E greu să găseşti un regizor român care să nu-l fi distribuit măcar într-un film. O simplă căutare a actorului Gabriel Spahiu pe IMDb are ca rezultat, în dreptul numelui său, impresionantul număr de 122 de filme – o carieră începută în a doua jumătate a anilor ’90, imediat după ce a absolvit studiile de actorie la UNATC (pe atunci ATF). Şi e imposibil să nu-i reţii chipul şi interpretarea, puse mereu în slujba creării unor personaje pe care le simţi fireşti şi a căror bonomie e deseori emoţionantă.

Sigur, multe sunt roluri în scurtmetraje. Unele sunt simple apariţii în seriale şi diverse producţii străine sau româneşti de lungmetraj. Dar filmografia sa numără şi câteva roluri secundare sau principale memorabile: Leo, şoferul de ambulanţă din Moartea domnului Lăzărescu (2005, r. Cristi Puiu), Iulică Ploscaru, muncitorul pasionat de cinema în timpul comunismului în Visul lui Adalbert (2011, r. Gabriel Achim), tatăl din scurtmetrajul Lampa cu căciulă (2006), protagonistul deopotrivă comic şi tragic din mediumetrajul Film pentru prieteni (2011) şi Aurel din Toată lumea din familia noastră (2012), toate trei în regia lui Radu Jude.

De altfel, relaţia cu Radu Jude este una specială: cineastul l-a distribuit pe Gabriel Spahiu cam în toate filmele sale. Inclusiv interviul de faţă are ca pretext cel mai nou film al aceluiași regizor, Kontinental ’25 (premiat pentru scenariu la Berlinale), unde actorul interpretează un om al străzii care trăieşte din strânsul gunoaielor într-un Cluj nemilos cu marginalii săi.

Cunoscutul actor – stabilit în Braşov, unde joacă la Teatrul Sică Alexandrescu şi de unde vine săptămânal la Bucureşti, la UNATC, pentru a le preda actoria de cinema studenţilor de la regie de film – vorbeşte în interviu despre legătura cu Radu Jude, despre ce a învăţat de-a lungul carierei sale prolifice, despre cum se simte ca actor distribuit în special în roluri mici, despre cum vede actoria şi despre fricile sale.

Care au fost discuţiile cu Radu Jude legate de Kontinental ’25 şi de rol, care e foarte important în economia filmului? Personajul tău declanşează criza de conştiinţă a protagonistei. 

N-am avut foarte multe discuții. Am făcut mai întâi Dracula, iar înainte de a ne apuca de el, Radu Jude mi-a zis: „Mai am un scenariu, dar îl filmez fără bani, pentru că nu am. Nu ştiu dacă vrei să-l faci, însă îţi trimit scenariul, să-l vezi.” „Bine, trimite-l, dar joc oricum”. L-am citit și, aşa cum fac mereu, m-am gândit la scopul personajului. Care e treaba mea în film? De ce sunt în dramaturgia lui? De ce m-a ales Jude pe mine? Dincolo de prietenia noastră, dacă nu are nevoie de mine, nu mă ia. Sau mă ia pe roluri în care poate să fie oricine. 

Nu am vorbit cu el despre asta, deci nu ştiu ce ar spune, dar m-am gândit că are nevoie de un personaj care să fie repede simpatizat. Ştiu că pot face asta. Deşi personajul meu e homeless, trebuie să capete un capital de simpatie din partea publicului, pentru ca acesta apoi să o poată acuza pe protagonista jucată de Eszter Tompa. Mi-am spus că ăsta e scopul. Am văzut în scenariu că am de făcut nişte plimbări. Ştiam că am puţin timp la dispoziţie. Iar eu mai am şi un fix. Mi-a zis un regizor la un moment dat de ce fac roluri mici: „Te defineşti repede – cum intri, publicul te citeşte.” E o viziune. Bine, alţii mi-au zis că e o tâmpenie ce mi-a spus acel regizor. În cazul celor ca mine, care pot fi citiţi rapid, e uşor pentru regizori, pentru că nu mai trebuie să construiască mult.  

Radu Jude mă știe bine, ştie ce pot, cât pot, ce să-mi ceară. Iar eu îl știu pe el. N-avem nevoie de foarte multe discuţii. Nu trebuie decât să-mi zică ce să fac, iar eu să-mi zic replicile. David Mamet scrie că „actorul nu trebuie să facă altceva decât să spună textul, tare şi bine articulat, şi să execute acţiunile regizorului.” Atât. 

La Dracula avusesem o confesiune, când am spus că îmi place Beckett, care a făcut şi un film (scurtmetrajul Film, realizat împreună cu Alan Schneider – n.r.), cu Buster Keaton, care umblă pe lângă ziduri. O demenţă. Îl văzusem şi eu în perioada aia. La Dracula, Radu Jude mi-a zis că trebuie să fiu ca acel personaj. Dar eu l-am luat şi l-am transportat şi în Kontinental ’25. Mi-am spus că e un personaj beckettian, care umblă de nebun. Iar partea cu înjuratul (personajul lui Gabriel Spahiu înjură mereu în hoinărelile sale – n.r.) i-a venit la filmare, nu era scrisă în scenariu. 

Care e relaţia de lucru cu Radu Jude şi de ce crezi că te distribuie atât de des?

M-am gândit şi eu la asta. O dată, e și o relație de prietenie. Apoi, eu am jucat prima oară la el în Lampa cu căciulă (scurtmetraj din 2006 – n.r.). Atunci ne-am legat. Eu l-am cunoscut pe el la Costa Gavras (care a filmat Amen în România – n.r.), unde el era runner. Voiam să încurajez tinerii: „Faceţi film, acum aveţi camere.” Lui i-a plăcut asta. După aceea, la vreun an şi ceva, vorbesc cu Ada Solomon, cu care am o relaţie veche, pentru că suntem de-o generaţie, ne ştim de la Teatrul Podul. Mă cheamă şi îmi spune: „E un tânăr regizor care zice că te cunoaște și care vrea să facă un film și am nevoie să depun la CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei – n.r.), aşa că îmi trebuie o semnătură că vei juca tu.” „Dacă zici tu că e mișto şi te ajută, semnez.” Am semnat, după care, prima oară, proiectul a picat la CNC. Apoi a fost Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005 – n.r.), unde Radu Jude era regizor secund. A venit şi mi-a spus: „Ne-am cunoscut la Costa Gavras, dar acum nu mai vreau să fac neapărat cu tine Lampa cu căciulă.” Aşa că am dat probe şi le-am luat. 

E o relaţie veche.

Radu Jude mă știe bine, ştie ce pot, cât pot, ce să-mi ceară. Iar eu îl știu pe el. N-avem nevoie de foarte multe discuţii. Nu trebuie decât să-mi zică ce să fac, iar eu să-mi zic replicile. David Mamet scrie că „actorul nu trebuie să facă altceva decât să spună textul, tare şi bine articulat, şi să execute acţiunile regizorului.” Atât. 

Faci să sune ca şi cum e foarte uşor. Probabil că asta funcţionează cu un regizor bun. Dar ce te faci când e vorba de roluri în filme care nu sunt neapărat cele mai reuşite? Eşti recunoscut pentru faptul că joci mult, în diverse filme. Asta vine în principal din pasiunea ta uriaşă pentru actoria de cinema. Dar cum faci trecerea între filme aflate de multe ori la poluri opuse? În astfel de cazuri, care sunt căutările? 

Înainte de criza economică din 2008, câștigam relativ bine din film și am zis că e momentul să-mi selectez proiectele. Dar a venit criza şi s-a dus dracului toată dorinţa mea de a selecta. 

Apropo de cariere construite, e o poveste frumoasă. Liviu Ciulei l-a angajat pe Toma Caragiu la Teatrul Bulandara. Iar Caragiu voia foarte mult să joace Othello. Aşa că ultimele două roluri ale lui Caragiu cu Ciulei, respectiv în Lungul drum al zilei către noapte şi Azilul de noapte, au fost făcute pentru a pregăti publicul să-l accepte. Asta nu înseamnă că el nu ar fi putut să facă rolul. Era un construct. Asta nu mai facem nimeni.  

Din punctul ăsta de vedere, m-am lecuit. Accept cam orice. În primul rând, ca să trăiesc. Dar îmi place foarte mult să joc. E adevărat, există şi o categorie de filme care nu-mi plac. Când fac un astfel de film, intru în rol şi îmi caut scopul în dramaturgie, dacă există o mică teză. E important ca filmul să aibă ceva de spus, fie şi naiv. Nu-mi place să văd că regizorul vrea să facă film doar de dragul de a atrage simpatia publicului.

Ştiu că sunt unii oameni care spun despre câte un actor că e acelaşi în fiecare film. Nu ştiu tot ce se zice despre mine, dar nu cred că se spune asta. Din contră, se spune că mă schimb. Însă nu mă preocupă acest lucru. De Niro nu e mare actor pentru că a slăbit pentru un rol 20 de kilograme. Un actor nu e mare pentru că ia nu ştiu câte palme. Nu asta e actoria. 

Dar ce e?

De la Florin Mihăilescu (director de imagine şi profesor la UNATC – n.r.), cu care mi-am dat doctoratul, am învățat că „sunt artiști care se pun în fața operei şi artişti care se pun în spatele operei”. Sunt regizori şi actori care spun: „Ia să vedeţi ce tare sunt eu.” Şi sunt alţii care servesc. Ideea de a te da mare îmi provoacă stres, iar stresul mă paralizează creativ. Ca să pot face un lucru bine, nu trebuie să fiu stresat. Sunt uşor crispabil şi nu mai funcţionez. Ţin la ideea de a mă pune în favoarea filmului. Tot Mamet zice: „Filmul e o clădire, iar tu eşti un cui. Cuiul e important, dar nu eşti clădirea.” Cum spunea şi Victor Rebengiuc: „Vezi-ți matale de rolul dumitale.”

La început toţi vrem faima. Dar, pe măsură ce am îmbătrânit, mi-am dat seama că şi cei faimoşi au aceleaşi suferinţe ca şi noi. Această faimă se construieşte şi pe ceva fals. Chiar dacă sunt faimos în breaslă – pentru că nu sunt un star –, simt că sunt şi puţin farsor. Nu îmi merit pe deplin faima, atât cât este ea. Simt că sunt umflat. Şi asta pentru că lucrurile sunt, de fapt, simple, însă odată ce trece timpul devin „legendare”. Să îţi dau un exemplu. Jude are obiceiul să-și arate filmele unor oameni înainte de lansare, pentru păreri. Aşa a făcut şi la Lampa cu căciulă. Era înainte ca filmul să iasă la Festivalul de la Sundance. Şi erau colegi care îmi mai spuneau că trebuia să joc un moment sau altul într-un anume fel. Fiecare îşi dădea cu părerea. După Sundance şi multe alte festivaluri, lumea a început să mă laude: „Spahiu, cum ridici ochelarii în scena aia, cum dai din deget în scena aialaltă.” 

Pentru că tot apare în discuţie Lampa cu căciulă, care e un moment important al carierei tale, împreună cu Moartea domnului Lăzărescu, voiam să te întreb cum te-ai schimbat profesional faţă de acea perioadă?

Puiu mi-a dat mult de gândit cu Moartea domnului Lăzărescu. El a făcut foarte mult pentru filmul românesc. A dat un imbold. A trasat nişte linii în cinema. Sigur, ele sunt discutabile acum – unii le-au negat, Radu Jude le-a depășit. Dar Puiu a dat curaj cinemaului. Toată lumea făcea filme. Aveam cu toţii impresia că se poate. Înainte de Puiu, era zero. S-a schimbat raportul de putere. Ei au început să zică: „Suntem şi noi regizori.”

Datorită acestui lucru, m-am luat în serios mai mult. Mi-am dat seama că filmul e important şi că nu e numai divertisment. Până atunci erau filmele făcute la Castel Film. Făceam figuraţie sau roluri mici. Aveam o faţă interesantă. Doar ziceam „bună ziua” şi ăia mă luau.

Dar ce s-a schimbat în privinţa metodei de lucru?

Odată cu experiența, se simplifică. Venind din matematică, când eram tânăr, voiam să văd negru pe alb, axiome, definiţii. În anul întâi de facultate, ceream o definiție: „Spuneți-mi și mie ce este actoria?” „Să fii firesc”, mi se răspundea. „Defineşte firescul.” Actoriceşte, eram mai mult brechtian, în capul meu. După mine, rolul era un construct, o chestie controlată foarte atent.

Venind din matematică, când eram tânăr, voiam să văd negru pe alb, axiome, definiţii. În anul întâi de facultate, ceream o definiție: „Spuneți-mi și mie ce este actoria?” „Să fii firesc”, mi se răspundea. „Stop: Defineşte firescul.” Actoriceşte, eram mai mult brechtian în capul meu. După mine, rolul era un construct, o chestie controlată foarte atent.

Când am terminat facultatea, în 1996, am dat examen să intru la Teatrul Mundi, viitorul Teatru Metropolis, dar l-am picat. Olga Tudorache mi-a dat o recomandare. M-a lăudat pentru firescul şi naturaleţea mea. Nu înţelegeam. Nu eram pentru acest firesc. Dar acum e invers.

Ai avut vreodată frustrarea sau supărarea că ai fost distribuit aproape exclusiv în roluri mai mici sau secundare şi că, doar cu una sau două excepţii, regizorii nu au avut curajul sau imaginaţia să te distribuie în roluri principale?

Mi-am dorit să fac roluri principale, dar până la urmă m-am mulțumit și cu asta (râde – n.r.). Când eram în facultate, se zicea despre tatăl Sandei Manu, Ion Manu, că a fost un mare actor de roluri episodice. Mi-ar rămas în cap. Mă gândeam că o să ajung ca el. Ţine şi de şansă. 

Cum îţi construiești rolurile mai mari? Ai o tehnică? 

Din momentul în care ești distribuit, subliminal începi să lucrezi la rol. Cred într-un soi de research relativ inconștient, orientat de niște impresii pe care ți le-a dat personajul. Ştii cum e, faci, faci, faci, și la un moment dat îți iese foarte ușor. Şi nu ştii de unde a venit. Nu cred în lucrul proiectat, gândit. Astfel de idei nu-şi au rostul. Mi se pare stupid ca în secolul XXI să-l joci pe Ceaușescu și să se semeni cu el. Nu mai crede nimeni în lumea asta că e Ceauşescu pe ecran. 

La un moment dat, ceva vine din tine, dar lucrând pe rol, nu stând. Te apuci să spui textul, te gândeşti. Câteodată, când începi filmările, o replică din scenariu sau un gest pe care ţi-l dă regizorul îţi oferă cheia rolului. 

Marea minunăţie, şi e un lucru în care cred foarte mult, e să ai curaj de a urma ce spunea Mamet: „Actorul nu trebuie să facă altceva decât să spună textul şi să execute acţiunile regizorului.” Sintagma asta poate fi, de fapt, jignitoare la adresa unui actor. Dar aici e valoarea: să ai încredere că e numai atât. Trebuie să îi dai încredere regizorului. Asta o chestie de curaj, pentru că te laşi în mâinile lui. El îţi face imaginea. El te face mare.   

Eşti şi profesor la UNATC şi lucrezi nu cu studenţii de la actorie, ci cu studenţii de la regie de  film. Cum e experienţa asta?

Copel Moscu și Nap Toader m-au chemat la un moment dat: „Spahiu, vino, că studenții noștri se plâng că sunt inhibați de actori, că nu știu ce să le spună.” Asta e cumva adevărat. Studenţii de la regie, mai ales în primii ani, sunt preocupați de aspectele tehnice, de limbajul cinematografic, şi după aia încep să lucreze cu actori și vin cu prejudecăți. Iar cei de la actorie au propriile prejudecăţi, în primii ani: „Suntem cei mai mari actori de pe planetă, iar cei de la regie sunt niște idioți care nu știu ce să ne spună.”

Definţia acting-ului am găsit-o la Meisner: Living truthfully under imaginary circumstances (A trăi sincer în circumstanţe imaginare – n.r.). Acele imaginary circumstances sunt create de scenariu. Iau o situaţie, circumstanțele, care pot include şi o biografie, dar şi ce ştiu despre partener, şi trăiesc cu adevărat în chestia asta. E ceea ce avem cu toţii în viaţă. Şi tot Meisner mai zice că e o abilitate, iar asta e ceva ce deprinzi prin lucru şi nu o mai conştientizezi. Îţi intră în sânge.   

Tu joci şi în multe filme studenţeşti. Acolo le dai sfaturi?

Nu. Încerc să fiu actor, fără să comentez. Mă abţin cât pot, pentru că trebuie să aibă libertate. În general, tot timpul le reamintesc că ce spun eu e numai părerea mea și că mâine s-ar putea să fie cu totul alta. Încerc să-i fac să fie vii, să nege, să înjure și să fie liberi. În plus, oricât de prost mi s-ar părea ce fac ei, îi laud, pentru că şi aşa profesorii de la clasă le taie aripile. Îi încurajez, de ce să le dau în cap?

Ai avut revelații în actorie? Au fost situaţii în care un rol sau un regizor te-a scos din reperele tale?

Descopăr. Dar descopăr pe alţii, nu pe mine. Îmi place să stau la filmări, să observ blocajele fiecărui actor, unde nu comunică. Dar nu mă bag. Doar mă uit.

Sunt om și nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Sunt şi criminal, şi jigodie, dar sunt şi băiat bun. Nu trebuie să demonstrezi nimic. Iese ce trebuie să iasă. Important e să nu vrei să pari mai bun decât eşti, atât în film, cât şi în viaţă. Să fii sincer cu tine. Să nu ne mințim, să fim ceea ce suntem.

Ai jucat de-a lungul timpului nişte tipologii: şoferul, vecinul de treabă, muncitorul etc. De obicei, e un personaj care se face plăcut, dar, ca spectator, simţi că are nişte nişte umbre, frământări, uneori poate chiar drame. Cât de conştient cauţi asta?

Nu o caut. Cred că asta avem cu toţii. Sunt om și nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Sunt şi criminal, şi jigodie, dar sunt şi băiat bun. Nu trebuie să demonstrezi nimic. Iese ce trebuie să iasă. Important e să nu vrei să pari mai bun decât eşti, atât în film, cât şi în viaţă. Să fii sincer cu tine. Să nu ne mințim, să fim ceea ce suntem. Minciuna este ceva subliminal, ne ferim de ea. Un tip mincinos e un tip periculos. Evolutiv, noi trebuie să detectăm mincinosul. Adrian Titieni zicea că avem un organ de simţit minciuna. Nu ştiu dacă avem organ, dar suntem pregătiţi să o detectăm.

Mai ai frici când joci?

Da, am frică de faptul că, dacă sunt prost, nu mă mai ia nimeni în film. Te simți prost când nu faci o chestie corect şi te simți mulțumit când o faci. Unele ies, dar şi atunci am senzaţia de șarlatanie.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.