Corneliu Porumboiu este un nume greu în cinematografia autohtonă. Alături de nume ca Puiu sau Mungiu, a pus umărul la dezvoltarea ”Noului Val Românesc”, flmele făcute de cei trei punând România pe harta filmului european și formând o nouă generație de cineaști români. Anul acesta, Corneliu a lansat ”La Gomera” în cadrul festivalului de film de la Cannes, unde a fost premiat în anii precedenți pentru ”A fost sau n-a fost” – debutul său în lungmetraj, ”Polițist, Adjectiv” și ”Comoara”.

L-am întâlnit pe Porumboiu la TIFF, unde își prezenta cel mai recent film și cel de-al cincilea din carie sa în premieră națională. ”La Gomera” este un thriller în stil noir, care îl are în prim plan pe Cristi (Vlad Ivanov), un polițist corupt implicat într-o afacere cu droguri de 30 milioane de euro, care ajunge pe insula La Gomera pentru a învăța ”el sylbo” – un limbaj fluierat folosit de localnici și de traficanții implicați în afacere. Am aflat de disponibilitatea lui Corneliu pentru interviu cu câteva ore înainte de proiecție și deși era imposibil să văd filmul înainte de interviu, am acceptat provocarea sperând să-l cunosc mai bine pe omul din spatele camerei. Ce a ieșit aflați din interviul de mai jos.

Ce îți aduci aminte din perioada studenției?

Lucram foarte mult, dublu față de cât aveam de făcut – n. ca număr de proiecte de film. Cinematografia e o meserie foarte practică, dincolo de ce înveți în facultate. Când ajungi să ai discuții cu actori, tehnicienii, toată lumea implicată, sunt atâtea meserii separate, durează până le înveți pe astea. Am văzut mereu cinematografia ca pe un drum lung. 

Unde îți găsești inspirația pentru poveștile tale?

Cred că vin ele la mine cumva, nu am momente când le caut. De exemplu cu ”La Gomera” – văzusem o emisiune la TV despre acest limbaj al fluieratului, eram în Franța la socrii. Tocmai terminasem ”Polițist, Adjectiv” și am început să mă interesez de subiect. La fel a fost și cu ”Fotbal Infinit”, m-a sunat Laurențiu acum zece ani să îmi spună ”dom’le, eu vreau să schimb regulile fotbalului”. Cred că trebuie să fii deschis, sau curios. Eu la fiecare proiect, în perioada de scriitură, am aruncat scenarii la gunoi, chiar și de 70-80 pagini.

Writer’s block.

Da. Scriu cel puțin opt ore pe zi, am un tip de disciplină pe care mi-am dezvoltat-o. 

Te gândești la publicul tău când scrii un scenariu?

Evident. Mă interesează să am un anumit tip de sinceritate în raport cu povestea în sine și cum e percepută ea de public.

La Gomera este total diferit de tot ce ai scris și regizat până acum. Ce ai învățat după această experiență?

A fost cu siguranță cel mai complicat proiect din punct de vedere al producției, am filmat pentru prima dată în străinătate, cu actori străini. Am fost bine pregătit, cred că e bine să înveți lucrurile până începi filmarea, dar cred că pe set cel mai mult am învățat de la oameni, am interacționat cu multe tipologii diferite.

Povestește-mi despre cele mai grele încercări din timpul filmărilor.

Cea mai grea secvență a fost cea de final, aveam o singură zi de filmare în grădinile din Singapore. Show-ul de acolo ține 12 minute și sunt două show-uri pe noapte, deci noi a trebuit să facem scena aia în 24 de minute cu o echipă majoritar de acolo. Doar eu, actorii principali, producătoarea, DOP-ul și tipul de la șarf eram români, restul erau din Singapore – 25 de oameni cu totul. A fost o nebunie pentru că grădina era plină de vizitatori și a trebuit să avem mereu patru oameni în fața camerei care să dea mereu oamenii la o parte din cadru. A fost super stresant, dar a ieșit bine.

Există regizori sau filme care te-au inspirat în cariera ta de regizor?

Da, la fiecare film am referințe. Pentru ”La Gomera” am revăzut multe titluri de filme noir ca Double Indemnity, Big Sleep, Lola, Gilda, First Men, Notorious.

Dar ai și niște regizori preferați? 

Sunt câțiva ca Eric Rhomer, Charlie Chaplin, Buston Keaton, Hitchcock, Stanley Kubrick. 

Îmi place să mă uit și la filme care nu sunt capodopere, dar care îmi trezesc ceva. Și eu mă schimb în raport cu cinematografia, uneori îmi pare rău că nu prea reușesc să ajung la cinema.

Cu fiecare film pe care îl faci, mai strângi niște premii în festivaluri europene de renume. Ce semnificație au acestea pentru tine?

Pentru un regizor contează mult ultimul film, dacă ultimul film e bun, îl poți face pe următorul deci e important că filmele mele primesc recunoaștere. E mai important pentru un film pentru ca venim dintr-o cultură minoritară iar filmele românești sunt dificil de distribuit internațional, contează selecția de la festivaluri. Poate dacă aș face un film în Franța, sau în State, nu ar mai exista o presiune atât de mare. 

Ai zice că este mai important feedback-ul primit de la critici și din festivaluri decât cel primit de la public?

Eu cred că se leagă, până la urmă o cronică bună într-un ziar cunoscut îți aduce un public mai numeros.

Sunt curioasă ce părere ai despre noile tehnologii. Crezi că le vei îmbrățișa vreodată?

Am fost odată la un curs de pregătire de VR, sunt curios dar trebuie să mă aplec mai mult spre asta. Cred totuși că momentan suntem într-o perioadă destul de bună pentru cinematografie, lumea are nevoie de povești iar de când cu rețelele de streaming, se caută foarte mult conținut. Nu cred că se vor schimba lucrurile radical foarte curând, trăim într-o lume în care se face mult film independent: cu o cameră și trei oameni poți face ceva. 

Crezi că vei renunța vreodată la a face filme?

Nu cred, îmi place mult dar nu poți să știi niciodată. Acum zece ani dacă îmi spuneai că voi face un film cu flashback-uri, ți-as fi spus nu, în niciun caz, eu nu. Îmi place ce fac, câștig și trăiesc din asta și nu știu ce altceva aș putea face. 

Credit foto: Vlad Cioplea

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.