L-am întâlnit pe regizorul Jean-Paul Salomé pe 26 martie, în mansarda Institutului Francez. Salomé, cu eșarfa de cineast la purtător, venise în București pentru Festivalul Filmului Francez, cu ocazia celui mai nou film al său, La syndicaliste (Sindicalista), care urma să fie proiectat la Elvira. 

Filmul spune povestea reală a lui Maureen Kearney (interpretată de Isabelle Huppert), o lideră sindicală la multinaționala franceză Areva. După ce a scos la iveală un contract secret încheiat cu China privind energia nucleară, Kearney a început să primească amenințări repetate, care au culminat în decembrie 2012 cu un viol. În cadrul investigației, poliția franceză a început să se îndoiască de mărturia lui Kearney, care din victimă a devenit suspect.

Ați avut premiera în Italia, la Festivalul de film de la Veneția. Cum a fost? 

Formidabil, a fost ceva formidabil. Am terminat filmul cu 3-4 zile înainte de festival – am lucrat toată vara să-l terminăm la timp – și apoi ne-am trezit în această sală cu o mie de oameni. Mulți actori nu văzuseră încă filmul – Isabelle îl văzuse – și l-au descoperit acolo. Ca cineast, a fost o experiență foarte frumoasă, pentru că a fost prima proiecție publică și am simțit imediat că publicul a perceput filmul într-un mod extrem de violent: a fost un soi de stupoare în sală.

În România, cazul lui Maureen a trecut de-a dreptul neobservat – din câte știu, nici măcar nu a circulat în presă. Care a fost primul dumneavoastră contact cu povestea?

Un tweet care vorbea despre o carte scrisă de o mare jurnalistă de la L’Obs, care a făcut o întreagă anchetă. Am citit-o imediat și așa am descoperit povestea, pentru că, la fel ca mulți alți francezi, n-o știam. Foarte puțină lume știa de fapt povestea în Franța. Așa că mi-am zis că, cineast fiind, singurul lucru pe care știu să-l fac sunt filme, deci hai să încerc să fac această poveste cunoscută prin cinema.

Cât despre Isabelle Huppert, ea a avut vreun contact direct cu Maureen? Cum și-a construit personajul?

Pe Isabelle am pus-o să citească cartea încă dinainte să începem lucrul la scenariu. A citit-o și mi-a zis: „Povestea e formidabilă, iar personajul are o forță uriașă, deci scrie scenariul și hai s-o facem!” Așa că am scris scenariul cu Isabelle în minte. În plus, exista și o asemănare fizică între cele două, la care mă gândisem încă de când citeam cartea și mă uitam la pozele cu Maureen. Dar Isabelle n-a vrut s-o întâlnească pe Maureen: cred că pentru că n-a vrut să intre într-un soi de imitație a personajului. Sigur, a vrut să arate ca ea: blondă, cu breton, ochelari și toate cele; dar n-a vrut s-o imite mai mult de atât. În același timp, fără să încerce s-o imite, pur și simplu a devenit Maureen Kearney.

Ca cineast, a fost o experiență foarte frumoasă, pentru că a fost prima proiecție publică și am simțit imediat că publicul a perceput filmul într-un mod extrem de violent: a fost un soi de stupoare în sală.

Știu, de pildă, că niște prieteni apropiați de-ai lui Maureen Kearney au văzut filmul și i-au zis: „Ești chiar tu, te recunoaștem complet, chiar și fizic”, asta în ciuda faptului că Maureen Kearney are un accent irlandez care n-a fost imitat în film. Dar, în rest, „ești tu”.

Sunteți deja la a doua colaborare cu Isabelle: anterioara a fost o comedie. Mă gândesc că v-ați format deja un anumit stil de a lucra împreună pe platou. Vorbiți-mi un pic despre el. Cât de rigid este scenariul? Schimbă Isabelle replici?

Primul lucru are loc înainte de filmare. De ambele dăți în care am lucrat cu ea, am stat și am citit scenariul împreună. Îl citim și facem modificări. Atunci când lucrăm la costume, coafuri și așa mai departe, vorbim mereu despre scenariu, iar ea mă-ntreabă: „Ești sigur de asta?” Și treaba asta se repetă în jurul multor întrebări. Iar apoi urmează un soi de mic „work in progress” care are loc în diminețile de filmare, când o vizitez în cabina ei, la machiaj. Acolo, vorbim din nou despre secvențele pe care le avem de filmat de-a lungul zilei, iar ea îmi pune întrebări și îmi zice dacă au mai rămas lucruri în dialog pe care nu le simte. Durează vreo zece minute în general: ne recalibrăm și apoi suntem gata. E un ultim retuș acolo, dimineața, la machiaj. Apoi filmăm, filmăm, filmăm. Pentru că Isabelle nu e genul care psihologizează. Ce vrea mereu e să ne asigurăm că spectatorul înțelege ce am vrut să spunem cu fiecare secvență: „Asta vrei să spun?” Vrea să fie sigură că spunem aceeași poveste.

Ați scris scenariul împreună cu Fadette Drouard. A fost o decizie luată tocmai pentru a avea și această înțelegere feminină în procesul creativ? Pentru că este vorba, în mod esențial, de povestea unei femei.

Da, cred că am vrut să lucrez cu o scenaristă tânără tocmai pentru că am vrut această perspectivă feminină. Și în plus, aveam nevoie și de cineva mai tânăr, de cineva din altă generație. Am vrut să mă confrunt cu asta în lucrul cu ea. Ne știam, ne întâlniserăm acum vreo patru-cinci ani, iar atunci mi-am spus că e o persoană potrivită cu care să lucrez la un film. Și ce a fost amuzant a fost faptul că am și avut puncte de vedere diferite: cum să insinuăm îndoiala vizavi de protagonistă?

Ce mă interesează pe mine ca actriță e să joc îndoiala și să-l fac pe spectator să se îndoiască.

Cum să facem spectatorul să înțeleagă că au fost bărbați care s-au îndoit de această femeie? Pentru că, de la un punct, îndoiala devine motorul acestui film. Și-mi amintesc că îi spuneam mereu lui Fadette: „Ba da, ba da, ba da, trebuie să avem îndoială, trebuie să avem îndoială”, iar ea-mi spunea: „N-o să reușim, nimeni n-o să creadă că această femeie ar putea să fie o mitomană și toate cele”. Totuși, am continuat să împing scenariul în direcția aceea, pentru că am simțit că e important să o facem în felul ăsta. Iar acum, recunoaște și ea că îndoiala este cu adevărat în film.

Maureen e, așa cum se glumește și în film, un soi de Wonder Woman, are această energie supraomenească. Și totuși, în același timp, din punctul de vedere al oamenilor legii, ea nu e altceva decât o „victimă rea”. A fost această direcție vădit feministă acolo de la început sau a venit mai degrabă pe parcurs?

A venit foarte devreme, pentru că un lucru pe care Isabelle l-a simțit foarte puternic când a citit cartea și pe care mi l-a zis a fost ăsta: „Ce mă interesează pe mine ca actriță e să joc îndoiala și să-l fac pe spectator să se îndoiască”. A vrut mult asta, iar mie mi s-a părut interesant. A fost o întrebare pe care ne-am pus-o foarte devreme în proiect, de la începutul scrierii scenariului. Pe de altă parte, cred că a fost accentuată la filmare. Isabelle este regina îndoielii, joacă asta foarte bine, iar asta s-a văzut foarte repede, așa că am subliniat asta atât la filmare, prin jocul lui Isabelle, cât și la montaj.

Un lucru pe care eu ca spectator aș fi vrut să-l văd mai mult în film este aspectul politic. Sigur, apar mulți politicieni ca personaje în film, dar filmul nu oferă aproape niciun verdict sau măcar vreun punct de vedere politic, ba chiar stă departe de asta. De ce?

Pentru că ce m-a interesat pe mine a fost latura umană: de ce s-au purtat politicienii în felul ăsta cu ea, de ce au dat din umeri și i-au întors spatele? E ceva șocant și violent în asta și asta am încercat să arăt în film. N-am avut vreo ambiție să ne poziționăm pro sau contra în dezbaterea despre energia nucleară – Maureen a fost o sindicalistă deosebită în acea lume. Și atunci mi s-a părut coerent, ca regizor, să nu mă văd dând lecții economice sau politice, pentru că nu m-a interesat asta. Motorul adevăratei Maureen Kearney este justiția, justiția socială. Ea nu se lupta ca să apere energia nucleară, ci pe cei 50 de mii de angajați ai Areva. Pentru că se temea că, deodată, în urma acordului cu chinezii, acești 50 de mii de angajați și-ar fi putut pierde joburile.

Totuși, cred că aici, în România, spiritul civic și felul în care francezii își apără drepturile e ceva foarte admirat. Ce simțiți în legătură cu protestele din Franța? 

Cred că ceea ce trăim acum e tocmai dovada faptului că dialogul dintre sindicate și guvern nu funcționează. Nu știu a cui e vina, dar, dată fiind situația din Franța, tradiția discuțiilor dintre sindicate și guvernul francez, ceva nu merge. Guvernanții nu ascultă propunerile sindicatelor, iar undeva pe drum mesajul se pierde. Așa că acum ne confruntăm cu un conflict care se întețește cu fiecare nouă zi.

Întorcându-ne la film, unul dintre lucrurile care te face, ca spectator, să empatizezi mai ușor cu povestea – care altminteri este șocantă și cât se poate de neobișnuită – este reprezentarea asta aproape kafkiană a procesului birocratic, care funcționează ca un bulgăre de zăpadă: fiecare nou moment aduce încă o frustrare peste toate cele anterioare. Care a fost rolul birocrației în film?

Cred că este dovada că justiția nu este independentă și că, în cazul ăsta, a fost controlată de undeva de sus, de unde s-a dictat ce să se întâmple. Ai polițiștii care conduc investigația și care sunt sub presiunea procurorului, care e la rândul lui sub presiunea ministerului și așa mai departe – toți acești bărbați sunt sub presiune și ajung să ia decizii proaste. Iar investigația dă greș pentru că, la fiecare strat, ai niște bărbați cărora le e frică. Iar la baza piramidei se află Maureen Kearney, care trebuie să se lupte cu toate astea. În orice caz, dacă e ceva ce s-a transpus bine în film, este faptul că justiția nu și-a făcut treaba în această nedreptate trăită de Maureen. Și mai e cineva care nu și-a făcut treaba: presa. La momentul acela, jurnaliștii nu au spus povestea asta. Rămâne o chestie opacă și îngrijorătoare ce interesează presa și ce nu.

A văzut Maureen filmul? 

Sigur că da. Prima vizionare a fost foarte violentă pentru ea. Isabelle arată și foarte mult ca ea în film, așa că toate secvențele cu agresiunea, pe care ea a încercat să le uite… i-a fost foarte greu să le vadă pe ecran. Iar apoi s-a uitat la film de mai multe ori, în săli cu alți spectatori, și a văzut că oamenii i-au înțeles povestea și că au empatie pentru ea. Și a liniștit-o mult asta. Iar apoi a ajutat cu promovarea filmului în Franța: a luat parte la tot felul de proiecții, interviuri – chiar și cu Isabelle – și dezbateri în cinemauri.

Filmul este, într-adevăr, foarte violent: începe in medias res, iar violența e ca un catalizator pentru poveste. A fost asta o decizie luată de la bun început – să forțezi spectatorul să vadă atrocitatea pe care a trăit-o Maureen? Cred că momentul agresiunii ar fi putut funcționa și fără să vedem efectiv abuzul, deși, sigur, este mult mai puternic și mai visceral așa.

Am avut dorința să stilizez: să nu fie ca un documentar, ci să trăim agresiunea prin Maureen, prin ochii ei. Am vrut acest soi de POV, în care vedem totul din punctul ei de vedere până în momentul în care leșină. Și mi s-a părut că e ceva mult mai puternic decât să arătăm niște simple imagini violente sau să mergem pe niște soluții clasice, care s-au mai făcut în genul ăsta de filme.

Scopul nostru a fost să facem această poveste cunoscută.

În orice caz, ca cineast, am fost mult mai interesat în a mă pune în pantofii lui Maureen și în a vedea ce vedea ea, prin acel sac de pe față, decât în a-mi pune aparatul de filmat ca un simplu spectator, ca un voaior.

Pentru că e și ușor să ajungi să pici într-un soi de senzaționalism exploatator.

Da, secvența a fost interesantă tocmai pentru că aparatul nu a fost în poziția unui personaj exterior.

Ce aveți în plan ca cineast pentru perioada următoare?

Încă nu știu despre ce va fi următorul meu film. Momentan, acest film înseamnă mult pentru mine, așa că îl acompaniez prin lume. Urmează să mergem în Italia cu filmul, iar Isabelle va veni și ea. Scopul nostru a fost să facem această poveste cunoscută. Și, în plus, pentru mine, povestea nu e complet încheiată în ceea ce privește filmul, ceea ce e neobișnuit, așa că vreau să-l acompaniez pe cât de mult posibil. Da, am niște alte idei, dar momentan cam asta fac.

Filmul va fi distribuit în cinematografe de Transilvania Film din 21 aprilie.

Codrin Vasile

A studiat regia la UNATC, unde a scris articole pentru Film Menu și o licență despre filmografia timpurie a lui D.A. Pennebaker. Îl preocupă fotografia analog și video art. Speră la o ediție Criterion a Shrek 2. Face filme.