Pe Ana Ularu am cunoscut-o în urmă cu vreo trei ani, printr-o prietenă comună care ne-a pus în legatură pentru un proiect al Asociației. Mi-aduc aminte că ne-am întâlnit la Chocolat în Centrul Vechi, eu ușor întârziată – ca de obicei, și nerăbdătoare să o cunosc pe tipa asta mișto, despre care îmi povestea toată lumea. Ana mă aștepta cu o ceașcă mare de cafea în mână; m-a întâmpinat ca și când ne știam de ani mulți și nu ne mai văzusem de ceva vreme.

De atunci și până azi, ne-am mai întâlnit de câteva ori, și nu cred că s-a întâmplat vreodată să îmi refuze un telefon sau o propunere de colaborare. Când am venit cu ideea de a crea o pagină de “noutăți” pe website-ul asociației, mi s-a părut cea mai potrivită persoană pentru primul interviu: ca actriță, este de departe cea mai cunoscută din România peste hotare, însă ca om este mult mai mult de atât – vă invit să o cunoașteti mai îndeaproape pe Ana Ularu, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru ADFR.

Hei Ana! Îți multumesc mult pentru interviul acordat, știu că te împarți între multe proiecte și multe zboruri. O să încep prin a-ți pune două-trei întrebări despre cel mai nou serial NBC, Emerald City, în care știu că ai un rol destul de important – Wicked Witch of the West, și joci alături de actori precum Vincent D’onofrio. Cum ai ajuns să dai audiție pentru serial și cum a decurs?

Am dat prima probă ca self tape, o audiție filmată de obicei de mine însămi – de  data asta de un amic, din fericire posesor al unei camere foarte performante – în Budapesta, în timp ce filmam Inferno cu Ron Howard. Din fericire, i-am convins îndeajuns cât să dau și al doilea self tape când am ajuns la București. Ce a fost minunat e că, în cazul ambelor probe, eu eram teribil de ocupată, prima oară cu filmările pentru “Inferno”, iar a doua oară fiind în prag de premieră la Teatrul Bulandra cu Carousel al lui Andrei Șerban. Mă bucur nespus că am avut forța de a funcționa în parametrii buni pentru a câștiga acest rol, pe care îl ador.

Sunt nerăbdătoare să urmăresc serialul – pe de o parte pentru că este, cumva, my type, pe de altă parte, pentru că din ce am văzut în trailer-urile oficiale, ai un rol care parcă a fost scris pentru tine. Ce înseamnă rolul acesta pentru tine? Te-ai documentat mult? Te-a prins din prima sau a trebuit să îi acorzi mai mult timp pentru a-ți însuși personajul?

Mi s-a părut superb din scriitură, cumva prin scenariu transpare că e un personaj iubit, construit cu delicatețe, linii fine, tragism și umor. Asta poate fi destul de intimidant, țin minte că ziceam mereu că vreau să „do it justice”.

M-am documentat imagistic, muzical, mi-am construit o întreagă pre-lume pe care apoi am modificat-o, adăugând în centrul ei personajul meu. În tot acest timp făceam probe de costume, ceea ce m-a ajutat să îi dau un anume mers lui West, o anume poziție și plastică a trupului; discutam mereu cu Trisha Biggar –pictorița de costume – despre cum funcționează eleganța decadentă a lui West, sex-appeal-ul ei toxic și uriașa forță adormită. Și în tot acest timp, am citit enorm dintr-o selecție de cărti pe care o pregătisem în acest scop. Fiecare personaj are biblioteca sa.

Ai lucrat în zeci de producții, atât românești, cât și internaționale – cu regizori precum Susanne Bier, Ron Howard sau Stere Gulea și Bogdan Apetri. Crezi că poți repera principalele diferențe în modul de lucru? Și ce ar trebui să învețe producătorii și regizorii de film români de la cei de peste hotare?

Nu știu exact dacă sunt diferențe clare pentru că fiecare echipă de filmare e un organism diferit cu legături și mecanisme interioare unice. Ce îmi place la lucrul de „acolo” e calmul și relaxarea cu care se lucrează îmbinat cu un alt tip de respect și atitudine, atât față de actor, cât și față de alți membri ai echipei, și de platou în general.

Acum că ai trăit experiența de a juca într-o producție de tip serial – un tip de producție care pare să înflorească și la noi ușor, care sunt, din punctul tău de vedere, beneficiile existente pentru actor?

Faptul că ai timp să lucrezi îndelung la un personaj, să îi adaugi subtilități, să te gândești în profunzime la istoria lui și ce îl face să acționeze în anume feluri. Acesta e unul din marile avantaje.

A primit “West” feedback până acum, în special de la cei din țară?

Pare că place, chiar mult, iar asta mă face realmente foarte fericită.

Știu că pe lângă film, tu faci mult teatru – ba chiar în România ești mult mai activă în teatru decât în film. De fiecare dată când te văd pe scenă, pare că trăiești fiecare moment la intensitate maximă.

Ador teatrul și cred că este esențial să nu renunți la a te exersa pe scenă ca actor. Nu aș putea concepe, m-aș simți înjumătățită. Adrenalina, fiorul de luptă, mușchii toți în priză, mintea alertă, emoțiile…

Și că veni vorba de teatru, cred că ar fi frumos să le oferim cititorilor câteva recomandări: de teatru și de film.

TEATRU:
„O Intervenție”  – Teatrul Act (îmi iubesc spectacolul deci îi fac publicitate)
„Anul Dispărut, 1989”  – Teatrul Mic
„Omul Pernă” – Teatrul Act

În rest, după sufletul meu, e de mers la piese regizate de Geanina Cărbunariu, Radu Iacoban și, în general, regizori tineri. Măcar pentru a înțelege cum se traduce societatea pentru artiștii noi.

FILME:
One More Time with Feeling, documentarul lui Andrew Dominik
Anomalisa
The Proposition

Ce ți-ai dori pentru filmul românesc?

Mai multă imaginație și curaj.

La ce proiecte mai lucrezi acum?

Filmul Muse al lui Jaume Balaguero și spectacolele mele de teatru.

Și nu în ultimul rând, cum a fost experiența The Script Contest pentru tine și cât de mult crezi că poate schimba în timp, industria locală, o astfel de inițiativă?

The Script Contest mi s-a părut o inițiativă excelentă. O alternativă stilistică și o platformă ce poate ajuta la dezvoltarea unor noi tipuri de cinema pentru creatorii din afara sistemului e esențială. Cu timp, răbdare și sfaturi bune puteți ajuta și forma artiști noi și curajoși.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.