Puţine filme româneşti de şcoală au atras atenţia în ultimii ani aşa cum a făcut în 2019 „Creativ”, cu care Ioana Grigore a absolvit masterul în film documentar la UNATC şi la care a lucrat mai mulţi ani. 

Documentar de peste 50 de minute selectat în mai multe festivaluri din ţară şi din străinătate, „Creativ” aduce în prim-plan povestea celui mai avangardist grup de jazz din România anilor ‘80, format din regretatul percuţionist Corneliu Stroe, unul din protagoniştii filmului, şi din pianistul Harry Tavitian, care nu a dorit să fie însă intervievat. Este un film ambiţios, cu un stil care amestecă inspirat interviuri cu personaje spectaculoase, momente muzicale, imagini de arhivă şi chiar elemente de animaţie. 

Prin „Creativ”, Ioana Grigore a devenit una dintre cele mai promiţătoare şi demne de urmărit tinere voci din documentarul românesc. Cel mai nou film al ei, documentarul de scurtmetraj „Apropieri”, realizat tot în cadrul masteratului, a avut premiera mondială în toamna lui 2020 în competiţia de filme studenţeşti a festivalului Ji.hlava. Este un film despre viaţa pe munte, din perspectiva unor salvamontişti. 

Ioana Grigore lucrează în prezent la debutul ei în lungmetrajul documentar, un film despre  Leo Feigin, fascinantul creator al casei de discuri Leo Records din Marea Britanie. El a salvat şi a făcut cunoscută în Occident o mare parte din muzica underground, în special jazz, din ţările est-europene cu regimuri comuniste. L-a întâlnit în timp ce lucra la „Creativ”, în care de altfel Leo Feigin este unul dintre personaje.

Am stat de vorbă cu Ioana Grigore despre începuturile pasiunii sale pentru cinema, despre studiile de la UNATC, despre marea plăcere de a face documentar şi despre lucrurile intime care o inspiră şi o ajută. 

Născută la 14 aprilie 1994 la Piteşti, Ioana Grigore a crescut într-o familie de intelectuali – mama e scriitoare, iar tatăl e jurnalist. Aşa se face că i-a fost cultivat din copilărie simţul artistic: „Am început cu pictura când eram foarte mică. De la pictură am ajuns la fotografie, în şcoala generală.”

Apoi, împreună cu un prieten, s-a apucat să facă mici exerciţii filmice, pe care acum le consideră nişte „prostioare”. Intrase între timp la liceu, la profilul filologie bilingv – engleză, la Colegiul Naţional „Zinca Golescu”. Pentru că o pasionau tot mai mult fotografia şi filmul, între clasele a 10-a şi a 11-a, s-a înscris la Festivalul ManiFest de la Timişoara, unde, alături de alţi participanţi, a contribuit la realizarea unui scurtmetraj de circa 10 minute. A fost o experienţă decisivă.

„Mi-a plăcut foarte mult procesul de lucru, care părea să fie mult mai profesionist decât ce făcusem până atunci. Noi am scris scenariul, am filmat, am regizat şi am montat. Era şi atmosfera de festival”, rememorează Ioana Grigore.

După acest moment, s-a hotărât că mai departe vrea să studieze film, la UNATC. „Oscilam între imagine şi regie, deşi nu am fost niciodată hotărâtă că vreau să fac cu adevărat imagine. Mă gândeam la imagine pentru că aveam o experienţă mai mare cu fotografia. În acelaşi timp, îmi plăcea foarte mult să scriu. Pe atunci, evident, ştiam doar de ficţiune, pentru că nu descoperisem documentarul”, spune tânăra cineastă.

„Eram cinefilă, dar nu cred că vedeam mult mai multe filme decât alţi copii de vârsta mea. Mergeam la expoziţii de fotografie, dar eram obişnuită mai mult cu literatura. Mama era poetă, tata jurnalist, aşa că am crescut într-un mediu de cenaclu literar. Consumam literatură foarte mult”, mai explică ea, adăugând că în cele din urmă a ales regia.  

Despre admiterea la UNATC, pentru care s-a pregătit făcând încă din clasa a 11-a deplasări Piteşti-Bucureşti pentru a lua parte la cursurile de familiarizare, atât pe imagine, cât şi pe regie, spune că a fost un moment plin de adrenalină. 

„A fost o bucurie, în sensul că îmi doream foarte mult să fac film. Prin urmare, nu mă mai gândeam la riscuri: Intru sau nu intru? Ce înseamnă să faci film? Ce se întâmplă după ce termini facultatea? A fost cu împrietenire, cu emoţii pe care nu le pot descrie, cu bucuria de a face acel material video care se cere în timpul admiterii. A fost o super experiență”, îşi aminteşte regizoarea.

Mărturiseşte că i-au plăcut foarte mult studiile de licenţă de la UNATC, făcute între 2013 şi 2016, deşi recunoaşte, zâmbind, că asta nu e o opinie populară printre absolvenţi. „UNATC mi-a oferit un context pe care nu cred că l-aş fi avut în altă parte. M-am dus fără a şti ce înseamnă UNATC ca instituţie şi fără a înţelege exact ce înseamnă să faci film. Dar voiam foarte mult să fac film. Am intrat în şcoală cu acest gând pur, inocent, copilăresc, prostesc. Aşa că nu am avut decât o mare fascinaţie faţă de tot ce s-a întâmplat acolo. În primii doi ani, am stat non-stop în şcoală, dormeam acolo. Era ca un val din care nu îţi venea să ieşi”, afirmă Ioana Grigore.

„La finalul anului trei, mi-am dat seama că UNATC mi-a oferit contextul în care mi-am făcut echipa, în care am cunoscut oameni foarte mişto. Doi profesori mi-au devenit mentori: Doru Niţescu şi Laurenţiu Damian”, adaugă ea.

În acelaşi timp, ştie că nu se poate vorbi doar de bine despre UNATC: „Pragmatic vorbind, înţeleg de ce nu e o opinie populară să îţi placă UNATC. Analizând la rece, nu e cel mai vesel loc din lume. Dar, pentru mine, a fost o experienţă pe care nu aş înlocui-o cu nimic. Inclusiv problemele de producţie de care m-am lovit şi care dureau cel mai tare au ajutat la procesul de acumulare, au făcut parte din formarea mea.” 

Spune că nu a simţit nicio discriminare, nicio presiune că era fată într-un domeniu considerat a fi unul în special al bărbaţilor: „Până la urmă, eram copii. Toţi colegii mei, cu una sau două excepţii, aveau între 19 şi 23 de ani. Până în anul trei de facultate am continuat să fim cu toţii copii.” 

Nu consideră că e o problemă să începi o astfel de facultate imediat după terminarea liceului, dar subliniază că o anume experienţă de viaţă poate fi importantă, mai ales pentru regie. „Nu am simţit că am intrat prea devreme. Datorită entuziasmului pe care îl aveam, mi s-a părut că sunt în momentul potrivit în facultatea aia. Dar, după ce am terminat licenţa, am simţit că am ieşit prea repede din şcoală. Sunt puţini trei ani. Nu era momentul să plec”, declară Ioana Grigore.

Prin urmare, era firesc să continue cu un masterat la UNATC. Deşi mai mulţi studenţi simţeau nevoia unui masterat în documentar, pe atunci nu exista încă specializarea. Aşa că s-a gândit chiar să meargă la Cluj, dar a renunţat rapid la idee – nu voia totuşi să plece din Bucureşti. A încercat la masterul în regia de film de ficţiune la UNATC, însă nu a reuşit. Prin urmare, a luat o pauză de un an de la studii, timp în care a realizat un documentar de scurtmetraj pe tema ecologiei, Mereu pe fugă, dar nu şi astăzi (2017). „Dumnezeu m-a ajutat să nu intru. Dacă aş fi intrat, nu aş fi putut să dau la masteratul de film documentar care s-a înfiinţat imediat anul următor. Încă din ultimul an de licență îmi doream să urmez un masterat în film documentar”, spune ea. 

În acelaşi an, s-a reapucat de Creativ, pe care îl începuse în anul doi de facultate şi pe care voia să îl dezvolte într-un film mai mare: „M-am întors la UNATC cu gândul că masteratul de documentar o să fie timpul meu pentru a putea continua Creativ. Şi chiar aşa a fost. Tot la masterat am cunoscut-o pe Ana Vlad (regizoare de film documentar – n.r.), care mi-a fost îndrumător și care a văzut în Creativ și în mine mai mult decât văzusem eu. În timp, Ana mi-a devenit exemplu, inspirație și o bună prietenă. A fost o întâlnire providențială.”

Însă alegerea de a face documentar, şi nu ficţiune, a venit mai repede, încă din primii ani de facultate. „Nu ştiu să spun care a fost exact momentul. Cred că a fost un parcurs firesc. În anul întâi de facultate trebuie să faci un portret. Un autoportret sau portretul cuiva, care până la urmă se face în rigorile documentarului. În acel an, pe 31 decembrie, am fost într-un orfelinat. Am filmat cum petrec copiii de acolo seara de Revelion. Zece zile mai târziu, am fost într-un penitenciar, făcând pentru examen portretul unui deţinut. Cred că aceste două exerciţii au fost punctul de pornire în relaţia mea cu documentarul. A contat foarte mult şi că profesorii au simţit, chiar înaintea mea, cât de mult îmi place şi m-au încurajat în direcţia asta”, mai rememorează Ioana Grigore.

În toamna anului doi de facultate, printr-un schimb de experienţă universitar, a fost în Serbia, unde a realizat documentarul de scurtmetraj 10:34 to Belgrade (2016): „A fost prima experienţă de filmare în afara ţării, cu o echipă străină. Aveam 20 de ani. A fost extraordinar. Am zis da fără să mă gândesc atunci când Doru Niţescu mi-a făcut propunerea.” 

Tot cam pe atunci, ca exerciţiu de şcoală, s-a apucat şi de Creativ, pe care l-a început după ce l-a cunoscut pe percuţionistul Corneliu Stroe, care alături de pianistul Harry Tavitian a făcut parte din legendarul grup de jazz Creativ. Harry Tavitian, din păcate, a refuzat să fie filmat şi să facă parte din documentar.

„L-am cunoscut pe Corneliu Stroe la un festival de poezie şi jazz. Acolo am aflat de la el povestea acestui grup de jazz care a trimis pe ascuns benzi magnetice în Occident în anii ‘80. Mi-a sunat foarte exotic. Cum faci asta? Cum e posibil? Totul a pornit de la simplul fapt că mintea mea nu putea să conceapă, nu putea să îşi imagineze cum se întâmplă fizic tot acest proces. Iniţial am început să documentez cum au reuşit ei să trimită benzile. După aceea, cunoscând şi alte personaje şi aflând toată povestea, mi-am dat seama, în ani de zile, că de fapt filmul e altceva, e despre o relaţie de prietenie, despre muzică, şi mai apoi despre o generaţie”, subliniază Ioana Grigore.

Spune că a simţi potenţialul unui astfel de subiect ţine de instinct, dar depinde şi de acumulări: „Contează ce-ai văzut, ce-ai citit de-a lungul vieţii, care ţi-a fost experienţa, care sunt lucrurile care te atrag şi pe care le-ai auzit frecvent. În povestea asta, de exemplu, probabil altcineva ar fi văzut altceva sau nu ar fi văzut nimic. Datorită mamei, eu am crescut cu multe poveşti despre comunism, despre închisoarea de la Piteşti, citisem jurnale. Având o astfel de legătură cu perioada aia, care a fost stranie în multe feluri, ajungi inevitabil şi în zona culturală. Sunt sigură că de aceea m-a atras povestea. Cultura mea vizuală şi literară era cumva din zona asta.”

Afirmă că nu i-a fost teamă să se apropie de o perioadă pe care nu a trăit-o şi de o cu totul altă generaţie. „Cred că ăsta a fost norocul filmului, faptul că a fost făcut de oameni care nu au trăit perioda. Nu am venit cu nostalgii, cu frustrări, cu dureri. Am intrat inocenţi şi fresh în tot ce ne povesteau oamenii ăştia. Probabil că şi întrebările pe care le-am pus în cadrul interviurilor erau neaşteptate pentru ei, diferite de cele pe care le-ar fi avut cineva care a trăit perioada. Ne-am împrietenit cu toţi oamenii care au fost în film, inclusiv cu străinii. Probabil că la început ne-au privit ca fiind foarte naivi, dar cred că asta i-a şi atras iniţial. După aceea, s-au creat prietenii, tocmai pentru că nu aveam un statement – nu trebuia să fie un film care să demonstreze ceva. Era un film în care căutam pur şi simplu şi ne entuziasmam cu fiecare interviu din ce în ce mai tare. Cred că asta ne-a ţinut şi pe noi acolo, dar şi pe ei”, explică Ioana Grigore.

Era pasionată de muzică înainte de a se apuca de Creativ, dar recunoaşte că nu şi de acest tip de jazz: „Eu un jazz de avangardă foarte straniu. E o muzică neobişnuită, pe care o înţelegi foarte greu. Dar înainte să o înţelegi, trebuie să o accepţi. Şi ca să o accepţi, trebuie să treacă foarte mult timp, cel puţin pentru a fi în stare să o asculţi fără să te deranjeze. E o muzică foarte interesantă. Dar ajungi la asta destul de târziu. Pe mine nu m-a atras muzica iniţial. M-au atras poveştile, oamenii, casele lor. Intram la ei în casă şi îmi venea să filmez orice era acolo. Fiind prinsă de oameni, de poveşti şi de spaţii, aşa am ajuns să ascult foarte mult din muzica asta. După mult timp de ascultat, am început s-o accept, şi mai apoi, datorită filmului, s-o şi înţeleg.” 

Spune că a avut nevoie de o regie muzicală pentru film: „Piesele lor presupun bucăţi muzicale de 20 de minute, adică momente foarte lungi. Ca să intri în atmosfera muzicii lor, trebuie să asculţi toată bucata. E ca la film – trebuie să vezi tot filmul ca să crească în tine. Aşa e şi cu această muzică. Însă cum faci ca spectatorul să o înţeleagă, fără să laşi 20 de minute de concert, pentru că nu poţi să faci asta într-un film? Atunci, a trebuit ca din muzica lor să facem o „nouă” muzică. Nu am ciopârţit-o, dar am împletit diferite mici momente muzicale. Aici m-a ajutat foarte mult Cristi Georgescu, care a fost monteur, dar cu care am scris de fapt filmul. De asta e şi trecut consultant la scenariu pe generic. Am avut mare noroc, pentru că el, fiind şi muzician şi pasionat de lucrurile ciudate din muzică, a intrat în proiect cu acelaşi entuziasm pe care îl aveam şi eu. De aici şi libertatea filmului. În mare parte, regia muzicală este a lui. E foarte greu să tai muzică. Iar eu nu mai făcusem asta. Atunci, pe baza a ce construiam la nivel de poveste şi imagine, el monta muzica. Am stat în montaj 12 luni, timp în care am lucrat în fiecare zi.” 

„Nu cred că o să mă mai întâlnesc cu aşa ceva. A fost fantastic. Să poţi să lucrezi un an, în fiecare zi. Să nu dormi, doar ca să montezi. Tot procesul a fost o a doua şcoală de film”, adaugă regizoarea.

Pentru anul doi, a avut o variantă a filmului de doar 20 de minute, axată pe Corneliu Stroe. Apoi, a abandonat documentarul timp de un an, pentru a-şi face şi celelalte filme de şcoală: „Dar îmi rămăsese în cap că vreau să termin filmul. Ştiam că e neterminat. Ştiam că încă nu e povestea finală. Prin primăvara lui 2017, m-am apucat de revizionat materialul, care era enorm. Majoritatea erau interviuri şi filmări la Corneliu acasă, dar era mult cantitativ.”

„În mod ciudat, filmul a rămas cu mine. Cred că a contat şi faptul că şi-l dorea foarte mult Corneliu. Faptul că am fost interesată de povestea lui şi că au fost foarte faine zilele de filmare cu el l-a înviat, l-a trezit. A fost foarte important pentru el, aşa că a devenit şi mai important pentru mine. Era fantastic că el îmi dădea acces la povestea asta. La două-trei luni după ce am început să revăd materialul, Corneliu a murit. Moartea lui mi-a întărit hotărârea pe care o aveam deja de a termina filmul. Dăruirea cu care el s-a implicat şi a lucrat cu noi a contat foarte mult pentru mine, atât în procesul creativ, cât şi în plan personal, pentru motivaţia mea”, mai afirmă Ioana Grigore.

Consideră că nu este important în reuşita unui documentar să te împrieteneşti atât de mult cu personajele, cum a făcut ea cu protagoniştii din Creativ, şi că această apropiere depinde de fiecare proiect în parte: „Important e ca prietenia dintre regizor şi personaj să nu influenţeze filmul, adică personajul să nu aibă un cuvânt de spus despre cum să arate filmul din punct de vedere creativ. Eu nu împărtăşesc bucăţi de materiale cu protagoniştii. Vorbim despre film, dar nu le dau materiale, nu îi întreb ce părere au. Nu îi fac autori în film. Asta mi se pare foarte important. Prietenia asta are, într-adevăr, două riscuri. Unul este să-i laşi să intervină în filmul pe care îl faci. Al doilea e să fii tu atât de absorbit, încât să nu mai vezi filmul şi să îi vezi doar pe ei. În cazul meu, nu cred că s-a întâmplat asta. Am rămas lucidă în tot parcursul. Am fost emoţionată şi fascinantă de faptul că ne-au primit, şi aşa s-a construit prietenia, dar nu cred că m-a orbit. Și Creativ confirmă asta, cred eu. Nu am încercat să-i protejez, cum poate s-ar fi putut întâmpla dacă aş fi făcut film despre cineva din familie.” 

Recunoaşte că, deşi filmele-jurnal şi filmele personale îi plac foarte tare, nu se simte pregătită încă să facă un documentar despre ea sau despre cineva apropiat. „Să faci documentar despre cineva din familie este, poate, cel mai greu. Cred că sunt la mine în familie poveşti despre care merită să vorbesc. Aş vrea să o fac, dar nu mă simt în stare acum. Mai am de aşteptat. Deocamdată, îmi place mult să îi explorez pe alţii. Oricum, aş face ficţiune, nu documentar. În documentar, e posibil să tinzi să protejezi protagoniştii, dacă sunt parte din familie. Lăsând filmul la o parte, poveştile pe care le-am identificat la mine în familie mi se par foarte greu şi de povestit. Nu ştiu exact cum s-o fac, astfel încât să fiu în acelaşi timp subiectivă şi suficient de distantă. Îţi trebuie o maturitate emoţională maximă, pe care nu poţi să o ai la 20 şi ceva de ani”, explică de asemenea Ioana Grigore.

Lucrul la filmul Creativ i-a ocupat cea mai mare parte din cei doi ani de masterat, pe care l-a urmat între 2017 şi 2019. Tot atunci a mai realizat un scurtmetraj documentar, Apropieri, despre câţiva salvamontişti şi câinii de avalanşă.

„Nu a fost ceva nou să filmez în munţi, cu oameni de munte. Îmi sunt foarte dragi munţii. Timpul pe munte îmi face foarte bine. Îmi place să zic că – şi nu e romantic, pentru că chiar aşa e – am crescut în munţi şi în biserică. Sunt două locuri pe care le-am împletit de când mă ştiu. Atunci, fără să-mi propun, în film a venit foarte firesc alăturarea muntelui şi a divinităţii. Dar lucrurile astea le-am descoperit pe parcurs. Am început proiectul cu gândul că fac un film despre câinii de avalanşă. Şi, acum, clar nu este un film despre asta. Este un film în care omul și natura se întâlnesc în munți, la granița dintre viață și moarte”, observă cineasta. 

Spune că Apropieri a venit într-un moment în care era „foarte aşezată şi zdruncinată în acelaşi timp”: „În decembrie 2018, în ajunul Crăciunului, cu două luni înainte de prima filmare la Apropieri, a murit părintele meu duhovnic. Mi-a fost duhovnic toată viaţa. Pentru mine, a fost cea mai zdruncinătoare moarte de până acum. M-a afectat foarte mult, dar nu neapărat într-un sens negativ. M-a aşezat în toată perioada aia, dar şi în următorul an. Atunci, apropierea în film a divinităţii, a lui Dumnezeu, a venit firesc. Era foarte aproape de ce simţeam eu atunci.” 

Mărturiseşte că nu se fereşte să vorbească despre credinţa ei, pentru că face parte din ea: „Cred că toate lucrurile în viaţa mea, şi poate mai ales cele legate de film, s-au determinat unele pe altele. Am cunoscut un personaj care m-a dus spre alt personaj. Un proiect m-a dus la altul. Ştiu că nu am plănuit toate astea. A trebuit să se întâmple. Chiar simt – şi nu mă feresc în niciun fel să spun asta – că a avut legătură cu o intervenţie divină. Există o călătorie pe care nu o fac singură. E o prezenţă cu mine non-stop. Indiferent de ce mi se întâmplă, rău sau bun, nu sunt singură. Cu siguranţă, şi peste moartea duhovnicului meu, care mi-a fost foarte apropiat şi foarte bun prieten, am trecut tot pentru că am avut această prezenţă a lui Dumnezeu.” 

În opinia sa, credinţa joacă un rol şi în activitatea de cineast: „Mă ajută foarte mult în tot parcursul. Şi nu vine din nevoia de a mă gândi la asta ca să-mi facă bine. A fost cu mine dintotdeauna. Mama m-a dus la sfânta liturghie de când m-am născut. Nu mi s-a impus niciodată să fac asta. A venit firesc. Am fost, am simţit că sunt de-a locului şi am ales să rămân acolo.”

La aproape doi ani de la terminarea masteratului şi după un an de pandemie, spune că se simte, totuşi, foarte norocoasă. Lucrează de ceva timp la debutul ei în documentarul de lungmetraj, un film despre viaţa bogată a lui Leo Feigin, creatorul casei de discuri Leo Records din Marea Britanie. L-a cunoscut în timpul filmărilor la Creativ, unde de altfel a devenit unul dintre personaje. Leo Feigin a lansat în anii ‘80 la Londra, pe piaţa muzicală occidentală, benzile cu jazzul de avangardă cântat de Creativ. De fapt, el a salvat o bună parte din muzica underground din ţările cu regimuri totalitare. 

„Pandemia ne-a prins cu ceva material filmat, pe care acum îl putem monta. Însă nu este suficient. Vrem să mai filmăm. Anul trecut aveam foarte mult de umblat, însă nu am mai putut, evident, să plecăm nicăieri”, explică regizoarea. 

 În acelaşi timp, spune Ioana Grigore, „îmi propun ca vara asta să documentez un nou proiect de lungmetraj documentar. Am două subiecte, dar nu o să vorbesc deocamdată despre nici unul. Mi-e dor să scriu, să caut şi să cercetez. Vreau să dau şi la doctorat în toamnă. Prin urmare, pe termen scurt există nişte planuri, nişte gânduri. Doamne ajută să şi iasă.” 

Documentarul o atrage, notează ea, pentru că este un proces imprevizibil şi o căutare continuă: „E foarte neaşteptat, asta îmi place la documentar. Majoritatea subiectelor pe care le-am ales, nu le-am căutat. Am întâlnit nişte oameni, apoi am ajuns la o poveste. Am început să sap în ea şi să filmez.”

„Filmele mele s-au scris ori s-au rescris în montaj. Acolo se întâmplă totul. În rest, e doar o căutare. E o căutare cu camera, pentru că la toate exerciţiile şi documentarele pe care le-am făcut, am filmat şi eu – am fost la prima sau la a doua cameră. După căutările de început, îmi dau seama de povestea pe care o cercetez şi pe care ulterior vreau să o spun. Povestea aia creşte pe parcurs. De multe ori, e posibil să devină altă poveste în montaj, chiar dacă păstrează acelaşi mesaj. Creativ a pornit de la ceva şi, în cele din urmă, a fost un film despre altceva, despre mult mai multe lucruri decât credeam eu că o să fie. E scenaristică ce faci la montaj. Şi asta îmi place foarte mult”, încheie Ioana Grigore.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.