Am avut ocazia să o cunosc pe Françoise Lebrun datorită prietenilor de la Institutul Francez, care an de an organizează Festivalul Filmului Francez la început de primăvară. Într-o însorită sâmbătă dimineață, am pornit alături de Sabina și Ruxandra spre casa părinților mei din Săftica, unde urma să o întâmpinăm câteva ore mai târziu pe actrița de origine franceză, cunoscută preponderent pentru rolul din filmul cult La Maman et la Putain (în regia Lui Jean Eustache, 1974) și, mai nou, pentru cel al bătrânei din filmul Vortex (R: Gaspar Noe, 2022). Deși recunoscută ca fiind un french icon al filmului francez, Françoise este, defapt, o femeie simplă și modestă, cu nenumărate povești și un simț fin al umorului. Îmbrăcată într-un compleu lejer negru și purtând niște adidași în picioare, primul lucru pe care mi l-a spus când s-a dat jos din mașină a fost că îi place tare mult curtea părinților mei și se bucură să fie aici. Au urmat introducerile cu toată lumea, un tur al casei și interviul.

Ce am apreciat nespus la ea au fost răbdarea și calmul pe care le manifestă în orice interacțiune umană. Am stat de vorbă mai bine de o oră, timp în care mi-a răspuns pe îndelete la fiecare întrebare, când în franceză, când în engleză, de fiecare dată cu foarte multă recunoștință în glas pentru tot ce a trăit. Pe parcurs ce dialogul nostru avansa, în fața mea se deschideau noi lumi, de mult apuse, pe care mi-ar fi plăcut să le trăiesc și eu – lumi mai puțin complicate, tehnologizate, atente la fiecare detaliu estetic. M-am bucurat să o pot asculta și să mă pot transpune, chiar și doar pentru o oră, în poveștile ei fascinante, pe care vă invit să le descoperiți în rândurile de mai jos.

Debutul. Jean Eustache. La Maman et la Putain

Sunt onorată să vă întâlnesc. Există puține informații online despre femeia și actrița Françoise Lebrun. De aceea, aș dori să încep prin a vă întreba cine sunteți?

Sunt o femeie interesată de multe lucruri și actriță din pură întâmplare. Am studiat științe politice și apoi literatură la facultate. Dar am fost mereu îndrăgostită de cinema, obișnuiam să văd 3-4 filme în fiecare zi – inclusiv duminica! Am avut șansa să cunosc cineaști care lucrau la Cahiers du Cinema sau Cinematecă – precum Jean-Claude Biette și Jean-André Fieschi – și am devenit prieteni. Într-o zi, Jean-Claude Biette m-a invitat să joc în scurtmetrajul său – Ce que cherche Jacques. Interpretam rolul unei studente la muzicologie și purtam propriile mele haine; a fost primul meu rol în cinema. Apoi, Adolfo Arrieta, regizor spaniol care locuia la Paris la acea vreme, m-a întrebat: „Poți să vii să joci o fată care zace moartă pe pat? Trebuie doar să porți rochia pe care ai avut-o în filmul lui Jean-Claude”. Am spus da. Am filmat în camera lui de hotel, era vraiște peste tot. Stăteam întinsă pe pat prefăcându-mă moartă și cineva chiar m-a întrebat dacă sunt cu adevărat moartă [râde -n.r.]. Apoi am filmat în casa Margueritei Duras, care era prietenă cu Arrieta – tatăl personajului meu era jucat de fostul ei soț, Dionys Mascolo. Filmul se numea Le château de Pointilly și erau doar trei persoane pe platou – directorul de imagine, omul de la sunet și Adolfo.

Mereu a fost așa, era o plăcere să filmăm, era ca un joc pentru copii, nu ne puneam atâtea întrebări. Sau cel puțin eu nu o făceam, dar cred că nici ceilalți. Ne doream doar să facem filme, nu ne gândeam la profit și nici nu căutam cadrul perfect.

Apoi a venit rolul din La Maman et la Putain, filmul de debut al lui Jean Eustache.

Da. Eustache a văzut filmul lui Adolfo și a fost intrigat că pot juca. Doi ani mai târziu, am primit scenariul.

Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la lansarea filmului. Îl priviți cu alți ochi acum?

Nu e locul meu să-l analizez sau să-l judec în vreun fel, asta e treaba criticilor. Cred că este încă un film frumos – personal, îl văd ca pe un diamant negru. E un film despre natura umană, despre gelozie, despre dorință. A fost rampa mea de lansare, grație lui am devenit cunoscută în Franța. Mă simt foarte onorată că am jucat în el.

Există o carte foarte bună despre film, scrisă de Matt Longabucco – M/W. Mult mai bună decât cartea lui Luc Béraud, de altfel și ea interesantă, căci redă punctul de vedere al unui asistent de regie și nu al unui actor sau al unui jurnalist. Dar a cam ratat esențialul, în opinia mea. Béraud tratează lucrurile destul de superficial, în timp ce Longabucco merge în profunzime.

M-a impresionat să văd un film în care femeile nu sunt portretizate ca niște domnițe aflate la ananghie – cele două iubite ale lui Alexandre sunt amândouă independente financiar – ambele lucrează, în timp ce el e atașat atât financiar cât și emoțional de ele. Am fost impresionată de acest aspect întrucât vorbim de un film realizat în anii ’70.

Anul trecut la Cannes a fost proiectată versiunea restaurată și sala era plină. Când am urcat pe scenă, toată lumea aplauda, a fost un omagiu extraordinar.

După aceea, am participat la o emisiune TV în care cineva spunea că La Maman et la Putain e un film feminist. Și mi-am dat seama că într-adevăr, poate fi văzut astfel și că în ultimii 50 de ani societatea s-a schimbat și oamenii văd lucrurile diferit, femeile pot decide singure acum. E interesant să fii martor la cum se schimbă societatea.

În ultimii 50 de ani societatea s-a schimbat și oamenii văd lucrurile diferit, femeile pot decide singure acum. E interesant să fii martor la cum se schimbă societatea.

Filmul a fost premiat la Cannes în 1973, dar în același timp a creat un scandal imens în rândul criticilor și a breslei. Ce amintiri aveți de la acea ediție a festivalului?

Nu am fost prezentă la ceremonia de premiere, mă întorsesem deja la Paris, dar îmi amintesc că la finalul proiecției erau oameni care strigau „Bravo!” în timp ce alții țipau „Este oribil!”. În mintea mea l-am asociat cu Hernani [piesă de Victor Hugo – n.r.], istoria literaturii care în cele din urmă mișcă lucrurile.

Jeanne Moreau venise să ne susțină, a fost și Ingmar Bergman acolo – filmul său Cries & Whispers era proiectat în afara competiției. Purta un costum alb atât de frumos și era acompaniat de soția lui de atunci. Dar am fost foarte dezamăgită de Ingrid Bergman, de faptul că nu a înțeles filmul. O apreciam foarte mult pentru rolurile ei din filmele lui Rossellini. Ea a fost cea care a anunțat premiul juriului și a declarat că filmul nu a fost ales în unanimitate, lucru care m-a întristat.

Ați avut o relație strânsă cu Jean Eustache, care a luat multe forme de-a lungul anilor. Ați colaborat cu el ca actriță, dar și ca scenarist.

Și ca asistent de producție, la La Rosière de Pessac [documentarul pe care l-au scris împreună – n.r.]. A fost imediat după ce am absolvit Facultatea de Științe Politice și Jean m-a rugat să scriu primarului din Pessac pentru a obține un permis de filmare, deoarece înțelegeam cum merg lucrurile în sfera politică. Așa că i-am scris să-l întreb dacă putem merge să filmăm în oraș. M-am ocupat de pregătirile pentru film și am stat în contact cu municipalitatea, dar a trebuit să bat și clapeta pe platoul de filmare și pentru că nu mai făcusem asta înainte, nu mi-a ieșit chiar cum trebuie. Filmările au fost foarte stresante pentru mine, dar tot procesul de dezvoltare a scenariului a fost incitant.

Era dificil de lucrat cu Jean Eustache?

Nu, nu a fost. Avea o viziune clară și era foarte determinat, iar eu încercam să ajut – și asta a fost întotdeauna relația mea cu cinematografia, mereu mi-am dorit să încerc să înțeleg ce anume caută regizorul și să mă apropii cât mai mult de viziunea acestuia. Au fost momente când doar aștepta o reacție la un scenariu. Și mereu mi-am oferit părerea fără să intervin prea mult, nu mi-a plăcut niciodată să îmi impun viziunea asupra proiectului altcuiva.

Am citit multe despre Jean Eustache și am rămas cu impresia că se simțea exclus de breaslă pentru că nu urma convențiile adoptate de cineaști în acea perioadă. V-a vorbit vreodată despre asta?

La un moment dat, a primit propunerea de a regiza un serial în Canada cu un star cunoscut de acolo. Nu-mi amintesc să fi spus că nu voia să facă serialul, dar nu a putut. Pentru Jean a fost întotdeauna mai important să-și spună povestea. Asta nu înseamnă că respingea profesia [de a fi regizor de film francez – n.r.], pur și simplu nu se putea conforma stilului clasic de storytelling francez, popular la vremea aceea. Așa că a făcut filme ca La Maman et la Putain și Mes petit amoureuses, și apoi scurtmetrajul Un sale histoire.

Cred că îl afecta situația, da, dar în același timp, era apreciat de toți tinerii cineaști ai vremii, de nume precum Philippe Garrel. Și în definitiv, La Maman a avut un impact mare; a primit susținere pentru o perioadă de la instituții precum CNC-ul francez. A avut posibilitatea să-și facă filmele, să-și spună poveștile.

Jean era singurul de la Cahiers du Cinema care nu provenea dintr-o familie nobliă. Chiar dacă alții precum Truffaut sau Chabrol aveau povești de viață complicate, au fost susținuți de André Bazin. Jean era „răţuşca urâtă” a grupului.

Credeți că industria filmului s-a schimbat semnificativ în cei 50 de ani de la lansarea La Maman et la Putain?

Cred că televiziunea a jucat un rol major în evoluția cinematografiei franceze. Chiar dacă CNC susținea producția de film, nu era suficient, trebuia să existe și un acord de pre-cumpărare cu un post de televiziune. Și asta a dus la schimbări în modul de abordare a poveștii, uneori chiar la scrierea unui scenariu diferit, ceva ce putea fi difuzat și la televizor, într-o seară de duminică. Ceea ce a condus la limitări în imaginație și creativitate.

Cred că asta a zguduit cu adevărat producția de film în Franța. Dar întotdeauna vor exista personalități puternice în cinematografie, precum Maurice Pialat, care la Cannes în 1987, după ce a câștigat Palme d’Or, a declarat „nu mă iubiți și nici eu nu vă iubesc”. Sau Paul Vecchiali, care și-a produs toate filmele, până în ultima zi a vieții lui. Întotdeauna au existat și vor exista outsideri, dar în general breasla pare să se conformeze la noile moduri de a face cinema.

Formatele TV necesită mai multe cadre largi decât prim-planuri, drept urmare, are un impact mare asupra modului în care sunt realizate filmele și a felului în care sunt percepute de către public. 

Ați jucat în multe filme, atât în Franța, cât și la Hollywood, ați lucrat cu regizori și actori de renume. Ce v-a învățat meseria de actor?

Nimic excepțional. De fiecare dată descoperi altceva, dar nu se poate vorbi de o acumulare de cunoștințe de la un film la altul. De exemplu, am lucrat mult cu Guillaume Nicloux, apoi cu Michel Houellebecq, și de fiecare dată a fost o experiență diferită. Știi unde se află camera, cunoști toate detaliile practice, însă în ultimă instanță este vorba mai mult despre capacitatea ta de a improviza, sau de a te adapta la fiecare poveste, situație.

Despre sfârșituri. Gaspar Noé. Vortex

Mi se pare minunat cum, aproape jumătate de secol după rolul care v-a consacrat, cel din La Maman et la Putain, reveniți cu un rol principal atât de poetic și tragic precum cel din Vortex al lui Gaspar Noé. Sunteți o actriță cunoscută pentru abilitatea de a susține monologuri, dar aici a fost exact opusul. Ce anume v-a ajutat să vă înțelegi personajul și să-l faceți să pară atât de real?

Nu am pe nimeni în familia mea cu această boală [demență, boala de care suferă personajul în film – n.r.], așa că am citit multe despre ea, am văzut diferite filme și documentare, m-am uitat inclusiv la o emisiune TV în care erau invitate persoane cu demență însoțite de membri ai familiei. Fiecare dintre ei se comporta diferit. Unul alerga tot timpul, altul râdea, doi dintre ei erau complet tăcuți. Și m-am gândit că fiecare dezvoltă propriul tip de demență. De asemenea, Gaspar mi-a arătat câteva clipuri cu mama lui [care a suferit și a murit de demență – n.r.] în timpul filmării. Și mi-a dat câteva sfaturi: privirea pierdută, felul în care îmi folosesc degetele și felul lent în care mă mișc.

Am fost încântată să joc un rol fără replici, l-am privit ca pe o adevărată provocare. Doar să simți suferința, durerea, să nu poți vorbi.

Există o scenă în care toate cele patru personaje stau la masă și nepotul se joacă cu niște mașini, face foarte mult zgomot. La un moment dat, Gaspar a venit la el și i-a spus ca va primi un cadou dacă poate să fie și mai gălăgios, așa că băiatul a început să facă și mai mult zgomot. Iar eu nu puteam să-i spun copilului să se oprească, personajul meu nu se putea exprima, așa că singura mea reacție a fost să plâng, să las totul să iasă. Nu intenționam să am această reacție, dar boala asta te face să te simți ca și cum ai fi închis, blocat în interior. Și acest sentiment m-a mișcat până la lacrimi.

În fiecare seară mă duceam acasă, reveneam la normalitate, apoi dimineața o luam de la capăt. Am avut la un moment dat o pauză de 15 zile, timp în care am reușit să mă desprind de personaj și de încărcătura poveștii și să redevin eu însămi, dar mi-a fost greu să mă cufund înapoi în acea stare când am reluat filmările.

Scena în care personajul dvs. se sinucide m-a marcat profund și va rămâne cu mine mereu. Pare să fie perfect conștientă când își ia viața.

Pentru mine, cea mai dureroasă scenă este cea de final, cu apartamentul gol. Sunt trei cadre, mai întâi vezi cutiile, apoi doar jumătate din ele, și-n final totul dispare, nu mai rămâne nimic. Apartamentul este al patrulea personaj. Cred că e extraordinar ce a realizat Gaspar.

Care credeți că este partea cea mai rea dar și cea mai bună a îmbătrânirii?

Nu știu. Cred că este o mare diferență între vârsta reală și vârsta interioară. Poți să ai 40 de ani și să ai sufletul unui tânăr de 18 ani. Dar pe măsură ce navighezi prin viață și îmbătrânești, începi să cunoști și să experimentezi multe lucruri, și astfel apare o anumită distanță între tine și ceilalți. O distanță dată de acumularea de informații și experiențe, ajungi să recunoști comportamente, situații.

Privind în urmă, la viața pe care ați trait-o, sunteți mulțumită de ceea ce ați realizat sau mai există ceva la care visați?

Patinaj artistic, poate? Glumesc [râde – n.r.].

Nu mi-am pus niciodată această întrebare. Există o logică în modul în care se întâmplă lucrurile. Trebuie să știi să le accepți așa cum vin, să explorezi ceea ce îți aduce viața. Ai mereu o alegere, fie spui da, fie spui nu. Eu le numesc șanse.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.