Cu vreo două săptămâni înainte de TIFF, am primit un telefon de la Tudor Giurgiu, care mă invita să moderez un masterclass cu Geoffrey Rush. N-am ezitat nicio secundă.

Îmi amintesc cum mă uitam în fiecare weekend petrecut la munte la Shakespeare Îndrăgostit, când aveam doar 9 ani, a fost un film care m-a hipnotizat pur și simplu. Apoi au urmat Pirații din Caraibe, Marchizul de Sade și ceva mai târziu, Discursul Regelui. Mereu am fost fascinată de personajele lui, există ceva fantastic în felul în care se se contopește cu ele, în care devin unul. Jocul său actoricesc este întotdeauna impecabil, n-am avut niciodata nimic de comentat față de modul în care își aborda rolurile – și cred că este valabil general pentru majoritatea celor care-l cunosc. Mereu când vedeam numele lui pe un afiș la cinema, îmi cumpăram bilet la filmul respectiv. Toate filmele în care a jucat sunt mai bune datorită lui.

Fast forward spre iunie 2023, când am avut ocazia de a-l cunoaște, în persoană, la Cluj. Era o dimineață ploioasă și îl așteptam pe o canapea, undeva într-un colț al sălii unde urma să aibă loc masterclass-ul lui de actorie. O persoană din echipa festivalului a venit să mă invite la masa lui din restaurantul de alături. Purta o cămașă mov, foarte colorată, ceva ce i-aș cumpăra iubitului meu dintr-un magazin vintage situat în vreo stațiune de pe litoral. Geoffrey a spart gheața cu o glumă, moment în care am realizat că este la fel de jovial și plin de viață precum cămașa lui. Am vorbit puțin despre mine, a ținut să mă cunoască înainte să trecem la modul în care se va desfășura masterclass-ul care urma să înceapă în doar câteva zeci de minute. În ziua următoare ne-am întâlnit pentru acest scurt interviu. Mi-am luat pălăria cu mine, sperând că voi avea șansa la o glumiță, acum că îmi era cunoscut simțul său al umorului. Când a ieșit din sala de interviu, după finalizarea unuia dintre multele avute, m-a ochit de la distanță, s-a îndreptat direct spre mine și m-a strâns în brațe ca pe un prieten vechi pe care nu l-ai mai văzut de multă vreme. Și iată, așa a apărut și șansa mea la o mică glumă înainte de a păși în sala de interviu, unde aveam să port ultima discuție cu el înainte de a părăsi Clujul, fiecare pe drumul lui.

Am petrecut două zile în preajma lui și am simțit valuri de recunoștință care mi-au inundat fiecare celulă. Privind în urmă, omul este la fel de special ca actorul, dacă nu chiar mai. Sunt multe lucruri de spus despre el, însă ceea ce am apreciat cel mai mult a fost răbdarea, umorul și modestia. Nu a fost nici măcar o clipă THE Geoffrey Rush, unul dintre puținii actori care au câștigat un Emmy, un Oscar și un premiu Tony – ca să nu mai vorbim de toate celelalte distincții. A fost doar Geoffrey – tatăl lui James și al Angelicăi, soțul lui Jane, și un turist în Cluj care era atât de încântat de zilele petrecute în oraș, bucurându-se de fiecare moment al călătoriei sale.

Iată un interviu realizat în două etape cu (probabil) unul dintre acele rare staruri internaționale care reușește să rămână uman și cu picioarele pe pământ, indiferent de parcursul lui glorios.

Îți amintești de tânărul Geoffrey, care a jucat alături de Mel Gibson în Așteptându-l pe Godot?

O, da, îmi amintesc.

Cum erai pe atunci?

Eram amândoi foarte tineri – eu aveam 28 de ani, iar el 23. Împărțeam un apartament undeva în suburbii. Nu aveam mobilier, doar o pungă mare de morcovi și un blender, dar petreceam mult timp împreună și repetam pentru un curs de absolvire la Institutul Național de Arte Dramatice – în fiecare iarnă puneau în scenă două spectacole și, de obicei, reînviau piesa unui scriitor clasic australian și apoi dezvoltau o alta foarte europeană. A fost o perioadă foarte frumoasă.

Într-o zi, Mel mi-a spus – „Vino să vezi filmul ăsta pe care tocmai l-am făcut, Mad Max” – și apoi a devenit un mare star. Ne-am mai întâlnit de-a lungul anilor și știi ce a fost amuzant? În noaptea în care am câștigat Oscarul pentru rolul din Shine, când am coborât de pe scenă, el era acolo și a venit la mine să-mi spună: „Știam că o să reușești”. (râde)

Și a avut dreptate. Ai fost extraordinar în rolul lui David Helfgott. Știu că era un pianist foarte anxios în viața reală, care a trecut prin lungi perioade de depresie. Tu te-ai simțit vreodată lipsit de încredere, sau depresiv?

N-am avut niciodată depresie clinică, însă am trecut printr-o perioadă mai dificilă la un moment dat. După 20 de ani în teatru, am avut un atac de anxietate pe scenă. M-a zguduit bine pentru o vreme. Ai senzația că mori, mi-a luat ceva timp să trec peste. Se întâmpla la începutul anilor ’90 și timp de 4 ani am avut nevoie constant de medicamente sau meditație. După rolul din Shine, am început să călătoresc mult, dar nu-mi plăcea neapărat să zbor. Nu-mi venea să cred că o pasăre mare de metal poate fi acolo, sus. În timp, călătoritul a devenit un fel de terapie pentru mine, mă făcea să mă gândesc la alte lucruri și să uit de fricile mele.

Crezi că ai o abordare diferită față de actorie în prezent față de când ai început?

Am început să joc în urmă cu mai bine de 50 de ani, iar primii 25 de ani i-am petrecut lucrând doar în teatru – în tinerețe am jucat o mulțime de personaje în vârstă și am devenit foarte bun la asta. E ceva ce am luat cu mine și în film. Deci, nu. Am aceeași interpretare plictisitoare de când am început (râde).

Ce te determină să spui „da” unui proiect, unui rol? Care e acel lucru care te convinge?

Răspunsul ieftin ar fi onorariul (râde). În Australia, unde am început, nu aveam cine știe ce audiții pentru spectacole, filme. Când am jucat în primul meu film – Shine a fost a doua mare producție la care am lucrat – nu-mi venea să cred cât de mari erau bugetele, de zece ori mai mari decât în teatru.

Dar, în realitate, am înțeles întotdeauna noțiunea teatrală de nebunie, de haos. Când lumea dintr-o poveste este dezechilibrată și până la sfârșitul poveștii, își găsește armonia. Caut mereu astfel de povești, atât în teatru, cât și în film.

Ai avut șansa de a juca diverse personaje extraordinare. Sunt curioasă dacă machiajul și costumele te ajută să intri mai ușor în pielea și mintea personajelor pe care le interpretezi.

Îmi place să fiu implicat în tot acest proces. Îmi plăcea mult timpul îndelungat de pregătire pe care teatrul ți-l oferă. E un mod aproape meditativ de a aborda un personaj.

Am fost mare fan al desenelor animate Warner Brothers când eram adolescent, și asta m-a condus în cele din urmă la Charlie Chaplin, Buster Keaton sau Harold Lloyd. Eram fascinat de cum arată silueta unui personaj, un aspect de care am ținut cont mereu în abordarea unui rol.

Când am mers la prima probă de costume pentru Pirații din Caraibe, Penny Rose [n. designerul de costume] mi-a spus: „Dragă, o să-ți dau o pălărie foarte mare”, ceea ce mi s-a părut grozav, pentru mine devenea creierul personajului. În momentul în care mi-am pus pălăria, am găsit personajul – îmi conferea aroganța, narcisismul tipic lui.

Einstein [n. personajul din serialul Genius] a fost primul rol pentru care am folosit proteze mai serioase. Când am vorbit prima dată cu Ron Howard, l-am întrebat dacă chiar l-aș putea interpreta pe Einstein, având în vedere că eram complet diferiți din punct de vedere fizic. Drept urmare, am rugat-o pe fiica mea, care este un fotograf foarte bun, să editeze o fotografie cu mine astfel încât să arăt 80% ca Einstein și 20% ca mine. A ieșit destul de bine – am trasat conturul părului, am îngroșat sprâncenele și mi-am pus o mustață. Și asta a fost audiția mea pentru Ron Howard. M-a încântat foarte mult ideea că voi trece printr-o transformare majoră pentru acest rol.

În ceea ce-l privește pe Lionel Logue [n. personajul din Discursul Regelui], nu aveam nicio idee despre cum arată. L-am căutat pe Google, dar nu am găsit mare lucru. Și apoi, cu șase săptămâni înainte de a începe filmările, cei din departamentul artistic i-au găsit pe nepoții lui Lionel care aveau fotografii, scrisori, jurnale, etc. Așa am aflat cum își aranja părul; s-a dovedit a fi exact ceea ce aveam nevoie pentru a întregi personajul.

Pirații din Caraibe este producția cu cel mai mare succes comercial la care ai lucrat și, deși este o franciză fantastică, nu este la fel de artistică precum restul filmelor tale – cum ai ajuns să faci parte din acest proiect de mare anvergură?

Când a apărut acest rol, acceptasem deja să joc în Așteptându-l pe Godot (de Samuel Beckett), o piesă minunată, la care urma să lucrez cu un regizor cu care mai colaborasem de 20 ori până atunci. La un moment dat, m-a sunat agentul meu să-mi spună că Jerry Bruckheimer îmi oferă un rol important în această producție uriașă, iar eu i-am scris o scrisoare de patru pagini în care îi explicam că sunt loial angajamentului pe care îl făcusem și că nu pot accepta rolul oferit. Răspunsul lui a fost: „Nu, nu-i vei spune asta lui Jerry. Vei accepta rolul pentru că îți va oferi oportunități mult mai mari în cinematografia internațională”. Și s-a dovedit a fi incredibil.

Te bucură în continuare actoria, simți că te menține tânăr și activ?

Nu am mai jucat de ceva vreme, dar au început să apară proiecte acum, când lumea începe să se pună pe picioare. Mă întreb adesea ce fac sportivii, pentru că au un timp foarte limitat, nu-i așa? Dar cu actoria este altceva.

John Gielgud avea 92 de ani când a jucat în Shine și urma să filmeze o reclamă după aceea. Am adorat energia lui. Mi-ar plăcea să mi se întâmple și mie asemenea lucruri.

Ai realizat foarte multe în cariera ta de actor. E ceva ce nu ai făcut încă, vreun personaj pe care încă visezi să îl interpretezi?

Nu m-am gândit niciodată prea mult la asta. Mi-ar fi plăcut să interpretez unii dintre eroii shakespearieni, precum Macbeth sau Hamlet, pe care nu am avut șansa de a-i juca până acum. Am jucat mai degrabă rolul nebunului, al idiotului. L-am bifat pe Richard al III-lea, în schimb. Prospero este iar un personaj interesant, dar cine știe ce-mi rezervă viitorul, suntem în pragul schimbării.

Într-adevăr, totul se schimbă, inclusiv cinemaul.

Da, clar, și nici nu-mi pot închipui cum va arăta cinemaul peste cinci sau zece ani – ce rol va avea inteligența artificială? Cu siguranță evoluează mai rapid decât noi. Ceea ce pot spune sigur este că un BOT nu trăiește transcendența sau entuziasmul pe care îl trăiesc oamenii când au de-a face cu o idee nouă, inovatoare.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.