Se vorbește mult despre cea mai reprezentativă instituție a cinematografiei române, și anume Centrul Național al Cinematografiei, care nu pare să ne reprezinte pe toți și nici așa cum ne-am dori. Articolele negative din presă s-au înmulțit de-a lungul anilor, la fel și numărul de cineaști nemulțumiți de modul de operare al instituției, condusă din 2014 de doamna director general Anca Mitran. În orice conflict, există mai multe părți și niciodată vina nu este a unuia singur. Mi-am dorit să aflu mai multe despre cum funcționează instituțiile de stat cinematografice, de ce nu reușim să schimbăm Legea Cinematografiei deși propuneri au fost în repetare rânduri și de ce există o lipsă de dialog între cineaști și reprezentanții CNC și ANF. În interviul de mai jos, doamna Anca Mitran răspunde întrebărilor mele.

Doamna Mitran, aș vrea să începem cu o introducere. Cine sunteți și cum ați ajuns la conducerea ANF și ulterior, a CNC-ului?

În primul rând, sunt un om normal, care a ajuns din întâmplare în domeniul cinematografiei. Intenția mea din copilărie a fost să fac filologie – am terminat Liceul Francez și printr-o întâmplare am ajuns studentă la chimie – când am terminat facultatea, am făcut un stagiu în afara capitalei, iar primul post în cinematografie l-am ocupat în 1989, la Buftea, ca inginer de prelucrare a peliculei – am găsit anunțul într-un ziar, am dat concurs și așa am ajuns în sistem. Apoi, a urmat întreg parcursul: am stat cam doi ani de zile în laboratorul din Buftea, am ajuns ulterior la România Film, care era centrala de distribuție și exploatare a filmelor, și mai apoi, prin concurs, la Arhiva Națională de Filme; și tot prin concurs, după 18 ani de zile la ANF, am ajuns la CNC.

Ați fost și sunteți omul cu putere de decizie în cele mai importante instituții cinematografice ale statului de aproximativ 23 ani. Care sunt atuurile de care trebuie să dispună un astfel de lider?

După părerea mea, acest om ar trebui să aibă o bună cunoaștere a domeniului, cu toate departamentele lui – de la producție și distribuție, de la începutul producției până la distribuția filmului. Apoi, tenacitate – care cred că este necesară în orice domeniu și o imparțialitate, care este extrem de necesară în deciziile pe care le ia.

Considerați că aveți calitățile menționate mai sus?

Avantajul meu a fost că am cunoscut industria în toate formele ei – producție, distribuție, prelucrare, motiv pentru care mi-a fost ușor, nu a trebuit să învăț de la zero. Am trecut prin toate etapele. Imediat după ce am terminat chimia, am intrat la SNSPA – secția de științe administrative, ceea ce m-a ajutat tare mult, a umplut golul de informații din punct de vedere administrativ. 

În cei 18 ani în care ați fost directorul ANF, nu s-a efectuat nicio restaurare digitală a vreunui film românesc, prima inițiativă dusă la bun sfârșit fiind a celor de la Fundația 9 și Avanpost, pentru filmul Balanța (1992, r. Lucian Pintilie), relansat în cinematografe anul trecut. De ce?

În primul rând, este o diferență foarte mare între a remasteriza și a restaura – ce s-a întâmplat cu filmul Balanța se numește remasterizare și a durat aproximativ două luni de zile. O restaurare digitală este o recompunere, fotogramă cu fotogramă a materialului, corecții de culoare și restabilizarea imaginii, sincronizarea imaginii cu sunetul și așa mai departe – și aici am să fac o paranteză: negativele filmelor românești nu au nevoie de restaurare, majoritatea au nevoie de o remasterizare, care înseamnă reparații, curățări digitale. Există un program de restaurare, folosit în prezent care se numește DIAMANT și cu care cei din laboratorul din Jilava reușesc să restaureze cam trei-patru minute de film pe săptămână – este un proces foarte minuțios, deci vă dați seama că nu ar fi posibil într-un timp atât de scurt. 

Și atunci cum vă explicați că întregul proiect de relansare a filmului Balanța a fost promovat ca o restaurare?

Bun, dar cine este acel specialist, care a ajuns la concluzia că acel film trebuia restaurat? Pe mine, ca unic expert în România în conservare și restaurare a patrimoniului cinematografic – atestat de către Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, nu m-a întrebat nimeni, deci îmi este greu să vă răspund la această întrebare.  Arhiva de Filme, până la ora actuală, a restaurat cinci filme și a remasterizat 114 filme. 

Spuneați într-un interviu dat pentru Observatorul Cultural în 2016 că Arhiva, nefiind deținătorul de drepturi a filmelor pe care le are în colecția sa, nu poate să își crească vizibilitatea și nici să genereze venituri, deși ambele ar fi extrem de utile în evoluția instituției, care este în urmă atât cu tehnicile vremii, cât și cu metodele de promovare a colecției sale.

Îmi pare foarte rău, dar am să vă contrazic. În 18 ani ca director al ANF, nu cred că m-ați auzit vreodată în conferințele de presă să laud lucrurile bune care s-au întâmplat la Arhivă, dar pot să vă spun că aceasta este la standarde europene – depozitele, metodele de conservare folosite, există un sistem implementat încă din 2010, prin care noi conservăm pelicula (n. filmele) prin vidare; toate filmele sunt tratate și depozitate in pungi vidate în depozitele special amenajate. Toate bobinele au cod de bare, motiv pentru care identificarea lor se face ușor, iar toate documentele tip postere, scenarii, decupajele regizorale se scanează și se introduc în baza noastră de date. Deși lucrurile acestea nu s-au făcut publice, cei care au venit la Arhivă și au făcut cercetări, pot confirma.

Cred că este util ca aceste lucruri să fie comunicate public. A fost decizia dumneavoastră să procedați altfel?

Nu, însă nu există niciodată context pentru așa ceva – să faci o conferință de presă în care să anunți doar ce sistem wow are ANF, sau ce program de restaurare digitală – cred că sunt lucruri mai puțin importante, față de operația în sine. Au mai apărut diverse articole despre asta, însă societatea noastră are tendința să fie înclinată spre senzațional sau spre știrile negative, decât cele pozitive – din acest motiv, marea majoritate a articolelor au fost mereu negative, deși oamenii care le scriu nu au vizitat Arhiva, care este deschisă tuturor celor care vor să o viziteze sau să o cerceteze. Cât despre cesionarea drepturilor, acestea țin de CNC care are o mulțime de contracte de cesiune cu televiziuni românești sau cu distribuitori – este o importantă sursă de venit; încercăm de ceva vreme și cu platformele online, însă nu par a fi interesate de filme românești vechi – alergăm după Netflix de câteva luni bune.

ANF are și o mare problemă cu angajații – majoritatea nu sunt specializați în arhivare, digitizare sau restaurare și sunt prost plătiți de stat. Cum credeți că s-ar putea schimba asta și de la cine ar trebui să înceapă schimbarea?

Lucrurile s-au mai îndreptat în ultimii ani. Marea majoritate a personalului din arhivă provine din industria de film, din laboratoare precum cel din Buftea, sau cel din Mogoșoaia. Din păcate, meseriile de restaurator,conservator sau arhivist pentru filme nu se învață în România – fiind și profesor la UNATC, am introdus un curs de Arhivistică Audiovizuala, la anii de Master Producție, însă ar fi necesară o școală în care să se poată învăța aceste meserii. Tânăra generație nu prea știe să umble cu pelicula și mai bine de 98% din arhivă este încă pe peliculă. 

Din 2016 ați devenit directorul general al CNC.  Ați putea evalua mandatul dvs. de până acum? Reușite și regrete.

Nu mi-am contorizat reușitele și eșecurile, însă ceea ce regret este că ne mișcăm foarte greu cu legislația care deja este caducă și nu se mai aliniază cu legislația comunitară, și procesul legislativ este destul de laborios și greoi la noi. Apoi, poate cadrul administrativ – mă refer la funcționarea administrativă a instituției, care este deficitară din cauza faptului că nu există interes din partea altor potențiali angajați, la salariile existente. Sunt lucruri care pot fi corectate, dar care nu stau în puterea noastră.

În 2017, Legea Cinematografiei a fost ușor modificată, astfel că Ordonanța de Urgență nr. 67/2017 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, vorbește la art. 35, alineatul 2, despre introducerea unei noi secțiuni de proiecte în cadrul concursului de selecție al proiectelor cinematografice, și anume secțiunea tematică a filmelor de ficțiune de scurt sau lungmetraj. Care a fost motivaţia din spatele introducerii unei astfel de secţiuni și cum se stabileşte tema acesteia?

Motivația este foarte simplă – marea majoritate a regizorilor și scenariștilor din România fac filme de artă, un cinema care să obțină premii în festivaluri, fapt ce nu ajută industria din punct de vedere financiar – ne trebuie filme pentru public. Ne plângem că nu mai merg copiii noștri la filme românești, însă nu le oferim filme pe înțelesul și gustul lor. Am introdus această secțiune tematică în ideea de a controla puțin piața și de a o îndrepta și spre filme de public – comedii, science-fiction, filme pentru copii și alte genuri. Tematica sa stabilește în consiliu – oricine poate veni cu idei pentru secțiunea tematică; noi am ales mereu genurile mai aproape de public.

Una din criticile care se aduc regulamentului de organizare a concursurilor e că nu încurajează foarte mult tânăra generaţie de cineaşti: producătorii aflați la început de drum concurează cu marii producători, cu puncte, şi, prin urmare, pornesc cu un handicap. Aveți în vedere o îmbunătățire a regulamentului de concurs, care să promoveze și să susțină noua generație de cineaști?

Legea are foarte mari carențe – aceasta fiind una dintre ele. Eu nu sunt adepta punctajelor tehnice existente, care mi se par un simplu calcul matematic, care nu reprezintă întotdeauna o realitate. Concursurile de la EURIMAGES sunt mult mai corecte, după părerea mea, și vorbim de o simplă evaluare a ceea ce poate face un producător sau regizor; punctajul ar trebui să meargă spre scenariu, nu către producător sau regizor. În cadrul sesiunilor concursului CNC, am văzut scenarii foarte bune care au fost descalificate după adunarea punctajului tehnic – ceea ce este foarte păcat. Prin noul proiect de Lege, vrem să desființăm punctajele – care ne complică viața și nouă, respectiv secretariatului tehnic al concursului, este un calcul laborios unde se poate greși extrem de ușor la acele sutimi și zecimi de puncte.

Știu că de aproximativ doi ani de zile aveți un nou proiect de Lege, pe marginea căruia au avut loc și consultații cu Ministerul Culturii.  Mai este actual și ce propune el?

Mai este actual. L-am trimis către Ministerul Culturii, care l-a trimis către compartimentele de specialitate și sperăm ca în câteva săptămâni să fie public, cu toate amendamentele, pe site-ul Ministerului. Câteva lucruri generale pe care le-am propus ar fi să nu mai existe două date fixe pentru sesiunile de concurs, și am să vă explic de ce – am avut multe probleme cu organizarea acestora, pentru că, fondul cinematografic nu este un fond de stat, el nu provine din alocații bugetare, ci din contribuțiile agenților economici; din acest motiv, noi nu putem anticipa care sunt sumele pe care le vom colecta la fond. De exemplu, în această perioadă, s-a colectat foarte puțin la fond, deci nu pot anticipa când va fi următoarea sesiune de concurs. Am propus sesiuni continue, online, în care aplicațiile să fie judecate de 2 ori pe an De asemenea, ce vă spuneam mai devreme, referitor la renunțarea la punctajul tehnic pentru producător și regizor, înlocuit cu fișe de evaluare a acestora; comisiile de jurizare să fie alese pentru un an sau doi și din ele să facă parte experți sau lectori permanenți O altă modificare importantă propusă este ca acest credit rambursabil pe care îl acordăm în prezent să se transforme într-un sprijin financiar, astfel încât producătorul să nu mai fie obligat să returneze banii.

Acum două sesiuni de concurs, au fost extrem de multe nemulţumiri legate de rezultate, de faptul că unii membrii ai comisiilor nu au respectat obligaţia de a completa corespunzător fişele de evaluare, iar competenţa sau buna intenţie a unora dintre ei a fost chiar pusă la îndoială. Cum se stabileşte componenţa acestor comisii?

Toate asociațiile și uniunile din domeniu fac propuneri, iar eu, ca director general, mă consult cu consiliul de administrație pentru alegerea membrilor. Principiul folosit până acum a fost diversitatea – am încercat să avem și scenariști, și regizori, și producători, directori de imagine, critici de film.

De când am început să profesez ca jurnalist în cadrul publicației noastre, am avut ocazia să discut cu mulți cineaști autohtoni, mare parte din ei consacrați, care susțin la unison că instituțiile care ne reprezintă – în frunte cu CNC, nu sunt deschise la dialog și nici la schimbare, motiv pentru care industria noastră de film evoluează foarte lent. Sunt curioasă care este punctul dumneavoastră de vedere?

Nu înțeleg ce semnifică această evoluție a industriei de film; dacă mă lămuriți, pot să vă răspund.

Pornind chiar de la schimbarea Legii Cinematografiei, unde pare că cineaștilor cu experiență în domeniu nu le sunt ascultate propunerile și nici nu sunt implicați în proiectul de Lege ..

Vă spuneam la începutul discuției noastre că este un proces foarte laborios, au fost multe propuneri de-a lungul timpului de a modifica anumite lucruri, unele au rămas doar în faza de propuneri pentru că, dacă știți, astăzi în cinematografia noastră sunt trei generații de cineaști, care au interese divergente, motiv pentru care nu întotdeauna sunt de acord. Este foarte greu să mulțumești pe toată lumea și o să vedeți câte discuții o să nască acest nou proiect de Lege de care vă povesteam,  și care va fi public în câteva săptămâni pe site-ul Ministerului Culturii. Cred că știți, noi avem o producție mare de filme comparativ cu țările vecine, în condițiile în care statul nu alocă un singur leu, pentru producție, banii fiind toți colectați din piață, de la agenți economici. Asta nu se întâmplă nicăieri în Europa, iar din banii aceștia nu facem doar producție de film, ci și distribuție, promovarea filmelor în festivaluri, subvenționăm și manifestări în domeniu – cred că industria s-a dezvoltat, ținând cont de suma „fabuloasă” de 50 milioane de euro pe care Fondul a avut-o în ultimii 14 ani și cu care a acoperit toate cele de mai sus, inclusiv producția a 300 de filme de lungmetraj. Faceți o comparație cu schema de tax rebate care este de 50 mil de euro pe an. Din acest motiv nu înțeleg la ce vă referiți când vorbiți despre accelerarea dezvoltării industriei.

Totuși, o lipsă de comunicare există și este semnalată de mulți cineaști de renume. Oare poate fi un factor important în această lipsă de dialog și frecvența cu care sunt schimbați Miniștrii din fruntea Ministerului Culturii?

Este o posibilă explicație și aș mai avea una – aparatul administrativ al instituției (CNC) este foarte redus. Actualmente avem aproximativ 500 de producători în piață, iar noi suntem 37 oameni, care acoperă  două departamente foarte importante – Fondul Cinematografic cu producția de film și toate manifestările în domeniu, unde sunt 17 oameni; cel de-al doilea departament este cel al Patrimoniului, unde intră și Registrul Cinematografiei – autorizarea sălilor, ratinguri pentru toate filmele care sunt proiectate în România, cu o activitate bogată. Ne-am dori să creștem numărul de angajați, până acum am reușit să obținem un organism de control propriu, care sa verifice agenții economici care desfășoară activități în domeniu, contribuabilii la fondul cinematografic, precum și „datornicii” .

În ultimele săptămâni a izbucnit un mare scandal între reprezentanți ai industriei cinematografice și DNA, cea din urmă acuzându-i pe cei dintâi de abuz în serviciu care ar fi dus la un prejudiciu de milioane de euro. Legea Cinematografiei este incompletă din acest punct de vedere, singura sancțiune prevăzută în lege pentru raportările întârziate ale veniturilor din producțiile finanțate de CNC este anularea contractului. Cu toate acestea, caselor de producție inculpate le-a fost interzisă participarea la următoarele concursuri. Cum a pornit acest scandal și ce efecte credeți că vor avea aceste sancțiuni pentru producția de film românesc?

Nu este un scandal, totul a pornit în 2013 de la corpul de control al primului ministru de atunci, care a constatat diverse nereguli, dosarul ajungând la DNA, care a început o anchetă. Legea are două prevederi foarte clare, fără echivoc: în cazul întârzierii depunerii copiei filmului sau în cazul în care nu sunt raportate veniturile din exploatare, contractul cu CNC se reziliază și creditul încasat pentru film de casa de producție se restituie. Astfel, s-au luat în discuție filmele controlate, s-au adunat creditele care ar fi trebuit înapoiate CNC-ului și așa s-a ajuns la acest prejudiciu. Un alt articol fără echivoc al Legii spune că nu pot participa la concurs producătorii care nu și-au îndeplinit obligațiile contractuale, nu este specificată o perioadă. Am avut o discuție săptămâna trecută cu Alianța Producătorilor de Film în România, în care am hotărât să facem câteva amendamente de urgență la actuala Lege, una fiind aceasta; din păcate ea nu poate acționa retroactiv. Oricum, nu cred că este o problemă pentru producția de film, producătorii acestor case de producție au aplicat la ultimele sesiuni cu alte case de producție, nou înființate, însă au pierdut punctele aferente vechilor case de producție.

Cum vi se pare că arată astăzi industria română de film, comparativ cu cea de dinaintea anilor 1990?

Este o întrebare la care mi-e greu să dau un răspuns ad-hoc. Ce pot să spun este că cinematografia era mult mai organizată, și deși industria cinematografică nu a beneficiat niciodată de fonduri bugetare, se produceau foarte multe filme românești care erau distribuite și vândute și afară, cu mulți spectatori, iar banii din distribuție se întorceau la Buftea, pentru producția unor noi filme. Din păcate, astăzi filmul autohton nu-și mai recuperează cheltuielile  din distribuție, iar aici nu cred că este vorba doar de lipsa cinematografelor; cred că ar fi util să ne îndreptăm și spre filme cu succes la public. Apoi, cred că este viteza cu care se digitalizează totul, suntem sufocați de toate mediile online, iar noile generații sunt din ce în ce mai comode, preferă să stea în fața televizorului și să deschidă Netflix, decât să meargă la cinematograf, iar Netflix-ul nu este un contribuabil la Fondul Cinematografic, deci industria cinematografică are de suferit. Viitorul merge către o izolare evidentă și spre digitalizare, motiv pentru care nu știu cât va produce industria noastră de film în așa fel încât să se poată auto finanța ca pe vremuri.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.