Acest interviu poate apărea ca o surpriză pentru mulți dintre voi, cel mai probabil nu știți cine este Isabelle Sieb și cred că prea puțini vor avea curiozitatea să afle. Isabelle mi-a fost colegă în facultate, la Londra. Era cu un an mai mare decât mine și era una dintre cele mai încăpățânate și ambițioase persoane din facultate. Avea potențial, iar când i-am vizionat scurtmetrajul de licență – College Romance, am știut că va reuși, mai devreme sau mai târziu.

Astăzi este singurul cineast pe care îl cunosc cu o nominalizare la premiile BAFTA – cele pentru copii, dar chiar și așa, este o realizare și o confirmare că este pe drumul cel bun.

Pentru mine acest interviu a fost ca o gură de aer proaspăt. Am luat câteva zeci de interviuri până în prezent și deși am intervievat doar oameni pe care îi admir cu desăvârșire, toți au un lucru în comun: filmul independent. Isabelle are un background total diferit: este o regizoare care preferă să își aștepte tacit clipa de glorie și să prindă niște experiență între timp lucrând la diferite seriale TV cunoscute în Regatul Unit, care îi dezvoltă capacitățile regizorale. Nu are nicio nominalizare Cannes, Berlin sau a vreunui alt festival european faimos, dar la vârsta de 32 ani, Isabelle a experimentat deja urmăririle de mașini, accidentele auto, filmările sub apă sau pitch-urile în fața producătorilor cu fonduri, pe care a învățat să îi captiveze pentru un răspuns pozitiv.

Ce poți să-mi spui despre tine, Isabelle?

Sunt o regizoare de film și televiziune nemțoaică-englezoaică, care a crescut într-un mic sătuc din Germania rurală, care a locuit în Australia și în Africa de Sud și care locuiește în Londra de 9 ani. Am 32 ani și sunt tare norocoasă să fac ceea ce-mi place.

Și cum ai ajuns la regia de film?

E o poveste chiar comică. Când aveam 17 ani, i-am făcut prietenei mele cele mai bune din Germania un filmuleț de ziua ei, era o cioacă în care i-am implicat pe toți prietenii ei apropiați. Am avut atât de multe idei,  totul a fost ușor și distractiv ceea ce m-a făcut să mă gândesc cât de grozav trebuie să fie să faci filme. Când l-am arătat, a avut mega succes, au fost persoane care m-au întrebat dacă nu le pot face și lor ceva asemănător de ziua lor. Cred că atunci am realizat că filmul poate fi un business.

În fine, aveam doar 17 ani, a mai durat câțiva ani până să iau regia în calcul ca pe o posibilitate. Poate și pentru că pe vremea aia nu prea erau femei regizor pe care să le admiri, să le iei ca pe un exemplu. În jurul vârstei de 25 ani, când mi-am regizat scurtmetrajul de licență – College Romance, am realizat că sunt foarte serioasă în privința acestei meserii.

Deci ai venit la Regent’s să studiezi film fără să fii convinsă că asta vei practica în viitor.

Știam că vreau sa lucrez în industria de film și intuiam că mi-ar plăcea regia, însă cursurile pe care le-am urmat în facultate erau de scenaristică și producție, asta pentru că eram convinsă că pot practica producția – sunt nemțoaică, am studiat până la vârsta adolescenței în școli nemțești, ceea ce mi-a dezvoltat aptitudinile de organizare. Producția era o posibilitate iar eu voiam să lucrez în industria de film. În anul doi de facultate am început să-mi îndrept mai mult atenția spre creație, regie, procesul creativ.

Care parte din procesul creativ te atrage cel mai tare?

Filmarea efectivă mi se pare cea mai magică etapă, felul în care lucrurile se întâmplă fix sub ochii tăi. Îmi place mult și etapa de post-producție, în care presiunea regizorală a dispărut odată cu filmarea dar ai încă șansa să devii creativ, punând fiecare piesă la locul ei.

Obișnuiești să îți planifici în minte montajul înainte de filmare?

Într-o oarecare măsură, da, însă lucrurile stau foarte diferit în film, față de TV. Dacă vorbim de scurtmetrajele regizate, am știut mereu cum vreau să leg secvențele, am planificat fiecare lucru. Acum că regizez mai mult TV în ultima vreme, pot spune că lucrurile sunt diferite – producția e mult mai mare, filmările mult mai lungi, sunt foarte mulți factori care pot influența etapa de montaj, lucruri pe care nu le poți plănui sau anticipa, care se leagă în ziua filmării. Bineînțeles, odată ce filmarea se termină și ajung la montaj, știu ce îmi doresc însă cred că flexibilitatea ta este foarte importantă – lucrezi cu un monteur care e foarte probabil să vadă niște lucruri pe care tu nu le poți observa, din cauza implicării tale în proiect. E posibil ca el să aibă o versiune mult mai coerentă a unei scene, sau a întregului episod.

Și cu actorii? Cum interacționezi?

Cred că fiecare actor este diferit și are mecanisme diferite. Cele două seriale TV în care am fost implicată au avut un cast total diferit – la The Athena, am lucrat cu actori tineri, mulți dintre ei nu mai fuseseră niciodată pe un platou de filmare, aveau nevoie de mai mult ghidaj, deci a trebuit să le explic foarte multe lucruri pentru a înțelege cum se mișcă camera și ce vreau de la personaj. La Shetland am lucrat cu actori cunoscuți și experimentați și a trebuit să le câștig încrederea ca să se poată baza pe mine.

Îmi place să creez relații de prietenie, păstrând totodată profesionalismul. Cred că apropiindu-te de ei, poți ajunge să îi cunoști și vice-versa și astfel se clădește încrederea.

Spune-mi mai multe despre The Athena – știu că ai fost nominalizată la Premiile BAFTA.

Am fost angajată de producători când scenariul era aproape gata. Practic am fost pusă să colaborez cu o scenaristă pe care nu o cunoșteam deloc și care avea un scenariu aproape final, norocul a fost că ne-am înțeles din prima. În TV, scenaristul are un rol mai important ca al regizorului, ei sunt creatorii, iar dacă sunteți pe aceeași lungime de undă și viziunile voastre se întâlnesc, tot procesul de producție devine foarte plăcut.

Și Shetland? Este foarte diferit de ultimul tău serial, The Athena.

Am fost cea mai tânără regizoare ever în acest proiect, foarte norocoasă să primesc acest job ca al doilea job de regizor. Lucrurile funcționează cam la fel de fiecare dată: agenta mea mă recomandă, am parte de două întâlniri, iar dacă trec de ele trebuie să citesc scenariul și să-mi pitch-uiesc viziunea – cu ce actori aș lucra, ce vreau să transmit, care e look-ul pe care vreau să-l abordez ș.a.m.d. Din fericire le-a plăcut pitch-ul meu și m-au angajat. M-am mutat în Scoția pentru opt luni, ceea ce mi-a plăcut tare; am învățat tare multe lucruri lucrând la acest serial, mai ales pentru că eu făcusem doar comedii sau musical-uri până atunci. Nu avusesem niciodată de-a face cu urmăriri de mașini sau accidente, filmări acvatice etc.

Și cel mai minunat a fost că aveam coordonatori de VFX și SFX, cascadori, mult timp pentru repetiții, un storyboard artist – tot sprijinul lor a făcut întreaga experiență una memorabilă.

Iar lucrul cu actori cunoscuți și super profesioniști a fost poate cea mai grea și provocatoare parte, pentru că pot distinge imediat un regizor slab de unul talentat. A trebuit să îmi fac temele și să mă pregătesc pentru fiecare zi.

Am observat și eu că îți plac comediile și musical-urile. Filmele ușoare, în mare parte. De ce?

Cred că cel mai mult îmi plac comediile ușor dramatice, mi se pare că e singurul gen de film care descrie perfect viața. Apoi cred că publicului îi prinde bine să râdă, să se bucure, sau să aibă parte de momente de respiro.

Te interesează mai mult opinia publicului, decât a criticilor?

Să fiu sinceră, nu mă gândesc la niciunii când lucrez la ceva. Încerc să mă ghidez după instinct, cred că pot intui când un proiect are potențial. Dacă ar fi să aleg între cele două categorii date de tine, aș alege publicul, dar chiar nu mă gândesc la asta când regizez. Cred că te poate consuma foarte tare să te gândești ce-și dorește publicul sau criticii de la tine.

Ai regizat scurtmetraje și seriale TV până acum. Pe când un lungmetraj?

Îmi doresc mult dar vreau să fie proiectul potrivit. Majoritatea caselor de producție sunt panicate să nu piardă bani, motiv pentru care nu prea pariază pe voci noi sau teme noi. Comic book-urile, super eroii sau francizele sunt pariurile câștigate 100%. Deci fie fac un astfel de blockbuster sau un film super low budget, finanțat de stat, ceea ce este iar foarte dificil de realizat. Prefer să aștept acel proiect în care să am încredere deplină că poate înfrânge orice obstacol, pentru că e posibil să nu mai primesc o a doua șansă. Momentan, sunt fericită cu toate oportunitățile oferite de industria TV, e o perioadă bună pentru serialele TV: scenariile sunt bune, mulți dintre actorii super talentați joacă în TV, sunt mult mai mulți bani aici și mult mai puține riscuri; și am ce să învăț, motiv pentru care nu mă deranjează să continui pentru încă câțiva ani.

Dar ai vreo idee de film de lungmetraj, pe care ai vrea s-o explorezi?

Da, am o idee aflată în stadiul de dezvoltare, o superbă poveste bazată pe o întâmplare adevărată. Acțiunea se petrece în Tasmania, unde am mers la liceu, un loc de care m-am îndrăgostit ireversibil și în care vreau să mă întorc.

Care este cea mai mare frică a ta, ca regizor?

Să meargă lucrurile prost. Orice se poate strica, oricine se poate răni, nu știi niciodată când se întâmplă lucrurile astea și nu vrei să se întâmple pe set-ul tău. Apoi e neputința de a acorda unei scene tot timpul de care ai nevoie pentru a ieși cum îți dorești, pentru că tu ai nevoie poate de trei ore și ai doar una.

Și cel mai mare vis?

Am fost mereu nerealist de ambițioasă, dar aș spune că visul cel mai mare este să pot continua să lucrez și să învăț ca regizor, până voi atinge succesul artistic și comercial pe care mi-l doresc.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.