Nu aş vrea niciodată să fac filme gândindu-mă exclusiv la câte bilete o să vindem. Dar, în acelaşi timp, nu vreau să fac filme doar pentru mine, fără să mă intereseze cine se va uita la ele”, încheie Cristina Groşan.

Fotografii de Lukáš Havlena, Petr Salaba, György Stalter.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.