Adrian Titieni este nominalizat la ediţia din acest an a Premiilor Gopo la categoria Cel mai bun actor în rol principal, pentru interpretarea din „Tata mută munţii” (r. Daniel Sandu), şi poate fi văzut în prezent în cinematografe într-un rol secundar în „Căutătorul de vânt” (r. Mihai Sofronea).

Două prilejuri pentru a-i propune o discuţie în cadrul rubricii lunare de interviuri extinse cu oameni de film consacraţi, de la regizori, actori şi producători, la directori de imagine, monteuri şi critici.

L-am întrebat pe Adrian Titieni, un actor cu circa 100 de roluri în lungmetraje, scurtmetraje şi seriale TV, despre începuturile din anii ‘80, despre anii ‘90 şi apoi întâlnirea şi colaborarea consistentă post-2000 cu mulţi dintre cineaşti din Noul Val, despre activitatea didactică la UNATC, despre relaţia cu regizorii, atât cu cei tineri, cât şi cu cei experimentaţi, despre cum îşi pregăteşte rolurile mari şi despre fricile sale.

Aţi avut primul rol într-un film când eraţi student, în Pas în doi (1985), de Dan Piţa. Aţi mai spus în interviuri că aţi ajuns acolo printr-un casting şi că a fost o mare şansă pentru dvs. Cât de greu era pentru un actor foarte tânăr să intre atunci în lumea cinematografiei?

Să ştiţi că nu am avut conştiinţa acestui fapt. Nu ne-am confruntat, cel puţin generaţia mea, cu dificultatea de a ajunge în filme. Trăiam într-o paradigmă în care, dacă se întâmpla să termini IATC, ajungeai să joci în filme. Sigur, calitatea lor sau natura rolurilor era un lucru de discutat. Dar, în principiu, mai devreme sau mai târziu ajungeai să faci film. Nu îţi puneai problema dacă se întâmplă sau nu. Nu cred că era o situaţie atât de dilematică precum în ziua de astăzi. 

A fost o şansă să ajung chiar de la sfârşitul primului an de studii să lucrez cu Dan Piţa, care la vremea respectivă era un reper al cinematografiei din România. Un regizor atipic, lipsit de convenţionalitate. Lucrul cu domnia sa era extraordinar de incitant. Lucrurile aproape că se întâmplau altfel decât învăţasem la şcoală. Repetam, improvizam. Schimba teme, situaţii, ceea ce era provocator şi cât se poate de interesant. De altfel, dânsul a mers tot timpul pe ideea de echipă. Ne ţinea împreună aproape împotriva voinţei noastre, dar acest „împreună” pe care el l-a gândit a generat nişte relaţii speciale, care cred că sunt recognoscibile şi în opera sa.

Anii ‘80 deveneau tot mai dificili pentru cultură, inclusiv pentru cinematografie, din cauza controlului ideologic tot mai strict. Simţeaţi această presiune din poziţia dvs. de tânăr actor?  

Aş exagera să spun că resimţeam. Dar adevărul e că la un moment dat apăreau scenarii cu fiecare filă ştampilată, ceea ce însemna că nu se poate schimba. Era destul de delicat, pentru că, aşa cum vă spuneam, domnul Piţa improviza, schimba replici. Mulţi regizori erau însă cât se poate de obedienţi şi, dacă o pagină conţinea ştampila „de neschimbat”, nu voiau să transforme dialoguri. Cantitativ, produsele cinematografice au căpătat accent înspre temele de actualitate ale vremii, pe linie ideologică. Dar se făceau filme.

Sigur, cei implicaţi în mod direct, scenariştii şi regizorii, pot să spună cum au stat exact lucrurile, dacă nu exagerează. Probabil că cenzura s-a accentuat, a căpătat un grad ridicat comparativ cu anii anteriori. Însă, vă spun cu toată sinceritatea, nu am resimţit. E adevărat, nu ştiu dacă eu sunt un bun reper. Între anii ‘83 şi ‘88, am fost student. Deşi colaboram cu câteva teatre şi făcusem deja 3-4 filme în perioada respectivă, nu intrasem încă în lumea cinematografiei şi a teatrului. Cu alte cuvinte, nu aş putea să împărtăşesc lucruri extraordinare. 

Era perioada când generaţia marilor actori, cei la care se raportează mereu publicul larg, era consacrată deja. În schimb, dvs. făceaţi parte dintr-o nouă generaţie, care trebuia să se afirme într-un deceniu dificil. Şi din acest motiv eram curios în legătură cu modul în percepeaţi perioada. 

Generaţia de aur a căpătat titulatura asta pe merit. Erau valorile incontestabile ale momentului. Circumstanţa era de asemenea manieră încât îi vedeai pe marele ecran, pe micul ecran, la teatru. S-au cernut valorile, pentru că existau. Realmente o să rămână în mentalul colectiv şi în cultura română drept generaţia de aur.

Pe urmă, lucrurile, sigur, s-au întâmplat sub caracterul forţei majore. A venit Revoluţia, societatea românească nu a mai oferit atât de multă importanţă culturii şi educaţiei. Valorile au intrat în disoluţie. Totul a intrat în altă paradigmă. Iar paradigma asta, fără îndoială, a avut efecte colaterale, pentru că o parte a profesiei înseamnă şi gradul de notorietate. Nu a mai fost nimeni interesat de actori, de valorile culturale, generic vorbind. Ţin minte că înainte intrai în orice fel de cinematograf şi recunoşteai fotografiile multor actriţe şi actori. Comitetul de partid şi de stat era aproape invidios. Avea o temă din a încerca să anuleze aceste imagini, pentru că intrau în concurenţă cu personalităţile care trebuiau slăvite.

Astăzi, oameni nu te recunosc neapărat după numele tău. Fac legături cu numele convenţional dintr-un spectacol de teatru, film sau serial TV. Acea generaţie s-a dus. Totul e ciclic pe lumea asta. Să sperăm că vor veni alte generaţii care vor lăsa o amprentă foarte puternică. 

Nu pot să spun că eu am fost sub zodia unei nefericite întâmplări a destinului, pentru că mi-am putut practica profesia cu un grad de libertate mult mai mare decât înainte, sub semnul unei diversităţi care merită a fi considerate. Chiar dacă notorietatea sau celebritatea nu mai sunt la modă, am traversat o viaţă profesională foarte interesantă.

Ce a însemnat pentru dvs. momentul Revoluţiei? Cum l-aţi resimţit?

Ca să glumim, am zis că Revoluţia a venit pentru mine. Constrângerile erau de asemenea manieră, încât realmente erai sufocat. Sufocat din toate punctele de vedere şi din toate perspectivele. Se instala dorinţa de a părăsi teritoriul, de a pleca, de a încerca să găseşti puţină libertate, puţină bunăstare. Sigur că până la urmă conţinutul profesiei pe care am ales-o sunt omenescul şi limba, unde operezi altfel. Nu poţi părăsi uşor spaţiul lingvistic, cum de altfel nu poţi părăsi nimic din ceea ce s-a construit în timp: relaţii umane, de prietenie, de rudenie. Şi legătura greu de definit, insesizabilă în subconştient, cu locurile. Dar voiam să emigrez, iar în momentul în care decizia mea a fost aproape fermă, a venit Revoluţia.

A început o mişcare browniană. Fiecare încerca să găsească două-trei joburi ca să poată supravieţui, pentru că totul căzuse. Multe proiecte intrau în pericolul de a nu putea fi făcute, pentru că, realmente, ca şi astăzi, oamenii erau alergaţi, în sensul propriu al cuvântului. S-a dus acel dolce far niente care era specific teatrului şi filmului şi în care oamenii aveau obiective cât se poate de clare legat de ceea ce voiau să aducă în conştiinţa publicului, de proiectele lor. Acum e o permanentă agitaţie. Uneori devenim mercenari, în sensul în care te duci într-un proiect, vrei să îl închei cât mai repede, respecţi deadline-uri, dar nu mai e acelaşi grad de implicare, de dedicare, de comunicare, de relaţionare. 

Iar cei care ar putea fi numiţi mentorii profesiei există acum într-o proporţie mai mică decât atunci. Mă refer în special la teatru, dar şi la film. Înainte existau regizori de teatru ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu sau regizori de film ca Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos. Oameni care aveau un cuvânt puternic, care încercau să iasă din matrice, din normă, să spună lucrurile altfel, pentru a puncta faptul că am luat-o aiurea, că avem vieţi de trăit şi că vieţile astea trebuie trăite sub semnul normalităţii, indiferent de ideologia şi gândirea conducătorilor. 

Cum erau anii ‘90, un deceniu complicat, pentru un actor care nu intrase de mult timp în meseria asta şi aflat la vârsta în care trebuia să îşi câştige o reputaţie, să îşi facă o carieră? Cât de greu era?

Nu întrebaţi persoana potrivită. Nu am resimţit greul, pentru că nu am fost disperat să caut proiecte. Fericita întâmplare a făcut să fiu în teatru, în film şi profesor la universitate. Întotdeauna am avut ceva de făcut. Din tinereţe am avut două lecţii importante. M-am înarmat cu răbdare şi nu am consumat timp şi energie să mă uit în dreapta și-n stânga, la ce fac colegii, cine e distribuit, cine a luat castingul. Lucrurile au venit de la sine, într-un tip de ciclicitate pe care nu am intuit-o. Nici astăzi, dacă mă uit în urmă, nu mai ştiu cum a fost. 

Dar m-am bucurat atunci când au venit proiectele. Se întâmplă să ai surprize plăcute, iar viaţa mi-a oferit de multe ori lucruri la care nu mă aşteptam, în sensul bun al cuvântului. Se instala anxietatea, depresia, ziceam că nu avea nevoie nimeni de mine, iar la un moment dat suna telefonul. Sigur că se mai întâmpla ca în aceeaşi zi să sune şi două telefoane. Au mai fost şi situaţii în care eram indecis şi îmi era greu să optez.

În acelaşi timp, din pornire trebuie să te gândeşti la faptul că ecuaţia reuşitei are un spectru foarte larg, începând de la talent, muncă, inspiraţie şi terminând cu răbdare, dedicare. Nu ai nimic în control, ca actor. Trebuie să te înarmezi cu răbdare. Să aştepţi ca cineva, la un moment dat…

Există şi dinamica şi efervescenţa care te pun în condiţia de a considera că, dacă îţi faci foarte multe conexiuni, asta te poate ajuta. Ştiu tot felul de colegi care au reuşit cu telefoane de Paşte, de Crăciun, de ziua de naştere, invitaţii la bere ca din întâmplare. Nu ştiu ce să zic. Nu sunt împotrivă, dar nu e pentru mine, nu e pe structura mea. 

În anii ‘90, eraţi actor la Teatrul Naţional şi colaboraţi de asemenea cu multe alte teatre din Bucureşti. În paralel, aţi început şi activitatea didactică la UNATC. Ce v-a atras spre asta?

De mult mi-am dorit să fiu profesor, generic vorbind. Nu m-am gândit niciodată că o să fiu profesor vocaţional, să predau „arta actorului”. Vă spun de ce. Când sunt disfuncţii de comunicare între un puşti şi un om matur, fie el părinte sau profesor, simţi nevoia de a schimba ceva. Eu am traversat un liceu unde comunicarea cu profesorii era deficitară. Mă gândeam: Acest om conduce maşina, are familie şi copii, de ce nu ar putea să înţeleagă un tânăr de 15-17 ani, cu o problematică simplă, mai ales pentru vremea respectivă? A trecut şi el prin această perioadă, ar trebui să aibă urechea deschisă, ochiul mare, mintea limpede şi să înţeleagă că lucrurile pe care încerci să i le comunici sunt reale, adevărate. Nu am avut parte de aşa ceva. Atunci, într-un for interior, mi-am spus că, dacă o să am posibilitatea, vreau să fii profesor, să pot să înţeleg, să vin în întâmpinarea nevoilor tinerilor. Undeva în subconştient îmi doream acest lucru.

Întâmplarea a făcut că eram actor şi, la prima invitaţie pe care mi-au făcut-o Florin Zamfirescu şi Gelu Colceag să rămân în şcoală, am spus da necondiţionat, cu rezerva faptului că nu ştiam nici eu pe ce lume sunt. Am primit invitaţia în anul în care am terminat şcoala. Sigur, relaţia dintre asistent şi student este bună. Ştiam ce nu am avut ca student şi aş fi putut să ofer. Colegii îmi spuneau: Ce îi înveţi tu pe ei? Răspunsul meu a fost simplu: Nu îi învăţ nimic, prelungesc învăţarea mea. Mă duc acolo şi mă alimentez cu energie, cu minte deschisă, limpede. A fost foarte frumos. M-a ţinut în viaţă, m-a ţinut în echilibru. 

Inclusiv acum, la aproape 60 de ani, învăţ de la studenţii mei, pentru că sunt generaţii care vin cu un alt punct de vedere, cu lucruri la care nu te-ai fi gândit, mult mai interesante, cu shortcut-uri puternice. Nu ezit să le spun că sunt complexat la anumite capitole. Noi acuzăm, în virtutea unei prejudecăţi, a unei paradigme, a unei cutume, lipsa lecturii. Sigur că e foarte interesant să te afunzi în lectură, în lumea iluziei. Dar sunt alte vremuri. Oamenii pot culege plusvaloarea culturală şi intelectuală şi experienţă şi în alt fel, nu rămânând cu un roman în braţe câteva nopţi. Unii au în continuare această pasiune, bucurie, şi există un anume grad de apetenţă pentru această imersiune în lectură. Dar alţii nu o au. Mă uit la tineri de 19-20 de ani, la felul în care pun informaţiile cap la cap, la felul în care le sunt structurate minţile, şi am senzaţia că sunt oameni maturi îngropaţi în nişte copii, adică ei văd lucrurile cât se poate de clar. Învăţ în continuare de la ei. Am avut noroc cu această carieră pedagogică. Nu ştiu dacă mi-a reuşit întotdeauna, dar am încercat mereu să mă pun în condiţia lor şi cred că pe mulţi i-am sprijinit. Nu vă ascund faptul că mă vedeam pe mine în ei. Am fost ataşat de ideea profesoratului şi a pedagogiei, ataşat de studenţii mei.

Ce consideraţi că este indispensabil să aibă un profesor care predă „arta actorului”? Apoi, oricine poate să facă actorie?  

Oricine poate să le facă pe amândouă. În același timp, nu trebuie să uităm că amândouă sunt de vocaţie. 

Orice om poate să învețe pașii pentru a fi actor. E o profesie care poate deveni artă. Toate abilităţile specifice pot fi formate prin exercițiu recurent şi conştient: memoria, atenţia, relaţionarea cu ceilalţi, asumarea convenţiei. Însă dacă nu simți că îţi place actoria, te pui pe tine în prim-plan. Foloseşti circumstanța teatrului şi a filmului pentru ca tu, într-un fel sau altul, să faci paşi către habar nu am ce şi să spui: „O viaţă întreagă m-am sacrificat pentru măria sa publicul”. Boring. Nu există aşa ceva. Îţi iei seva şi bucuria din ceea ce faci.

Ce înseamnă vocaţie, partea necunoscută a vocaţiei? Înseamnă că poți să repeţi 12 ore sau să stai la filmare în frig sau în ploaie 12 ore. Că lucrezi în alte condiții decât la lumina naturală, că e un bec care arde şi tu încerci să descifrezi un text. E praf. E un colectiv pe care nu îl alegi. Suporţi glumele sau înţepăturile celorlalți. Nu ai sâmbătă, nu ai duminică. Eşti bolnav, dar dacă nu te ia salvarea, trebuie să te duci la spectacol sau la filmare. Însă nu resimţi toate astea.

Apoi, şi pedagogia poate fi învăţată şi făcută de către oricine. Dar când e vocaţie, îţi pasă. După părerea mea, relaţia profesor-student e o ecuaţie de devenire împreună. Profesorul nu trebuie să se aşeze pe picioarele de dinapoi ale ştiinţei. Nu trebuie să spună: Ştii cine sunt eu? E irelevant. E inoperant. Trebuie să îl apreciezi pe student, să ştii că acea personalitate în devenire poate ajunge mâine-poimâine un nume. Sau nu. Dar nu contează. Până la urmă, ajungem tot la chestiuni de bază: trebuie să ai drag de el, să îl iubeşti. E o componentă rară. 

Cred că se legitimează ca pedagog al acestei profesii sau al oricărei alteia cel care are şi expertiză reală. Adică a şi făcut ceea ce încearcă să predea. Sigur că pot exista pedagogi care nu au acest tip de exercițiu, dar ei sunt buni până la anumită etapă. Acceptabilă, de altfel. Dar atâta vreme cât tu nu ai experimentat, nu ai exersat, dar încerci să-i induci celuilalt profesia, de multe ori intervin rigoarea excesivă, conflictul, disjuncția între profesor şi student.

Nu consideraţi că numărul de aproximativ 30 de studenţi la actorie este prea mare? Mulţi nu au unde să îşi practice apoi profesia.

Până în 1990, exista o legătură cât se poate de organică între numărul studenţilor care se profesionalizau superior într-un domeniu şi piaţa muncii. Nu aveam mai multe locuri pentru ingineri, medici, pompieri, actori decât putea să înghită piaţa muncii. Era un lucru pe care îl gestiona societatea socialistă. Societatea democratică spune că ai toată libertatea, inclusiv să te profesionalizezi superior într-un domeniu care ţi se pare că reprezintă o prelungire a capacităţilor tare interioare. Cu alte cuvinte, s-a liberalizat această chestiune. Radiografiind într-un fel sau altul procesul, această profesie are caracter inflaţionist. Adică termină 250 de studenţi şi nu au loc în teatru decât zece sau doar zece fac film. Dar plusvaloarea pe care o aduce formarea în acest domeniu nu trebuie eliminată. Noi ne gândim numai la chestiunea cât se poate de prozaică a faptului dacă studentul are loc de muncă mâine sau poimâine. Cred că formarea în acest domeniu îţi dă o mai deschidere şi o mai bună înţelegere a vieţii. Îţi creează abilităţi specifice care te pun într-o relaţie cu interioritatea ta, cu celălalt, cu lumea. Îţi deschide orizontul.

Fără îndoială, aşa cum spuneam, ecuaţia reuşitei e cu un spectru foarte larg. Cei care sunt hotărâţi, într-un fel sau altul îşi creează propriile proiecte, caută texte, sponsori, săli. Cu alte cuvinte, actorii nu mai sunt în condiţia unei aşteptări permanente, au devenit proactivi. S-a creat o dinamică ce vine tocmai din frustrarea faptului că nu este loc în piaţă. Şi dacă funcţionezi aşa, n-ai cum să nu fii remarcat şi văzut. Seriozitatea, corectitudinea, onestitatea sunt calități aproape transversale care vin la pachet cu talentul, te legitimează şi te califică. Într-adevăr, mulți se convertesc profesional, mai ales în perioada asta pandemică. Dar înseamnă că nu era pentru ei.

Şcoala nu e responsabilă pentru locul tău de muncă. Şcoala poate să fie acuzată dacă acceptă oameni fără calităţi specifice în domeniu. Multitudinea posibilităților de a te profesionaliza superior astăzi scoate de sub incidenţa vinovăţiei pe oricine. Dacă nu faci la Bucureşti, faci la Mureş, la Constanţa, la Craiova, la Cluj. Sau te duci la Hyperion sau mai ştiu la ce altă universitate. Dacă vrei cu adevărat, poţi să devii actor cu diplomă. 

Sunteţi recunoscut pentru faptul că jucaţi în multe scurtmetraje, în special ale studenţilor sau ale unor foşti studenţi. Din afară, pare că vine din dorinţa de a-i sprijini prin prezenţa dvs. în filmele lor.

Dacă am timp şi pot să ajut, o fac, din considerentul că la rândul meu am fost ajutat. 

Dar cum se scapă în astfel de cazuri de ideea de autoritate, care poate intimida?

Prin declaraţii simple. În primul rând, nu îmi depăşesc competenţele. Am jucat recent cu fiul meu (Marc Titieni – n.r.) în Otto Barbarul şi nu i-am spus nimic, nu i-am dat nicio indicaţie. M-am gândit aşa: Dacă el îmi cere sfatul, i-l dau. Dacă pricep. Dacă nu, nu. La fel fac şi cu studentul de anul doi de la regie. Sunt actor pe platou. El ştie ce are de făcut. Eventual mă consult cu el dacă putem schimba o replică sau alta. Atunci, autoritatea devine altceva, intră în disoluţie. Se creează un parteneriat de comunicare în care oamenii îşi păstrează rolul, funcţia, fişa postului. Nu mi-am depăşit-o niciodată şi îi îndemn şi pe studenţii mei să rămână actori pe platou, să nu se transforme în altceva. De altfel, nici background-ul nu are relevanţă. Nu trebuie să te duci nicio clipă cu gândul la „ştiţi cine sunt eu?”. 

Anii 2000 au însemnat nu doar apariţia unui Noul Val de regizori, ci şi consacrarea unui nou val de actori de cinema, dvs. fiind unul dintre cei mai importanţi. Aţi făcut parte din această mişcare de înnoire. Cum vedeţi acum acea perioadă?

O întrebare recurentă atunci când ajungeam la festivaluri de film era: Ce şcoală de film aveţi în România, pentru că aproape toate produsele care ajung în festivaluri sunt bune şi coerente? Răspunsul la această întrebare era: Nu avem o şcoală de film care să pună amprenta asupra fiecărui realizator de excepţie. Realitatea asta e. Avem o sumă de tineri revoltaţi care cu un ochi au privit către trecut şi au spus că trebuie să facă altfel, iar cu celălalt ochi s-au uitat la ce se întâmplă în jurul nostru, din perspectiva produsului cinematografic. A fost atitudinea firească a unor oameni care trăiau într-o fostă ţară socialistă şi care se îndreptau către o democraţie generică. Pornind de la relaţii umane, relaţia stat-individ, politică. Iar aceşti oameni inteligenţi şi revoltaţi au creat un noul val de film românesc care s-a impus prin anumite personalități ca estetică şi stilistică. Dacă stăm să ne gândim cu seriozitate, sunt stiluri inconfundabile la câţiva dintre regizorii recunoscuţi pe plan internaţional. 

Şi s-a mai produs ceva. Chiar dacă cinematografia de dinainte bătea la poarta universalismului, tot într-o enclavă aveam senzaţia că trăim. Or, după ‘90 au scăpat de barierele enclavizării şi aveau din pornire conştiinţa că se adresează lumii. E un alt tip de mentalitate. 

Cum a fost să jucaţi ca actor în noua stilistică, una realistă, directă, cu planuri secvenţă?

M-am străduit să răspund solicitărilor. Mi-e uşor uneori să prind, dincolo de cuvinte, nevoile pe care un regizor încearcă să le inducă şi să le impună. Nu ştiu dacă am reuşit de fiecare dată. De multe ori am intrat în conflict cu regizorii, pentru că din presiunea pe care o au legată de producţie, de faptul că timpul trece repede, că se cheltuie bani, modalitatea lor de a comunica şi de a relaţiona cu actorii era destul de nefirească, ca să nu zic improprie. Nu cred că ideea de a umili actorul sau de a-l pune la punct de faţă cu ceilalţi colegi actori sau cu echipa te duce mai repede la rezultate. Or, s-a întâmplat asta. Şi înţeleg cauzele pentru care un regizor devine cât se poate intransigent în relaţia cu actorul, dar drumul uneori e mai important ca ţinta. Şi dacă există conflict şi necomunicare, ba chiar frustrare, indiferent care e rezultatul, rămâi cu gustul amar. Până la urmă, ce poate să facă un film şi cum poate să te confirme pe tine ca regizor sau ca actor? Pornim la un demers împreună, iar dacă acest împreună e sub semnul armoniei, cooperării, colaborării, bunei relaţionări, e ok. Altfel, eu nu cred în ecuaţia în care creăm conflict inutil, animozități, umilință, frustrare, durere, doar ca să obţinem un rezultat extraordinar.

Vă referiţi la cineva anume?

Nu mă refer la nimeni în mod special. E vorba de o modalitate prost înțeleasă a regizorului. Într-adevăr, el are viziunea şi responsabilitatea întregului, dar în acelaşi timp trebuie să înţeleagă rolul şi funcţia fiecărui departament, fiecărui membru din echipa lui, care parcurge împreună cu el drumul către ţinta pe care fără îndoială că el şi-a propus-o. E vorba de puţin respect. Sunt regizori care te respectă, te implică, te transformă în partener, şi regizori care te „exploatează” şi te „folosesc”.

Însă pare că de fapt aveţi o colaborare foarte bună cu mulţi regizori, pentru că aţi jucat în multe filme, unde aţi avut diverse roluri. Pentru dvs. contează dacă e rol principal sau secundar?

Cea mai bună dovadă (că nu contează – n.r.) e că am jucat în tot felul de roluri, începând de la filmări de o zi şi până la filmări de 30 de zile sau câte au fost necesare. Am încercat să stau în banca mea, să nu îmi depășesc competențele. Nu sunt excesiv de pretențios. În acelaşi timp, reacţionez când oamenii iau bunăvoința sau bunul simţ drept altceva. Nu au fost puţine situaţiile în care am primit acest feedback. Normalitatea a fost confundată cu altceva. Am reacţionat. În unele situaţii, lumea mi-a dat dreptate. În alte situaţii, colaborarea a fost întreruptă. Am încercat să îmi văd de ceea ce am de făcut. Nu ştiu dacă întotdeauna m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor, dar au fost colaborări de bun augur, am rămas cu plăcute experienţe, cu relaţii nu neapărat de nezdruncinat, dar de lungă durată.

La castinguri mai mergeţi?

Bineînţeles. Nici măcar nu m-am gândit să nu mă duc la castinguri. Lumea din jurul meu spune că regizorii mă ştiu. Nu e vorba despre asta. Un regizor care are un proiect vrea să vadă la casting colegul, prietenul, actorul pe care l-a văzut în nenumărate filme. De ce? Pentru a-l pune în relaţie cu un personaj, cu un alt actor. E o situaţie nouă. El are o reprezentare mentală pe care vrea să o vadă tradusă în realitate. Şi chiar dacă mă ştie ca actor, trebuie să ne întâlnim, să probăm, să vedem dacă lucrurile stau aşa, dacă există potrivire din toate punctele de vedere. Nu am refuzat niciodată niciun casting, ba chiar am traversat castinguri îndelungi, în condiția în care eram cât de cât cunoscut, şi nu am luat rolul. Dar nu e supărare, nu e frustrare, pentru că înțeleg. Mă pun în condiția regizorului. A, dacă e vorba doar de o apariţie, nici nu te cheamă la casting. Cu alte cuvinte, nu am o problemă cu castingul, nu am o problemă cu rolurile mici. Dar, în același timp, nici nu putem trage concluzia că nu refuz. Mai şi refuz.

Cât de mult refuzaţi propuneri?

De fiecare dată criteriile refuzului au fost altele. Uneori, e vorba de imposibilitatea de a armoniza programul. Dar în general am încercat să sprijin demersurile oneste. Acolo unde se strecoară şi altceva decât demersul onest sau este vorba de un statement orgolios, am făcut un pas în spate, am preferat să stau deoparte. În ultima vreme, mai mult decât până acum, pentru că, biologic, lucrurile capătă o altă dimensiune. Nu mai am aceeaşi energie, aceeaşi putere, aceeaşi inconştienţă ca altădată.

Vă este teamă că v-aţi putea repeta, mai ales că unii regizori, poate din comoditate, vă distribuie în roluri în care v-au mai văzut? 

Ceea ce e în urma mea ca produs cinematografic nu mă pune în condiţia de a considera că sunt manierist sau că am reuşit să mă port dintr-un rol în altul în aceeaşi condiţie. Sunt câteva lucruri, cred, de referinţă care au dovedit faptul că există posibilitatea transformării, schimbării, diversităţii. Nu mi-e frică de acest lucru. Şi chiar dacă regizorul nu are grijă şi mă distribuie în virtutea unui lucru pe care anterior l-a văzut, mă străduiesc eu să nu fie la fel sau să rămână la fel în părţile în care trebuie să rămână la fel şi să fie altfel din perspectiva particularităților şi subtilităţilor, nuanţelor, proiectului respectiv. Cu alte cuvinte, nu am sentimentul că mă repet.

Cum vă pregătiţi pentru un rol principal, cum au fost cele mai recente din Bacalaureat sau Tata mută munţii? Care e metoda dvs. de lucru?

Metoda mea e una simplă, dacă nu simplicissimă. Mie mi-a folosit. Îndemn şi pe alţii să o folosească. Mă străduiesc să traduc convenţia într-o realitate psihologică. Ce înseamnă convenţie? Convenţie înseamnă textul scenaristului, ideea pe care o are regizorul. Inclusiv situaţia relaţională pe care trebuie să o trăieşti la filmare. Dacă reuşesc ca tot ceea ce e convenţie să asum şi să duc înspre o certitudine a unei realităţi psihologice, atunci eu zic că mi-am atins scopul. De ce? Până la urmă, toate personajele sunt în noi înşine. Nu poate pune nimeni etichetă pe un profil psihologic, decât privind superficial. Suntem de o diversitate absolută, suntem unici, suntem irepetabili, şi circumstanţele scot la suprafaţă, la un moment dat, ceea ce suntem. Omul este suma faptelor lui. Într-un anumit film, faptul că sunt trei-patru obiective pe care trebuie să le atingem sau scenaristul ori regizorul te pune în relaţie cu câteva sau cu zeci de persoane, îţi creează un profil psihologic prin parcursul tău, dintr-un dezechilibru către echilibru.

Orice fel de scenariu e o partitură care te salvează de la ideea că te poţi repeta sau că nu-ţi poţi găsi personajul. Important e ca personajul să facă cu credibilitate ce trebuie să facă şi să încerci să te apropii de dimensiunea sa ontologică şi care e ficţiune literară. Un personaj nu îţi înlocuieşte identitatea, ţi-o împlineşte. Nu pot să îmi pierd ca actor identitatea. M-am dislocat şi a intrat personajul. Astea sunt discuţii lipsite de orice fel de consistenţă profesională. Orice fel de personaj deschide într-un fel sau altul identitar condiţia mea. Dacă reuşeşti să transformi convenţia cu fiecare replică, cu fiecare situaţie, pariul e câştigat. Nu-ţi iese întotdeauna. Nu toată lumea lucrează în aceeaşi cheie. Nu mă refer la actor, mă refer la regizor. 

Cât din construcţia asta e efort individual şi cât e colaborare cu regizorul?

Dacă se întâmplă să dai peste un regizor cu care vorbeşti aceeaşi limbă, efortul e mult mai mic şi rezultatul e mult mai vizibil. Sunt câţiva regizori – nu îndrăznesc să dau nume, pentru că aş nedreptăţi – cu care lucrez în aceeaşi cheie. Abordăm lucrurile la fel. Ba uneori chiar ei impun mai mult decât ceea ce îţi stabileşti tu ca ştachetă, şi ăsta e un lucru foarte bun. Sunt alţi regizori care nu ţin cont de povestea asta, şi atunci lucrurile acolo par formale, convenţionale, lipsite de adevăr şi de viaţa de dincolo de cuvinte. Când ajungi în condiţia de a traduce convenţia într-o realitate asumată, apare viaţa de dincolo de vorbe, ceea ce e foarte important, chiar într-un produs cinematografic.

Spectatorul intră în sală, ştie că se duce la o convenţie, ştie că pe ecran e un film, dar intră în povestea respectivă, iar dacă lucrurile sunt în regulă, el se identifică cu problematica pe care regizorul şi scenaristul o pun în discuţie. Ăsta e meritul. Dacă rămâi sub semnul convenţionalului, omul poate să plece plin de admirație, să spună ce imaginaţie fantastică, ce buni au fost actorii, dar nu se produce imersiunea. Or, când lucrurile sunt într-un fel sau altul asumate şi duse până în zona în care creăm o realitate specifică, pornită de la convenţie, omul se identifică şi pleacă mut de la film, cu nevoia de a integra informațiile pe care le-a primit şi chiar cu nevoia de a se schimba. Chiar dacă unele informaţii se pierd – nu mai ştiu cine a jucat protagonistul sau protagonista, cine a fost ea, cine a fost el –, problematica aia atât de bine exprimată m-a afectat emoţional, pentru că mă trimite la experienţa mea de viaţă şi la cealaltă calitate a psihicului nostru, la imaginaţie. Mai atenuează din suferință, frustrare, angoasă şi depresie. Îţi zici: Nu numai mie mi se întâmplă asta, s-a întâmplat şi altora, poate mult mai grav. 

După atât de multă experienţă, mai aveţi frici în momentul în care vă apucaţi de un proiect sau când sunteţi la filmări?

Ai şi frici, şi emoţii. Mi se pare normal şi firesc să fie aşa, pentru că orice fel de întâlnire nouă, dacă nu e sub semnul unei minime emoţii, nu are valoare. Orice fel de întâlnire nouă e cu tatonarea necunoscutului, cu nevoia de a-l integra, cu emoţie şi cu puţină spaimă. Pentru artist, drumul de la intenţie la realizare e cel mai greu. Ai muzica în cap, dar poţi să o pui pe hârtie? Vezi sculptura în minte, dar poţi să te lupţi cu blocul de piatră ca ceea ce ai imaginat să iasă aidoma? Începi rolul, intențiile şi discuţiile sunt bune, dar reuşeşti să ajungi la rezultatul pe care ţi-l propui şi care ar trebui să se îngemăneze cu ceea ce regizorul şi-a dorit? Numai dacă faci produs pe bandă rulantă sau de serie nu te mai interesează. Altfel, dacă există interes, odată cu el există şi un anume grad de spaimă. Sau poate nu spaimă, ci o bună vibraţie în care se amestecă emoţia şi frica.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.