Filmele lui François Ozon au fost întotdeauna elegante și carismatice. Considerat unul dintre cei mai importanți cineaști francezi contemporani, François Ozon este și un feminist, unul dintre puținii regizori care oferă actrițelor roluri principale puternice în care își pot prezenta talentul. Cel mai recent film al său, Crima este a mea (Mon Crime), este încă un exemplu al acestei viziuni – după cum îl descrie Screen Daily, filmul este „o porție subtilă de triumf feminist”. Adaptată după o piesă de teatru din anul 1934 (care a mai avut parte de două adaptări la Hollywood, de-a lungul anilor) , povestea le are în centru pe Madeleine (interpretată excelent de Nadia Tereskiewicz), o tânără actriță, cu o carieră mai degrabă absentă și fără prea multe perspective, aflată în căutarea unei șanse de a se afirma, și pe prietena ei Pauline (interpretată de minunata Rebecca Marder), o avocată la fel de lipsită de succes. Cele două locuiesc împreună, sunt falite și au o restanță de cinci luni la chirie. Într-o zi, Madeleine se întoarce acasă de la o întâlnire cu un producător bogat, care aparent a violat-o, și câteva ore mai târziu află că acesta a fost ucis. Ba mai mult, e suspectată că ea ar fi criminalul, fapt care le determină pe Madeleine și Pauline să pună la cale un plan cât se poate de ingenios și mincinos. Cele două pretind că Madeleine este într-adevăr criminalul, însă a acționat în legitimă apărare, iar Pauline devine astfel avocata ei. Nimic nu pare să le stea în cale, decât dacă altcineva care pretinde că este adevăratul criminal ar apărea.

O comedie fermecătoare și plină de umor, pe care am avut șansa s-o văd la începutul acestui an când am fost la Paris pentru o scurtă vizită de presă, în cadrul căreia l-am cunoscut pe François Ozon. Faptul că am savurat fiecare moment al filmului, a făcut întâlnirea mea cu renumitul regizor să fie una și mai anticipată. Am avut ocazia să povestim, într-un timp foarte scurt, trebuie să mărturisesc, despre povestea originală, cum a descoperit-o și ce l-a fascinat în legătură cu ea. 

Cum ați descoperit această poveste?

Un prieten mi-a povestit despre o piesă de teatru din anii ’30. Îmi doream de foarte mult timp să fac un film despre un fals infractor și căutam o poveste de genul acesta. Am citit piesa, care te transportă în Franța anilor 1930, are acea atmosferă tipică, și mi s-a părut că ar putea deveni un bun subiect de film. O oportunitate de a vorbi despre distribuția puterii între bărbați și femei în prezent, păstrând totuși acțiunea în anii 1930. A fost o perioadă importantă, în care mișcarea feministă a luat amploare și multe femei au omorât pentru libertate. În anii 1930, politicienii de stânga erau împotriva dreptului femeilor la vot. Credeau că ar putea fi periculos pentru Franța – femeile ar vota pentru cineva charismatic, și nu folosindu-și rațiunea. A fost o perioadă foarte misogină și voiam să păstrez asta în film.

Ce vă fascinează la un astfel de personaj, la un fals infractor?

Cred că în spatele minciunilor există adesea un adevăr. Și îmi place asta la cinema. Până la urmă, cinemaul nu este altceva decât minciună. Întotdeauna joci un rol, dar pe de-o parte, așa e și viața, ca o scenă de teatru sau un platou de filmare unde fiecare joacă un rol. Și cu această poveste, am vrut să arăt că în spatele oricărei piese, oricărui film sau personaj, există și un adevăr.

În tribunal, când Madeline își ține discursul, e doar un act. Nu face decât să recite un text dat de avocata ei, pe care l-a învățat foarte bine. Dar e atât de bună, atât de înduioșătoare încât o crezi. E un paradox.

Madeline îl întreabă la un moment dat pe judecător dacă este posibil ca o femeie să-și trăiască viața fără constrângeri, o întrebare relevantă chiar și astăzi.

Adevărat, dar cu siguranță e mai bine decât în anii ’30. În Occident, cel puțin. Nu vorbesc despre țările din Orientul Mijlociu. În acest film, a fost important pentru mine să pun întrebări care sunt relevante și astăzi, mulți ani mai târziu. Pe atunci, patriarhia era foarte puternică, total împotriva dorinței femeilor de a schimba lucrurile. Violette Noziere – interpretată de Isabelle Huppert în filmul omonim din 1978 – și-a ucis tatăl și a fost văzută ca un monstru. Dar când citești povestea și afli că tatăl ei o abuza sexual, altfel ajungi să vezi lucrurile. Însă aspectul ăsta nu a fost dezbătut în anii 1930, oamenilor nu le-a păsat. Astăzi, aceeași poveste ar fi contextualizată într-un mod complet diferit. Asta am încercat să fac cu povestea lui Madeline, care nu a comis o crimă, dar a fost violată. Am vrut să arăt cum luptă femeile, la ce metode sunt nevoite să recurgă pentru a-și păstra libertatea și a deveni cine vor să fie.

Franța nu mai arată ca în anii 1930. A fost dificil să recreați decorurile? Care au fost cele mai mari provocări cu care v-ați confruntat?

Da, Franța nu mai arată ca pe vremuri, ceea ce e trist. Scenele de interior au fost filmate în Belgia în mare parte, iar scenele de exterior, de stradă, în Bordeaux. A trebuit să ne deplasăm destul de mult, dar a fost distractiv, mai ales pentru departamentul de costume – anii ’30 au fost foarte la modă. Dar cea mai dificilă parte pentru mine a fost să regizez o comedie bună. Trebuie să fie amuzantă, altfel e un dezastru. Trebuie să fie ca șampania – efervescentă, spumoasă, altfel nu e bună, nu o savurezi. Este un film cu actori foarte buni, însă a fost greu să găsesc actrițele principale. Voiam să aibă chimie, să inspire ideea asta de sororitate. Castingul a durat destul de mult.

Cea mai dificilă parte pentru mine a fost să regizez o comedie bună. Trebuie să fie amuzantă, altfel e un dezastru. Trebuie să fie ca șampania – efervescentă, spumoasă, altfel nu e bună, nu o savurezi.

Apropo de asta, ați distribuit-o pe Isabelle Huppert în rolul lui Odette Chaumette, probabil cel mai fermecător personaj din film. Ați mai colaborat împreună înainte, cum lucrați la personajele ei?

Sunt un mare fan al Isabellei Huppert, îi cunosc toate filmele. Într-adevăr, am lucrat împreună la 8 femei. E foarte haioasă și inteligentă și i s-a părut interesant rolul ei. Actorii își doresc să creeze, să se rupă de realitate. Am construit personajul împreună, având drept inspirație o mare actriță de la începutul anilor 1900, Sarah Bernhardt. În piesă, Chaumette este un bărbat, nu o femeie. Am reimaginat personajul ca fiind femeie, dar am păstrat numele de familie original. Chaumette a fost o mare actriță în era filmelor mute, însă cariera ei a luat sfârșit odată cu apariția sunetului. Asta e cruzimea industriei și am vrut amândoi să subliniem acest aspect. Astăzi vorbim despre Alice Guy, dar acum 20 de ani nimeni nu știa cine era.

Ați realizat multe filme și nu v-ați temut să experimentați. Privind înapoi, simțiți că ați avut libertatea să faceți filmele pe care le-ați dorit?

Nu mă uit înapoi (râde). Dar da, am avut noroc până acum. Nu sunt mulțumit de toate filmele pe care le-am făcut, sunt unele care ar fi putut fi mai bune, dar mă consider totuși norocos. Am lucrat mereu îndeaproape cu departamentul de producție și am încercat întotdeauna să mă încadrez într-un buget rezonabil, știind că poate e ultimul film pe care-l fac. Am avut mereu libertatea să îmi aleg subiectele și am avut noroc că toate filmele mele au avut succes.

Crima este a mea rulează în cinematografele din toată țara. O cronică a filmului poate fi citită în cel mai recent număr tipărit al revistei, disponibil în shop-ul nostru, sau în magazinele ototo și Cărturești.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.