Scenarista și regizoarea Ruxandra Ghițescu a debutat în lungmetrajul de ficțiune în acest an, cu „Otto Barbarul”, un film promițător despre suferința unui adolescent care și-a pierdut iubita, cu premiera în competiția Festivalului Internaţional de la Sarajevo. Am stat de vorbă cu cineasta despre studiile sale din Germania, despre parcursul de până acum – de la script supervisor, la autoare a mai multor scurtmetraje și acum a unui lungmetraj -, dar și despre zonele care o interesează.

Născută la 21 iulie 1981 la Constanța, Ruxandra Ghițescu a absolvit mai întâi „Politici de marketing” în cadrul Facultății de Comerț a Academiei de Studii Economice (ASE) din București (2000-2004).

„Nu m-a interesat zona vizuală în liceu. Nu am avut niciun fel de aplecare. Nu vin dintr-o familie cu tradiție în zona asta. Am făcut Matematică-Fizică la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța. Am fost olimpică la Fizică. După liceu, am intrat la Construcții Nave la Galați și la ASE București”, își amintește regizoarea.

În facultate, nu s-a regăsit în ceea ce studia la ASE. Avea mai degrabă căutări de exprimare artistică. „Desenam, făceam fotografie, aveam intervenții grafice. Apoi, încercam să fac management cultural pentru niște prieteni artiști. Cred că diploma a fost despre artist underground vs. artist mainstream și marketarea în mediul țintă. Mă interesa foarte mult zona asta, și mai ales pe muzică”, mai rememorează ea. 

În acei ani, prietena ei cea mai bună lucra ca asistentă pentru regizorul german Didi Danquart, care filma în România lungmetrajul Offset (lansat în 2006), după un scenariu de Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu. A făcut cunoștință cu Didi Danquart, căruia i-au plăcut preocupările sale artistice și care i-a sugerat să meargă la școala multimedia şi de artă Hochschule für Gestaltung din oraşul german Karlsruhe, unde el era profesor. A studiat acolo între 2005 şi 2012, obținând în 2008 ceea ce se cheamă pre-diploma (echivalentul licenței) și, la final, diploma (echivalentul masterului). 

„Școala aia e atipică. A fost făcută ca o platformă pentru ca artiștii să întâlnească alți artiști. Nu era o școală la care să se ducă copii de 18 ani, care abia terminau liceul. Aveau un sistem de admitere foarte particular. Nu aveau obligativitatea unui anumit număr de studenți, și atunci luau doar dacă aveau ceva de luat. Asta era când am intrat eu, pentru că după aceea s-a schimbat. Este o școală făcută în colaborare cu un centru de artă contemporană, ZKM, și era doar parțial finanțată de stat. Aşa că avea o libertate foarte mare. Nu e o școală cu departamente, cu repetitivitatea cursurilor”, explică cineasta.

La început era pasionată de instalații video: „Am stat vreo șase ani în școala aia fără să fac film. Am făcut multimedia, am făcut niște expoziții de grup, am făcut instalație.”

De film a început să fie mai atrasă după ce a urmat un seminar de scenaristică susţinut de Răzvan Rădulescu, profesor invitat acolo. „Pentru mine, filmul a devenit interesant în momentul în care l-am văzut ca un mediu. Înainte să descopăr filmul ca mediu de expresie vizuală, nu m-a pasionat extrem de mult. Era o chestie de entertainment, și atâta tot. În momentul în care am descoperit un cinema mai profund prin școala pe care am făcut-o, atunci a devenit interesant. Când am văzut că poate să însemne mai mult decât o narațiune, un erou și o rețetă”, detaliază Ruxandra Ghițescu. 

În cadrul atelierului cu Răzvan Rădulescu, a scris scenariul pentru Nina  (2008), care avea să devină și primul său scurtmetraj ca regizoare, şi pe care l-a realizat în paralel cu scurtmetrajul de pre-diplomă, Genealogia unui sărut (2008). 

În acei ani de început, o interesa foarte mult forma și expunerea către spectator. Privea filmul în primul rând ca pe un mediu, „cum este mediul galeriei pentru filmul experimental sau pentru o instalație video”. „Toate scurtmetrajele mele au fost exerciții, făcute să mă antrenez, să văd dacă pot să pun și o poveste pe lângă forma pe care o doresc”, subliniază regizoarea.

Între timp, intrase deja în cinematografia română, fiind video assist operator la Offset. Și pentru că la școala din Germania nu avea obligativitatea studiului, ci trebuia doar ca în primii patru ani să obțină câteva note, a putut începe să lucreze în paralel ca script supervisor (ceea ce înainte se chema secretară de platou), asta și pentru că îi aducea și niște bani. Așa a colaborat cu Adrian Sitaru, în special la Pescuit sportiv (2008), cu Radu Gabrea, la Cocoșul decapitat (2007), Călătoria lui Gruber (2008) și Mănuși roșii (2010), sau Nae Caranfil, la Restul e tăcere (2007) și, mai recent, Closer to the Moon (2014), plus la diverse alte filme străine care se realizau în România. 

Consideră foarte importantă experiența pe care a câștigat-o ca script supervisor: „E un job foarte aproape de tot ce înseamnă platou, lucrul cu actorul și decizii pe care le iei după aceea ca regizor. Lucrezi foarte îndeaproape cu toți șefii de departamente. Deși e foarte rațional, are și o mică parte de creativitate, de decision making. E un mare câștig să ai o experiență prin proxy, lucrând lângă alții. Apoi, m-a ajutat foarte mult să îmi fac scurtmetrajele aici. De asta le-am făcut în România, și nu la școală, pentru că aveam acces mult mai ușor la actori și la echipamente.” 

În acei ani a mai scris și regizat scurtmetrajele Urban Groove (2010), un exercițiu de școală dur, care discută modul în care receptăm violența (poate fi văzut aici), Perfuziunea (2012) și Probleme de familie (2012), filmul pentru finalul studiilor din Germania (disponibil aici).

Spune că decizia de a face filme a venit de la sine, fără să îşi fi propus neapărat asta: „A fost o oportunitate. Nu le vedeam neapărat ca filme. Majoritatea erau niște exerciții de școală. Au ajuns să fie filme, dar nu le-am făcut ca să fac filme.”

Consideră că a început cu adevărat să realizeze filme abia după școală, cu scurtmetrajul Ana se întoarce (2016), continuat cu un alt scurtmetraj, Despre noi (2020), încă nelansat.

„Scurtmetrajele mele sunt atât de diferite între ele pentru că la fiecare căutările au fost altele. Evident, toate sunt din mine. Dar cred că se vede clar că primele sunt filme făcute înainte să o am pe fiica mea. Înainte eram mai interesată de anduranța unui spectator la diverse expuneri. După ce am avut-o pe Matilda, am căpătat un interes spre altă zonă, mai interioară. Am început să îmi doresc ceva care să fie translatat mai ușor, ceva care să fie mai accesibil. Dar aceste lucruri au venit de la sine. Abia ulterior am tras niște concluzii”, mai spune Ruxandra Ghițescu. 

„În general, fusesem expusă la filme cu niște evenimente extraordinare. Erau niște personaje în circumstanțe extraordinare, care făceau niște alegeri extraordinare ce le schimbau viețile. În momentul în care am descoperit că filmul poate să fie despre mine, că pot să sap interior și nu trebuie să caut în exterior niște lucruri, a devenit interesant. Dar înțeleg nevoia unei forme. Înțeleg de ce un spectator are anumite așteptări și că trebuie să îmbraci niște căutări în forme accesibile, pentru că altfel nu se numește film, ci altceva. Este adevărat și că „accesibil” e un termen larg”, completează ea.

„Dacă forma poate să învelească o narațiune, e mai accesibilă. Filmul mă interesează în măsura în care mă face să descopăr ceva despre mine sau să mă adâncesc în niște zone în care nu m-aș adânci altfel. Crearea unei narațiuni îți oferă confortul exteriorizării”, își explică cineasta viziunea. 

Prin 2014, a renunțat să mai lucreze ca script supervisor și a decis că este momentul să își asume meseria de scenarist și de regizor, dar făcând în paralel reclame (pe care le-a abandonat, de asemenea, între timp). 

„Terminasem școala. Fiica mea era deja la grădiniță. Și am început să aplic la programe de talents. Am început la Transilvania Talents, apoi Sarajevo, Berlin și altele. Le-am luat pe toate la rând. Au fost foarte importante, pentru că au venit ca un fel de încurajare exterioară. Nefăcând școala aici și fiind după o lungă pauză de platou, mi-a fost destul de greu să îmi găsesc un anturaj. Așa că a fost cumva eliberator să particip la aceste programe, pentru că nu mai eram exclusiv în România. Intram în industria europeană de film, care devenea din ce în ce mai accesibilă”, mai afirmă Ruxandra Ghițescu.

Spune că nu simte o frustrare că nu a făcut o școală propriu-zisă de film, dar că are o „invidie constructivă” pentru colegii din branșă pe care îi cunoaște și care au terminat facultăți de film bogate și celebre, cum sunt cele de la Londra și New York, unde au avut toate mijloacele la dispoziție. „Oamenii cu studii acolo pe care îi cunosc au know-how-ul meseriei, tehnic vorbind. Înțeleg toate mijloacele filmice, le-au folosit și sunt în control. Eu mă simt norocoasă că am lucrat la toate filmele astea produse pe la Buftea și Castel, pentru că măcar am văzut cu ce se poate lucra. Dar nu le-am lucrat ca regizor niciodată. Am o invidie constructivă față de oamenii care ajung în școală să facă filme cu absolut orice. Și aleg după aceea să facă filme minimaliste, pentru că așa își doresc, nu pentru că nu își permit sau nu ar ști cum să folosească mijloace tehnice mai bogate”, declară cineasta.

Despre adolescentul pe care l-a ales ca personaj principal pentru debutul său, Otto Barbarul, spune că este inspirat dintr-un băiat care există în realitate, pe care îl cheamă tot Otto și peste care a dat când era gravidă. Însă recunoaște că protagonistul filmului este în mare parte, de fapt, inspirat din ea însăşi. 

„Sunt niște lucruri foarte personale pe care am dorit să le înțeleg și cu care am dorit să fac pace. Apoi era faptul că urma să am o fată. Am găsit ceva confort în a explora vârsta adolescenței, pe care la vremea ei am ars-o foarte rapid și am devenit eu fără să îmi dau seama de proces. Mi se pare că toți facem asta. Ne asumăm cu dârzenie masca socială a adultului, dar de fapt rămân în tine foarte multe lucruri nerezolvate, care țin de suflet, și nu de carcasă”, mărturisește ea.

Filmul „a fost o întoarcere la ceea ce am lăsat în urmă ca individ în momentul în care m-am maturizat” și este, de asemenea, și despre „ce urma să las în urmă ca părinte”, adaugă ea. 

Recunoaște că este un film cu care a dorit să se desprindă, conștient și asumat, de un realism pur și că a dat subiectului forma unei metafore a „supraviețuirii adolescenței”. Stilistic, Otto Barbarul are un aspect retro, de poveste în afara timpului, iar intervențiile la nivel de imagine și de montaj sunt pronunțate. „Nu mi-am dorit niște situații realiste, nu mi-am dorit să creez realism. Am vrut extraordinarul în situațiile din film”, explică regizoarea. 

„Lungmetrajul a fost cea mai faină experiență a mea cu filmul. Filmezi mai multe zile, povestea îți permite mult mai multe lucruri. De scurtmetraje m-am folosit ca să văd dacă pot face un lungmetraj. Nu am urmărit ca structura de scurtmetraj să fie pe o rețetă de scurtmetraj. Tot timpul au fost ferestre către narațiuni mai largi. M-am simțit foarte confortabil să lucrez la lungmetraj”, spune Ruxandra Ghițescu.

Mai mărturiseşte că există o latură agresivă în cinemaul său, vizibilă în unele dintre filme. „Acum fac un master la CESI despre filmul horror – The Female Gaze in Horror Films. Mie îmi face bine agresivitatea în film. Sunt o persoană agresivă care day-to-day nu trăiește într-un mod agresiv, pentru că nu se poate și nu e ok. Dar am o doză de agresivitate pe care îmi place să o trăiesc în filmele pe care le văd. Și poate că de aici și latura asta în filmele mele. Mă gândesc că sunt și alți oameni care vor și caută genul acesta de trăire mai viscerală. Îmi place foarte mult zona asta de umbră”, admite regizoarea, fără a exclude posibilitatea de a face la un moment dat un film horror, dar „unul mai conceptual”.

În acelaşi timp, este interesată şi de relaţii în filmele sale: „Îmi place foarte mult să vorbesc despre relații, pentru că mi se pare că le văd altfel decât le văd expuse în jurul meu în filme. De obicei observ în jur – şi îmi place foarte mult să le scriu – mici crăpături, mici inadvertențe, mici rupturi care se întâmplă în relaţii din lipsă de comunicare. Sau, dimpotrivă, o relație puternică, dar care e noncomunicativă. Îmi place să le regizez. Şi îmi place foarte mult să lucrez cu actorii partea asta.”

Întrebată dacă s-a simţit discriminată ca femeie în industria filmului, Ruxandra Ghiţescu spune că se simte discriminată „în foarte multe circumstanţe”, dar nu ca regizoare.

„Adevărul e că trăim într-o societate care este încă patriarhală şi discriminatorie cu femeile în viaţa de zi cu zi. Şi mă simt discriminată în foarte multe circumstanţe, dar nu în postura de regizor. Jocurile de putere sunt așa de diferite în contextul filmmaking–ului. Când ești regizor și trebuie să te impui, e o altă lume. Nu mai e vorba că ești femeie sau că ești bărbat. Ești regizor, și cu asta, basta. Dar ține de fiecare cum reușește să facă asta. Pe de altă parte, îmi amintesc cât de nasol a fost ca video assist operator şi cât am suferit ca femeie într-un departament tehnic pe set”, mărturiseşte ea.

Ruxandra Ghiţescu afirmă că cel mai discriminatoriu lucru pe care l-a trăit ca regizoare şi care a surprins-o neplăcut a fost să i se spună că nu face filme care par regizate de femei, doar pentru că unele au momente mai violente sau scene de sex.

„S-ar presupune că există un gen făcut de femei. Când auzi aşa ceva, îţi dai seama că e vorba de incultură cinematografică. Mi se pare nasol când generalizezi. Nu știu ce fel de filme fac femeile. Acum mă bucur că am făcut un film, Otto Barbarul, cu o echipă în care majoritatea departamentelor au fost conduse de femei. Ne-am luat de mână şi am făcut un film curajos, așa cum ne-am dorit”, încheie Ruxandra Ghiţescu.

Photo Credit: Norbert Fodor

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.