Am ajuns la Cannes duminică seara târziu. A doua zi, dis de dimineață, aveam să îmi încep aventura în cadrul celei de a 75-a ediții a festivalului chiar cu R.M.N – cel mai nou film semnat de Cristian Mungiu (și așteptat de toată lumea de mai bine de șase ani), care a fost selectat în competiția oficială. Biroul de acreditări se deschidea la 9, la aceeași oră la care fimul începea și care era, de altfel, foarte departe de centrul orașului și de majoritatea cinematografelor, iar fără badge n-aș fi putut să intru; am avut noroc cu niște cunoștințe care ajunseseră la Cannes din prima zi a festivalului și s-au îndurat să mă ajute. Peripețiile au continuat și în zilele următoare. Ba chiar am fost aproape ferm convinsă că acest interviu nu se va mai întâmpla din cauza programelor noastre foarte încărcate – eu am stat puțin la festival, Cristian a avut zeci de interviuri de dat și întâlniri de onorat. Însă noi ne știm de aproape 3 ani deja. Eu l-am admirat mereu ca pe un mentor de la care ai mereu ceva de învățat, iar el a apreciat mereu determinarea mea de a face lucruri pentru mica noastră industrie de film. 

Ne-am întâlnit în ultima mea zi în festival pe una din plajele amenajate pe faleza orășelului de la malul mării. Cristian a venit, ca de obicei, îmbrăcat cât mai simplu – clasicul tricou și pantofi negrii. Inițial mi-a zis că avem 15 minute la dispoziție, însă am sfârșit prin a sta de vorbă aproape o oră. Mi-am readus aminte că-l apreciez, printre altele, pentru claritate, coerență și profunzime și m-a surprins cu onestitatea lui, când nu s-a grăbit să-mi răspundă superficial la întrebările mai personale. M-a bucurat întâlnirea noastră și cu siguranță m-a ajutat să-l înțeleg mai bine – în primul rând pe el, ca artist dar și ca om.

Știu că îți doreai de ceva vreme să te reîntorci în postura ta de creator de film, însă tu porți multe alte pălării care nu ți-au permis să te concentrezi în totalitate la un nou proiect. Când ai început să lucrezi la scenariu?

E de zis ceva aici, apropo de aceste multe pălării – nu mă obligă nimeni să le am și cred că, de fapt, îmi fur eu căciula din când în când pentru că nu mă simt eu încă suficient de capabil de a mă concentra să fac film, cer prea mult cer prea mult de la fiecare alt proiect așa că o vreme prefer sa tărăgănez. Stiu că din momentul în care îmi zic, gata, trebuie sa mă apuc de urmatorul, e o perioadă lungă și complicată până când reusesc efectiv sa scriu ceva valabil. Sunt săptămâni, chiar luni de zile în care analizez și analizez. Anul trecut, după doi ani de stat în casă și de scris astfel de lucruri, am decis că este imperativ să avansez cu orice scenariu – am întotdeauna o mică listă de povești și majoritatea pleacă de la un caz real. M-am apucat să scriu un scenariu, nu era vorba de acesta însă în timp ce-l scriam, fiind în același timp cu ochii pe deadline-ul de la CNC – așa scriu mereu, am început să intervin pe un alt proiect, la care lucram cu niște tineri regizori care îl documentau. Intervenind cu comentarii ca să îi direcționez, și scriind tot felul de note explicative, mi-am dat seama că mă interesează mai mult astălaltă poveste, am văzut în ea mai mult potențial de a vorbi despre ce se întâmplă astăzi in lume decât în cea la care lucram inițial, așa că am făcut un switch cu vreo 2-3 săptămâni înainte de deadline-ul CNC și cam atât mi-a luat să fiu gata cu el. Bineînțeles, a urmat apoi o perioadă de rescriere, una de verificări pe teren, în prospecții, ca să văd dacă ce mi-am imaginat eu corespundea în corespundea în suficientă măsură cu realitatea.  

Povestea cu brutarii din Sri Lanka e relativ nouă, din 2020. De ce ți s-a părut interesantă și cum ai integrat-o în scenariu?

Întâmplări xenofobe și rasiste ai peste tot și din păcate, nu mai constituie un subiect sau știre. Însă acest caz s-a întâmplat într-o zonă unde comunitatea maghiară e majoritară dar are acest statut dual – sunt minoritari față de români dar majoritari față de alții. În asta constă farmecul acestei povestiri, îți permite să vorbești despre logica inegală pe care o avem cu toții când ne raportăm la lucrurile din jurul nostru după cum ne convin, sau nu. Mi s-a părut că reprezintă atât de bine felul în care ne raportăm la celălalt și lipsa noastră de rezonabilitate, de rațiune, de etică, atunci când nu ne convine o anumita situație, încât, prin intermediul povestii despre această mică comunitate aș putea vorbi de ceva ce se întâmplă astăzi peste tot în lume.. În clipa în care am  reușit să transfer potențialul poveștii ăsteia de la ceva local, la ceva foarte general, am reușit să găsesc și mijloacele prin care am ordonat nevoile narative ale filmului. 

Apoi, anul trecut, când am fost în juriul Semaine de la Critique am ținut un pitch cu proiectul filmului R.M.N, pentru potențiali distribuitori, prezentare care m-a ajutat și pe mine – atâtea detalii de context a trebui să le dau ca să se raporteze cât de cât la zonă, la poveste, la etnii, la istorie, încât am realizat că trebuie să includ toate acele conotații pe care le-am invocat, încât spectatorul să le regăsească in film – si nu în dialog, ci în întâmplari, în scene.. Așa am sfârșit prin a avea o grămadă de layere în scenariu care, deși nu sunt deductibile la prima vizionare, ele există și sunt importante pentru cine este curios sa înțeleagă mai mult. Pentru cineva care locuiește în Transilvania și înțelege ambele limbi, filmul are cu totul alte nuanțe. Nu e nimic întâmplător. Am vândut atunci filmul în mai bine de 20 de teritorii, pe baza acelui pitch și a scenariului. 

Ai fost vreodată o victimă a xenofobiei?

Nu știu dacă se poate chema xenofobie, dar a fost, totuși, un mic scandal. În 2013, când eram aici, în juriu la Cannes, a apărut o caricatură în Le Canard Enchaine care mă înfățișa cu mâna întinsă și așezat pe trotuar, precum cerșetorii de pe străzile din Paris, strigând: Feraille, feraille – echilavalentul lui ”fiare vechi’ – iar alături era desenat un Palme D’or. La momentul respectiv, toată lumea de acasă îmi spunea că trebuie să fac ceva, să dau statul francez sau revista în judecată. Lucrurile astea nu pot fi corectate și îndreptate, nu poți face mare lucru pentru că ele deja și-au produs efectul. Am refuzat să dau prea multă atenție publică incidentului, am scris o notă celor de acasă în sensul în care trebuie să ne asumăm întotdeauna că stereotipurile, oricât de neplăcute sunt, se bazează pe ceva. E mai corect ca, înainte să ne revoltăm, să ne gândim dacă nu avem și noi o oarece răspundere. Și cred că noul meu film [R.M.N] vorbește și despre asta – nevoia noastră de a simplifica la extrem raportul cu ceilalți și de a gestiona lumea folosindu-ne de o grămadă de stereotipuri, care sunt jignitoare, simplificatoare. 

[După evenimentul din 2013] am meditat la pricina pentru care noi încercăm cu atita incapatinare să facem deosebirea intre români și rromi. În Franța ei consideră din start că e politically incorrect să faci distincția asta si ca esti rasist si daca incerci sa o faci – probabil pentru că o bună parte a rromilor care cerșesc în Franța sunt cetateni români. Și pentru că, sigur, nu ai de ce să te simți jignit dacă te face cineva bulgar, german sau pakistanez – însă, nu asociezi niciun stereotip negativ cu etniile astea. Noi ne simțim jigniți să fim puși în aceeași oala cu romii români pentru că asociem noi înșine un stereotip cu ei – și de fapt, acolo e problema.

Ai lucrat cu Marin Grigore și Judith State, iar alături de ei mai joacă actori descoperiți de tine cu ocazia acestui film, sau descoperiți cu alte filme mai vechi de-ale tale. Ce te convinge la un casting, astfel încât să fii sigur de alegerea pe care o faci?

Eu iau baza de casting la mână de fiecare dată când pornesc un nou film și mă uit la toată lumea. Am întotdeauna casting-uri, niciun actor nu ar trebui să se îngrijoreze că nu va ajunge să-i fi văzut măcar fotografiile pentru un nou proiect. De multe ori am niște date despre actori de dinainte – cu Marin Grigore am lucrat la niște ilustre reclame la bricolaj și mi-a fost suficient să observ că este un foarte bun actor, iar cu Judith n-am lucrat direct, dar a fost în filmul lui Nae Caranfil, pe care l-am produs (6.9 pe Scara Richter), precum și în filmul lui Daniel Sandu (Tata mută munții) și, desigur, în Sierranevada (Cristi Puiu), deci o cunoșteam oarecum. Pe Macrina am descoperit-o într-un mod neașteptat, care demonstrează că toate inițiativele duc undeva – m-a rugat Adrian Titieni să lucrez în pandemie cu studenții lui, cu care am lucrat pe Zoom. Mi-au fost suficiente două ore care să îmi dau seama că Macrina are un potențial bun (cum aveau și alți studenți), are o naturalețe din naștere, e ușor de lucrat cu ea. 

Pentru rolul lui Matthias și Csilla am văzut vreo 4000 de oameni, mă uit la toate fotografiile actorilor potriviți ca vârstă pentru rol.

Am mereu o imagine destul de precisă a felului în care trebuie să arate personajele mele, nu doar fizic, cât ce se potrivește ca personalitate, iar pe mine mă conving două lucruri – cât de aproape sunt ei, din start, de datele biografice ale personajului din scenariu, iar cel de al doilea lucru este cât de bine intuiesc logica dialogului pe care îl scriu eu. Orice dialog are o logică internă a lui și, dacă tu îl intuiești de la început așa cum l-am intenționat eu, înseamnă că putem lucra împreună. Asta fac în casting, după ce ne împrietenim, trecem prin dialogurile de la film. Am înregistrări cu ei și mă uit uneori de zeci de ori înainte să decid. Când ai nevoie de actori bilingvi, nu mai poți lua pe oricine. Pentru rolul Csillei a fost mai simplu pentru că Judith stăpânește bine ambele limbi. La Marin a fost complicat, am început casting-ul căutând un actor care să poată vorbi română dar să fie vorbitor nativ de limbă germană și nu am găsit. A trebuit să îmi schimb strategia. În final, am rescris biografia fiecăruia dintre personaje astfel încât să integreze datele lor personale în film. Face parte din lucrurile care nu se văd în film dar care țin de coerența deplină care trebuie să existe pentru mine inclusiv în back-story sau in secvențele care sunt elipsate.

Îmi plac mult personajele tale feminine. Sunt complexe, puternice și în (aproape) toate filmele tale, principale. Csilla e și ea un personaj puternic, o femeie educată, luptătoare, cu principii și valori pe care și le susține cu mult curaj. Iar Ana, deși personaj secundar este la fel de demnă și de curajoasă. Mi se pare că există un interes clar pentru protagoniste și sunt curioasă de ce alegi să ai personaje principale feminine și cum vezi tu raportul dintre forțe?

Nu mă raportez la personaje din punct de vedere al genului, nu văd lumea așa – nici în viață, nici în film. Cred că, dacă ai intuiție și înțelegi oamenii, ce îi face să acționeze într-un anume fel, nu mai contează așa de mult să intri în mintea unui bărbat sau a unei femei.  Am mai fost întrebat cum de sunt așa aproape de modul în care judecă un personaj feminin și întotdeauna am spus că nu fac niciun efort. Dacă ești empatic, ai să înțelegi. Tu ca cineast ești un observator, înainte să fii un povestitor. 

Însă ești conștient că actrițele au mult mai puține oportunități în cinema-ul românesc. 

Nu cred că sunt unul dintre cei care a rămas dator din acest punct de vedere. Cred că am contribuit întotdeauna la a avea o balanță și am făcut-o mereu în mod natural, în raport cu poveștile pe care le-am spus. Nu-mi arog niciun fel de merit pentru asta. 

La filmul ăsta e prima oară – după 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, când perspectiva nu mai este exclusiv a unui singur personaj, există un soi de echilibru. Am decis în final să nu dau scenariul niciunui actor, fiecare a cunoscut fix partea lui de poveste – și cele principale, și personajele secundare. Era important ca, într-o scenă precum cea finală, niciunul să nu fi știut ce vor fi făcut ceilalți, de la ultima dată când s-au văzut. Era imporatt ca ambiguitatea replicilor Csillei să rămână o ambiguitate și pentru Matthias.

Nu e prima dată când îți prezinți filmul în premieră mondială la Cannes. Este, totuși, un festival unde aparențele contează, iar filmul tău ne arată, printre altele, cât de înșelătoare pot fi acestea. Cum crezi că se vede de publicul de la Cannes, atât România pe care tu o prezinți în filmele tale, iar în cazul specific al filmului R.M.N, toate aceste bube ale naturii umane?

Aparențele contează, cred, peste tot. Ce face fenomenal Cannes-ul, este să ofere această importanță colosală cinema-ului, vreme de 10 zile. Pentru zece zile, cinema-ul este aici, ridicat la grad de importanță 0 și poți să simți, grație acestor mii de ziariști care vin, a juriilor și a publicului, că cinema-ul e foarte important, iar filmele nu vor mai fi percepute la fel după o asemenea recepție. Venind dintr-o țară care nu dă doi bani pe cinema și pe ce facem noi, este extraordinar de important să începem din acest loc. Altfel, mă străduiesc prin milioanele de interviuri pe care le dau după fiecare film, să semnalizez că eu nu fac filme despre România, chiar dacă ele se petrec acolo. Bineînțeles că eu setez povestea într-un loc unde știu toate detaliile raporturilor inter-umane și a conotațiilor sociale, însă încerc întotdeauna să extrapolez și să discut despre condiția noastră umană, despre caracterul nostru intrinsec, ca ființe umane, și despre starea lumii de astăzi. Ce e neplăcut este că acest caracter al nostru nu arată grozav, când îi pui oglinda în față, însă cred că asta e misiunea cinema-ului – să spună lucruri în mod răspicat și să respecte ambiguitatea și complexitatea realului.

Eu nu vreau să identific vinovați prin poveștile mele, nici măcar prin cea din RMN, nu ăsta e rolul meu.

Prima proiecție din țară va fi fix unde s-au întâmplat lucrurile, ca să le pot zice acestor oameni că ei nu au nicio alta vină, decât aceea de a fi fost naivi în lumea de astăzi și mai sinceri decât alții, neînțelegând ca atunci când tu vorbești în public, e ca și când vorbești pentru toți.  

Pentru spectatorii occidentali, am senzația că, de multe ori, le e mai ușor să creadă că eu vorbesc despre o mică lume îndepărtată din estul sălbatic. De asta îmi iau timp să vin până aici și să le zic, prin intermediul interviurilor, că „îmi pare rău, dar vorbesc și despre voi și nu e okay să vă excludeți din această judecată de valoare, nu vă condamnă cu nimic, ci mai degrabă vă invit să vă uitați onest în oglindă după ce vă întoarceți de la proiecție”. 

Tu cum te vezi pe tine, cum este omul Cristian Mungiu? 

Nu fac introspecții sistematizate, de tip igienizare mentală, curățare, sau detoxificare. Sunt extraordinar de auto-critic cu mine însumi – trăiesc cu sentimentul că mi-e greu să mă mai suport și n-am reușit niciodată să fiu, în profunzime, la nivelul de pregătire pe care mi-aș fi dorit să-l am, în niciunul din planurile în care acționez. Mă simt forțat să improvizez, acum că e deja târziu să mă mai instruiesc, cu ceea ce am putut să fac. Sunt întotdeauna nemulțumit de mine, îmi ia ani de zile până mă hotărăsc să fac ceva, pentru că întotdeauna mi se pare că nu este suficient de bine și îmi chestionez mereu deciziile etice. N-am reușit niciodată să fiu atât de principial pe cât s-ar fi cuvenit, dar, după o vreme, intervine gândul că trebuie să trăiești cu tine însuți, așa cum ești și ăsta e deja un compromis. Nu mi-e ușor să accept lucrurile care nu-mi convin la mine, dar mă străduiesc să le recunosc – însă aici apar lucrurile pe care nu le poți recunoaște public, deși tu știi care e adevărul și te macină în profunzime, pentru că te fac să fii destul de dual; mă străduiesc, totuși, să mi le admit public și să le corectez. Nu am pretenția să pot face asta întotdeauna. 

Care consideri ca e cel mai mare defect al umanității, sau cel care te apasă pe tine cel mai tare?

Pentru că stăm de vorbă astăzi, când se poartă un război lângă noi, cred că unul din lucrurile îngrozitoare pe care trebuie să le constatăm despre noi, ca specie, este că suntem extraordinar de violenți și de lipsiți de logică și empatie. Pretindem că suntem niște creaturi luminoase, empatice și, eventual, superioare oricărui animal, ceea ce ne și dă dreptul să le omorâm pe toate, dar, în același timp, uite că suntem capabili să violăm, torturăm și ucidem niște oameni care, în cazul lor, vorbesc aproape aceeași limbă și au cam aceeași istorie, deci pot face parte din același trib. Ne-am lăsat toți așa înduioșați de cei 70 de ani de pace de după cel de-al Doilea Război Mondial, dar, de fapt, nu s-a schimbat nimic profund în felul  în care ne comportăm. Suntem capabili de cele mai grozave atrocități. Eu constat că această tendință de a-l identifica pe celălalt ca potențial inamic vine dintr-o latură foarte profundă a evoluției noastre. Instinctul de supraviețuire asta te învață, milioane de ani în care tu ai încercat să supraviețuiești ca individ și ca specie te-au făcut să vrei să te salvezi întâi pe tine. Creierul nostru și hormonii pe care îi secretăm ne îndeamnă în mod natural, ca mai înainte de toate, să facem orice ca să supraviețuim. Mă gândesc, de multe ori, că orice accident din viața noastră suspendă toate lucrurile pe care le-am învățat, ca educație, referitor la raporturile de bun-simț pe care le avem cu ceilalți. Mă gândesc, de multe ori – și cu durere, la momentul în care s-a aprins focul ăla în Colectiv și mă întreb de ce unii oameni au supraviețuit și alții nu. Și mă întreb cum aș fi reacționat eu, dacă aș fi fost acolo cu copiii. Descrie foarte bine raportul tău uman cu tine, ca specie, și cu ceilalți. 

Până la urmă, cinema-ul, cu limbajul lui mult mai simplu decât literatura, din când în când reușește, din când în când, să te îndemne să echiliberzi balanța dintre uman și animalic. Să te gândești, să te tragă de mânecă să iei o decizie, ținând cont de educația ta și de poziția în care te afli acum. 

Poveștile din filmele tale sunt personale, însă sunt mereu spuse dintr-un punct de vedere obiectiv și detașat, nu spun mare lucru despre tine. 

Eu cred că poveștile din filmele mele spun enorm despre mine, pentru că alegerile acestor povești spun ceva despre mine. Singurul lucru pe care nu-l fac este să iau partea cuiva în situația pe care o prezint. Inclusiv faptul că vreau să am niște puncte de vedere obiective și că vreau să-l ascult pe celălalt spune ceva despre mine. În final, nu poți să te extragi, ca cineast, unei perspective extraordinar de subiective în orice faci, oricât speri tu că e obiectivă, nu ai cum.

Sunt foarte implicat în subiectele mele și foarte pasionat de ceea ce fac, însă încerc să fiu și mai pasionat de argumentele fiecărui personaj pe care îl am în film. Încerc să-l înțeleg și să-i apăr punctul de vedere cu pasiunea pe care o are el, când își apară punctul de vedere. Asta cred eu că e datoria mea. 

Te-ar tenta să încerci un punct de vedere mai subiectiv?

Nu știu dacă e un cinema pe care vreau să-l practic deocamdată, ar deveni foarte ideologic, m-aș folosi de mijloacele acestei arte ca să apar un punct de vedere al meu, personal. Filmul e, totuși, o artă foarte manipulativă, e atât de ușor să îți induc un punct de vedere, să selectez doar argumentele favorabile, încât, momentan, nu simt că vreau să fac asta, în apărarea unei cauze. Ar putea părea propagandistic. Cred că această neutralitate a mea și încercarea de a recupera adevărul celuilalt sunt mai potrivite condișiei etice și mentale pe care împărtășesc acum. Asta nu înseamnă ca cinema-ul nu trebuie să fie de toate felurile, sau că artiștii care adoptă un punct de vedere profund ideologic în filmele lor nu își au și ei locul lor. Asta e și bucuria cinema-ului și trebuie să apreciem această diversitate.

Și pe final, aș menționa că în fiecare an în care ai avut un film nominalizat pe Croazetă, ai plecat cu un premiu. Ai apucat să vezi alte filme din competiție, ai așteptări pentru anul acesta?

Am văzut întotdeauna multe filme la Cannes, din perspectivă de jurat, însă de fiecare dată când particip în competiție nu am timp să văd niciun film, deci nu mă pot orienta după asta. Știu, din experiența de jurat, cât de relativ și contextual poate fi un juriu. E imposibil să poți face predicții aici. Niciodată nu poți estima corect, poți doar percepe niște impresii venite de la ziariști, de la sală și poate că cele mai simpatice păreri pe care le percep sunt cele de la oamenii care mă opresc pe stradă și îmi spun ce cred. Asta îmi place cel mai mult la Cannes.

Te-a oprit multă lume anul ăsta?

Cum să nu, în momentul de față nu mai pot merge pe stradă între două locuri pentru că fiecare are o părere. Nici nu mai contează ce premii iei, când fiecare are o părere și când dai de atâția cinefili pasionați  care îți zic că au vorbit cu colegi și prieteni toată noaptea, și-au împărtășit păreri, despre urși, despre pădure, despre secvența cea mai lungă și, până la urmă, astea sunt lucrurile care vor valoriza filmul 10-20 ani de acum înainte, când nu va mai ști nimeni ce premii a luat. E ceea ce îmi doresc întotdeauna, ca filmul să aibă o prezență de ne-neglijat.

Avanpremiera R.M.N. va avea loc pe 2 iunie, la Sala Palatului. Biletele pot fi achiziționate prin rețeaua Eventbook, la agenția de bilete a Sălii Palatului și pe www.salapalatului.ro, fiind prima proiecția a filmului în București în prezența echipei. Din 3 iunie, filmul va rula în cinematografele din toată țara și vor avea loc proiecții speciale în prezența regizorului și a echipei. Lista proiecțiilor speciale și în cinematografe este disponibilă pe www.voodoofilms.ro și pe www.facebook.com/RMNfilmul.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.