Am avut un traseu obișnuit pentru acei ani. Am fost mândru pionier în clasa a II-a. În 1968, la invazia Cehoslovaciei, eram utecist înflăcărat, gata să ia pușca să-și apere țara de ruși. Asta după ce am ascultat cu sufletul la gură, la difuzor, celebrul discurs al lui Ceaușescu. Credeam atunci zvonurile potrivit cărora armata română are arme cu laser care ar putea să topească tancurile rusești imediat ce acestea ar fi trecut Prutul. Înțelegi ce era în mintea mea?

Altfel, am făcut evenimente culturale de când mă știu, de când am ajuns adult, chiar și în cei mai întunecați ani ai comunismului. Evenimente cu emoții, cu săli arhipline. 

Evident, totul părea imposibil la început. Așa mi-am făcut exercițiul de a trece peste obstacole. Și trebuia să faci imposibilul ca să organizezi ceva astfel încât să nu deranjezi personaje importante ale acelor ani. Cu toată diplomația, uneori am pățit-o rău de tot: am fost pedepsit de „organul de partid” cu „Vot de blam cu avertisment”, o pedeapsă grea pentru vremurile alea.

Totodată, trebuia să faci imposibilul ca să obții bani și materiale pentru a organiza evenimente culturale. Cum am făcut asta? La început am avut o bicicletă. Bicicleta am dat-o unui maistru, de la care am primit un aparat Smena. Am fost uluit de aparat, de posibilitatea de a face poze. Mai târziu mi-am cumpărat un Zenit, cu care făceam poze la nunți, botezuri, înmormântări. Așa am strâns bani și am cumpărat un Pentax, cu care puteam face și diapozitive. 

Am trecut foarte repede la film. Era prin anii ‘80, lucram ca profesor la țară și a avut loc o crimă, care m-a marcat profund. Nimeni nu făcea nimic ca să-i descopere pe făptași, mai ales că toată lumea din sat bănuia cine erau. Nu știam prin ce metodă să fac dreptate, așa că m-am gândit să restaurez cumva adevărul despre crimă și să-l fac public. Nu-mi era foarte clar cum, însă îmi imaginam că se poate face justiție prin film. Așa am început să experimentez. Apoi am inițiat un cineclub, la Căminul Cultural, împreună cu un grup de profesori. Aveau loc evenimente mari, cu săli arhipline, la Căminul Cultural.

Făceam fotografii, diaporame, am făcut și câteva filme pe 16 mm pe care le developam și le montam în atelierul meu. Dar pentru asta trebuia sa fac rost de bani. Pelicula era scumpă.  Prin urmare, făceam spectacole în care prezentam piese de teatru, diaporame, muzică etc., iar cu banii câștigați cumpăram peliculă și soluții pentru developat și apoi făceam filme, pe care le prezentam publicului. Apoi cumpăram alte role de film, făceam spectacole și tot așa. A fost genul meu de perpetuum mobile – o utopie care a funcționat cu mult entuziasm și multe zile și nopți în care munceam pe rupte, dar nu aveam senzația că muncesc.

Cum ați văzut dumneavoastră revoluția din 1989 și ce ați simțit atunci?

În ceea ce mă privește, înainte de revoluție am avut câteva planuri de a fugi din țară, dar nu am reușit și îmi este clar că nici nu am încercat din toate puterile să fac asta.

Așa că revoluția a fost o eliberare grozavă. M-am implicat. Eram profesor suplinitor în Jina și, înainte de a fugi Ceaușescu, am făcut o demonstrație prin sat. A fost cam așa: o coloană cu fanfara în față, apoi o mașină de teren Aro cu avaria pornită, fiindcă era seară, apoi urmam noi, „liderii” revoluției (eu, doctorul Nemeș, profesorul Bogdănel și Nicoară, care era student), apoi erau vreo 100 de elevi care strigau cât îi țineau puterile tot ce auzeau la noi. Era gălăgie mare, cei din fanfară cântau din tot sufletul, șoferul din Aro claxona din când în când, noi strigam lozinci amplificate de elevi. Ce mai, un spectacol unic! Oamenii ieșeau la porți, își făceau cruce, dar nu ni se alăturau.

Apoi am fost ales președinte al Frontului Salvării Naționale din Jina, unde eram profesor.
A fost o adunare de peste 3000 de oameni, condusă de preoți din sat. Am ocupat această „înaltă funcție” cam o lună de zile, vreme în care am încercat să pun lucrurile la punct.

Aveam o mașină, un Oltcit alb, cu care patrulam prin localitate și organizam pază la toate intrările pentru a ne apăra de teroriști (potrivit zvonurilor de atunci era plin de teroriști după toate dealurile și pe toate pâraiele, pe care ar fi avut în plan să le otrăvească). După vreo lună a avut loc o „lovitură de palat” și am fost înlăturat de la „putere”. Cam asta a fost.

Când ați început să vă gândiți la posibilitatea unui festival de film și cum s-a născut Festivalul de Film Astra?

În 1990, cei de la Muzeul Astra din Sibiu își doreau să înființeze un departament audio-vizual. Așa cum v-am zis, aveam deja zece ani de experiență în evenimente culturale făcute de la zero, aveam cineclubul, deci experiență în producția de film. Am câștigat concursul și mi s-a încredințat proiectul de a face și coordona acel departament. 

Sigur, ei se gândeau la o secție care să facă poze și înregistrări video la vernisaje de expoziție și alte evenimente muzeale și nimic la mult. Eu, însă, aveam alte planuri.

În acea perioadă, două filme făcute de mine pe VHS au fost selecționate de Asociația Nordică pentru Film Antropologic din Țările Scandinave. Așa am ajuns la Stockholm, la festivalul organizat de NAFA, și am văzut pentru prima oară filme documentare antropologice. Așa am pătruns în lumea antropologiei vizuale, un gen de film documentar aparte, film de non-ficțiune care ia foarte în serios felul în care se transpun realitățile umane care ne înconjoară. Acela a fost modelul de festival pentru primele ediții. 

Prima ediție a avut loc în 1993 și a fost un paradox. Îmi amintesc și acum ce vremuri erau: totul se făcea cu mașina de scris, trimiteai o invitație, dura o lună până primeai răspunsul, granițele erau închise, puteai călători doar cu viză care se obținea foarte greu. 

Era aproape inexistent contactul cu documentariștii și cu modul în care a evoluat școala de documentare din străinătate. Era vremea mineriadelor, a conflictelor interetnice, a inflației galopante. Aproape toți intelectualii se gândeau să plece din țară. Puțini aveau calculatoare, internetul nu exista. Apăreau primele încercări de televiziune prin cablu. 

Să pornești un festival al filmului documentar era aproape imposibil. În primul rând, pentru că nu se știa ce e filmul documentar, se confunda cu reportajul TV. Chiar și cei de la care așteptam aprobări și bani credeau că documentar înseamnă doar film științific sau eventual reportaj TV. 

Povestiți-ne puțin despre primele ediții ale festivalului. Cum a fost gândit, cum l-a primit publicul și cineaștii, care erau planurile de viitor?

Practic, Festivalul Astra Film a răsărit pe teren viran. Sibiul nu avea o tradiție pentru evenimente cinematografice, nu erau mecanisme pentru sprijin financiar sau de altă natură din partea instituțiilor care administrau cultura din România. Îmi amintesc că în 1993 am fost la primarul orașului și pur și simplu m-a dat afară. „Fu…vă cu cultura voastră cu tot! Nu știți cât mă costă un metru de asfalt?”

Dacă voiai să faci un eveniment cultural, trebuia să inventezi și modalitatea de a-l face. Multe lucruri le obțineam prin troc, prin muncă de voluntariat. Dar erau și lucruri pentru care trebuiau bani, iar termenul de sponsorizare era echivalent cu pomana, un fel de cerșit. 

În lipsă de finanțare și în disperare am vorbit cu fratele meu, care avea pe vremea aceea o fermă înfloritoare. M-a sponsorizat cu două remorci de cartofi. A venit cu tractorul la Muzeu, am dat sfoară în țară că vindem cartofi la jumătate din prețul pieței de atunci. A fost senzație. Am vândut cartofii și, cu banii pe care i-am luat pe ei, am plătit mesele pentru invitații de la festival. 

Dar n-am fost scutiți de surprize. Publicul din România anului 1993 a fost șocat la întâlnirea cu filmul de non-ficțiune al lui Michael Stewart – un documentar despre minoritățile din Transilvania. Spectatorii au considerat inacceptabilă abordarea directă a unui subiect tabu și au ieșit din sală. Pur și simplu. Michael Stewart, prezent la proiecție, se uita uluit la mine și nu înțelegea ce se întâmplă. 

Cu toate acestea, prima ediție a festivalului a avut toate componentele unui festival de film adevărat: selecție și juriu, participare internațională, afiș și catalog, campanie de promovare, proiecții în mai multe locații, promovare outdoor, reacții și dezbateri aprinse la proiecții, sponsorizare.

La ediția următoare am progresat: proiectam filmele  pe 4 televizoare legate în rețea. Aveam o singură secțiune de competiție, dar premiile erau destul de mari. Comisia Europeană a dat un premiu de 10.000 de dolari. 

În același an am făcut un lucru fantastic și, în același timp, inconștient: am difuzat toate filmele pe posturile de televiziune locale. Pentru prima oară, oamenii vedeau alte lumi, alte realități. Pe-atunci, filme documentare nu se difuzau nici măcar la TVR. 

Apoi am început să ne perfecționăm la organizare și comunicare, traduceam simultan în și din engleză, franceză , germană, rusă și chiar chineză. Dar infrastructura României nu era pregătită pentru evenimente internaționale. Așa că apăreau tot felul de absurdități: de exemplu, ca să plătim onorariile invitaților străini trebuia urmată o procedură greu de imaginat cu multe zile de umblătură, inclusiv pe la administrația fiscală după aprobări și semnături. 

Practic, în fiecare an inventam ceva, adăugam ceva. În 1996, pentru prima dată la un festival din România, s-a făcut Q&A, un dialog al autorului cu publicul după proiecție. În 1998, am experimentat în premieră în România ceea ce se numește acum “proiecție în spații neconvenționale”. De exemplu, la premiera filmului La drum am teleportat toți participanții festivalului în satul protagoniștilor. La o proiecție la care a venit și tot satul. Am trecut atunci cel mai greu examen care există pentru orice documentarist: prezentarea filmului în fața comunității de unde veneau protagoniștii filmului, și în fața publicului festivalier – documentariști, studenți, profesori universitari din toată lumea. A fost punctul culminant al Festivalului pentru oaspeții străini prezenți aici. 

De ce ați ales să dezvoltați un festival de film documentar? Cum arăta filmul documentar în anii ‘90?

A imagina un festival presupune efort și talent organizatoric, și nu în ultimul rând curaj. Astra Film a început ca un festival documentar antropologic și s-a extins către alte genuri ale cinemaului de non-ficțiune: documentarul creativ, de autor, social, de investigație, chiar și documentar TV. O combinație reușită de academic, creativ și independent. 

Au trecut 27 de ani de când am pornit, împreună cu o echipă minusculă, să realizăm imposibilul, adică fondarea unui festival internațional de film documentar într-o țară abia ieșită din comunism. 

Iar acum mă bucur că am reușit să creăm aici, în Sibiu, spațiul Astra Film Festival. Pentru că e un spațiu unde cinemaul evocă poveștile, dramele umane actuale, ba chiar o ia câteodată înaintea actualității. 

Dorim să păstrăm festivalul la scară umană. Vrem să păstrăm linia originară, să rămână un festival interactiv, să aducem pe ecranul festivalului spectacolul lumii de la cele mai intime momente ale contemporanilor noștri de pe glob, până la fenomenele complexe ale societății în care trăim. 

Astra Junior este unul din programele cu un impact educațional relevant. Ce îmi puteți povesti despre el și publicul tânăr din România? Se poate vorbi despre o nouă generație de tineri cineaști? Rămân participanții programelor educaționale pentru tineri în contact cu lumea cinematografică, odată cu trecerea festivalului?

Am în memorie o imagine care mă va urmări toată viața: râuri, râuri de copii venind la proiecțiile de film dedicate lor. În grupuri, împreună cu învățători sau profesori. Copii din orașul Sibiu și din tot județul. Veniți cu autobuze, cu trenuri. Cu neastâmpărul lor, cu toată curiozitatea lor pură. Stăteam și îi priveam cum vin și cât de mulți și de frumoși erau, și parcă veneau cu toții și intrau așa, fix în inima mea. Este una dintre cele mai puternice și mai emoționante imagini pe care o atașez festivalului nostru.

Astra Film Junior este unul dintre cele mai dragi programe pornite de Astra Film Festival. Este  o platformă dedicată educației tinerilor prin intermediul filmului de non-ficțiune, un “festival în festival” preocupat de formarea generației următoare de cinefili și realizatori de film documentar. Dar aceasta este o definiție care niciodată nu are cum să spună totul. Nu are cum să spună ceea ce vezi când vin copiii la film, umplu sălile și se bucură. 

Am avut zeci de mii de copii la Astra Film Junior. Este acel public pe care ți-l dorești și care îți umple sufletul cu acel sentiment minunat pe care îl ai atunci când știi că ai făcut ceva cu adevărat bun. Le-am oferit copiilor filme selectate pentru mai multe categorii de vârstă (6+, 11+ şi 15+), și au fost mereu foarte receptivi asupra perspectivelor cât mai variate asupra vieții, punându-i să se confrunte cu altfel de adevăruri, învățându-i să discearnă între diferite tipuri de film și ajutându-i să-și dezvolte spiritul critic.

Filmele abordează subiecte diverse – de la dorința unui viitor mai bun, mișcări sociale, migrație, identitate națională sau apartenența la un loc, schimbări climatice, la justiție, religie, conflicte armate. Toate reprezintă puncte de plecare pentru activități și discuții care au loc după vizionări. Iar acele discuții sunt entuziasmante.  

Pe lângă experiența importantă a vizionării de film documentar în săli de cinema, festivalul Astra Film Junior mai promovează o serie de activități. De exemplu, oferim acces profesorilor și învățătorilor la o serie de proiecții din festivalul Astra Film, iar cei mai mici dintre spectatori sunt provocați să creeze benzi desenate inspirate din filmele pe care le-au văzut pe parcursul festivalului.

Credeți că festivalul are și programe sau chiar părți tehnice sau logistice, pe care necesită să și le îmbunătățească? Și dacă da, care ar fi acelea?

Da, absolut totul poate fi îmbunătățit. Și programele, și logistica, și tehnica.

2020 a fost un an solicitant pentru toți organizatorii de evenimente culturale. Cu ce probleme v-ați confruntat dumneavoastră în organizarea ediției fizice, încheiată recent? Povestiți-mi pe larg, ce a însemnat organizarea unei ediții 100% în exterior, de la logistic și până la programare.

A fost ceva cu totul nou atât pentru public, cât și pentru noi, organizatorii. Chiar dacă facem festivalul din 1993, această ediție a fost una cu totul specială, pentru că am fost nevoiți să răspundem unei provocări: pandemia de COVID-19. Și am încercat să o facem reinventând aproape totul. Am gândit un format hibrid, On Air și Online.

Am știut că ne asumăm un risc atunci când am decis să avem o parte On Air a festivalului. Ne-am uitat cu alți ochi la spațiile care ne înconjoară și așa a apărut această oportunitate ivită din mijlocul unor constrângeri sanitare din care parcă nu aveai nicio scăpare. Am definit un nou spațiu al filmului. Și nu regretăm deloc: rezultatele sunt peste așteptări, iar cele zece zile de festival 2020 rămân memorabile.

Au fost provocări la tot pasul. A apărut aproape mereu câte un obstacol mai mic sau mai mare, sau o porție de neprevăzut. Există filme dense, care trebuie să fie urmărite în condiții optime, iar la un festival, mai ales, există nevoia de dialog între realizatori și public. Acest lucru se face într-un fel, atunci când proiecțiile sunt în cinematograf, și altfel, în aer liber.

Profilul festivalului nostru nu era asociat cu proiecțiile în aer liber, caracterizate mai degrabă prin relaxare și distracție. În mod normal, în aer liber se vizionează mai ales comedii sau meciuri de fotbal. Ăsta a fost un risc asumat și un pariu, motiv pentru care satisfacția noastră a fost cu atât mai mare atunci când am observat că publicul tradițional al festivalului s-a activat remarcabil și a atras lângă el public nou, tânăr și entuziast. Și, dintr-o situație dificilă și imprevizibilă, am ajuns la rezultate spectaculoase, la o trăire profundă și deplină și la niște sesiuni Q&A vii, unele întinse la 40 de minute și oprite doar pentru a lăsa loc următoarei proiecții.

Cred că ediția din acest an va rămâne în memoria oamenilor în mare măsură și datorită experienței de senzație pe care au oferit-o vizionările din bărci. I-am invitat pe spectatori în bărci, în ritmul unei fanfare care cânta de pe un bac aflat în mijlocul lacului. Oamenii vâsleau, pluteau pe apă, se uitau la film, sub cerul înstelat, învăluiți de energiile naturii (lacul se află în mijlocul unei păduri).

Astra Film Festival, 2020. Photo: Rareș HeliciPână la urmă, acest experiment s-a dovedit a oferi unele dintre cele mai reușite proiecții, fiindcă au redat foarte bine metafora situației pandemice in sine. Vizionarea filmului iHuman, din ultima seară, vizionare pe care am denumit-o Cu barca în viitor, ar putea fi considerat un eveniment insuflat de ZEITGEIST. Publicul urmărea filmele cu o altfel de atenție stând în bărcile care pluteau pe apă – această mișcare ușoară, această plutire continuă a redat, metaforic, nesiguranța în care ne aflăm, în pandemie cu atât mai mult. Iar subiectul filmului ne arăta cum toată societatea se transformă, într-un ritm alert, destul de puțin vizibil, dar implacabil, îmbibat de regulile algoritmilor după care se ghidează Inteligența Artificială – folosită la scară largă în tot mai multe zone ale societății. Îmi pare bine că am asumat riscuri majore pentru ediția în aer liber. Vremea imprevizibilă putea sa anuleze oricând toată munca. Un alt risc: am avut foarte puțin timp de pregătire. Să nu mai vorbim de contractele de finanțare, care încă nu erau finalizate. Dar satisfacțiile, rezultatele ne-au confirmat că a meritat. Toate proiecțiile de film au avut loc cu atingerea capacității maxime pentru spectatori, toți autorii au participat la sesiuni Q&A lungi. A fost o ediție despre care toată lumea vorbește la superlativ.

Ce ați învățat de la ediția aceasta? Și care sunt momentele cele mai dragi cu care rămâneți?

Ediția de pandemie AFF2020 este una cu totul specială. A fost o reconfirmare, în primul rând, a necesității existenței festivalului mai ales în astfel de vremuri de pandemie, și mai ales necesitatea proiecțiilor fizice atât pentru autori, cât și pentru public. Pentru regizorii avizi să-și arate noile filme, întâlnirea cu publicul era esențială. Iar publicul s-a adaptat foarte repede. Practic au fost proiecții full: în 10 zile am arătat 50 de filme.

Surprize? În fiecare zi a fost câte un moment memorabil. Aș puncta proiecția pe lacul din inima Muzeului Astra, menționată mai devreme. Pentru mine, surpriza a fost cât de natural s-a întâmplat acest program făcut în foarte puțin timp și cu foarte mare efort, ca după un tur de forță de muncă de organizare (adus bărci, ecran, tăiat stuf, creat spațiu de vizionare de pe mal pentru cei care nu au mai avut loc în bărci, adus salvamar și multe, multe altele).

Cele zece zile de proiecții On Air ne-au confirmat necesitatea unui festival în format fizic. Pentru că, oricât de mult am trăi în epoca online, proiecțiile și întâlnirile fizice sunt de neegalat. Acesta este de departe primul Înțeles.

Apoi, Astra Film Festival On Air a fost cea mai bună demonstrație a faptului că echipa contează. Și când spun echipă mă gândesc atât la cei care trudesc cu pasiune pentru organizarea festivalului, la voluntarii entuziaști și la participanții care ne încredințează filmele lor, cât și la Public, pe care îl considerăm Partenerul nostru oficial. Energia pe care am simțit-o anul acesta de la oamenii care au venit să vadă ceea ce le-am propus m-a încărcat pentru multă vreme.

Al treilea Înțeles – așa cum am spus pe Scena Lac la Gala de Decernare a Premiilor, pentru mine aici este centrul lumii. Ceea ce s-a întâmplat în cele zece zile de proiecții a fost dovada supremă că Muzeul Astra este cu adevărat un loc miraculos și că nu vom putea, nici dacă am vrea, să-l ocolim de acum înainte. Muzeul Astra este definitiv parte a Festivalului Internațional de Film de la Sibiu.

Ne pregătim de ediția online a festivalului, care se va ține între 16 și 25 octombrie. Cum va arăta aceasta, cui i se adresează și de ce ați decis să organizați două ediții în acest an?

La începutul lui august, urmărind evoluția epidemiei în țară, am văzut că șansele de a face festival în săli de cinema erau foarte mici. Ne-am dat seama că și dacă s-ar fi redeschis cinematografele, prezența publicului ar fi fost redusă. Și am decis să facem cel puțin o parte din festival în aer liber. Știam că, ieșind, nu vom mai putea derula tot programul, nu vom putea arăta toate cele 80 de filme. Și, de aceea, am decis ca unele filme să fie proiectate în aer liber, iar celelalte să fie expuse online, pe platforma astrafilm.ro. 

Astra Film Online va avea două secțiuni competiționale – câte 10 filme din Europa Centrală și de Est, și Competiția Noile Voci în cinema documentar (filme noi făcute de tineri regizori din toată lumea, tineri aflați în prima parte a carierei lor de regizori). 

În afară de aceste două secțiuni, vom arăta, de asemenea, filmele premiate și apreciate anul acesta la Competiția România din cadrul Astra Film Festival On Air. 

O altă secțiune a ediției Online, Comori din Arhiva AFF, va fi o selecție de filme foarte apreciate în edițiile din anii trecuți, atât de breaslă, cât și de public. Am ales să expunem aceste filme, fiindcă este prima dată când filmele de la Astra Film pot fi accesibile online pe tot teritoriul țării.

Deloc în ultimul rând, vom găzdui întâlniri și discuții cu regizorii filmelor prezentate în secțiuni de competiție și vom avea Programul industry DocTank@AFF.

Mi-aș dori să facem împreună un exercițiu de imaginație preț de câteva minute. Cum va arăta Astra Film Festival în următorii 10 ani? Aveți planuri de extindere a festivalului, credeți că acesta mai are loc pentru a se dezvolta sau și-a atins potențialul său maxim?

Avem planuri mărețe, pornite cu decenii în urmă, care s-ar putea să se concretizeze în curând. Festivalul Astra Film a generat, cu timpul, o mișcare culturală amplă, nu doar pe plan local, dar și în țară. A deschis apetitul publicului pentru acest gen de film. Tot mai mulți tineri autori români încearcă să facă filme documentare. Sunt tot mai multe festivaluri care expun acest gen de film. 

Am lucrat mult plănuind o instituționalizare a activităților noastre, atât pe partea de expunere a filmelor în regim de cinematecă în timpul anului, cât și pe educația de cinema (Astra Film Junior). 

Totodată, avem proiecte destul de avansate și pe partea de arhivă de film documentar. Anul trecut a fost identificat un sediu Astra Film, lucrăm la planuri de concept pentru reamenajarea unei clădiri de patrimoniu unde să înființăm un CinemaHub, care să deservească aceste activități. Sperăm să găsim și finanțări pentru acest amplu proiect inovator cultural, care evident va croi un alt context pentru Festivalul Internațional de la Sibiu Astra Film Festival.  

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.