Bună, Lucian! Îți mulțumesc că ai acceptat să-ți iau acest interviu, am observat că nu dai foarte des interviuri. Există un motiv pentru asta?

Siut mai multe. Unul e că nu am timp. Al doilea – fără falsă modestie – că habar n-am de ce ar fi cineva cu adevărat interesat de ce zic eu. Vreau să zic: profund. Adică de ce ar citi textul ăsta sau altele ale mele altfel decît superficial, gen lectură de ziar, bîrfă sau curiozitate măruntă? Cine e cu adevărat interesat în mine? Cel mult doi-trei oameni. Și atunci de ce să dau interviuri? Ca să fiu public? Am fost. Și am dat zeci de interviuri din postura asta. Nu mă interesează. Și atunci cînd vine cineva ca voi cu o astfel de propunere – sinceră, cred – nu știu cum să-mi calibrez discursul. Și după aia mă enervez cînd citesc ce am zis/scris. Nu mai vreau să mă mai cheltuiesc. Apoi un motiv foarte important e că nu îmi place să mă repet. De exemplu, să explic de fiecare dată de ce scriu cu grafia veche: că sunt absolvent de Litere și că știu că principiul lingvistic natural al modernizării unei limbi stă în simplificare nu în complicare , în timp ce inginerii din Academia Română au votat nostalgico-sămănătorist-desuet trecerea la ortografia antebelică deși toți filologii academicieni, cu excepția – notabilă, dar singulară – a Matildei Caragiu Marioțeanu s-au opus ș.am.d.

Litere acum multă vreme. Apoi scenaristică, la UNATC. Lucrezi în publicitate și în film, ai o agenție arhi-cunoscută – GAV, cea care a lansat și platforma Cinepub (la care vom ajunge puțin mai târziu) și esti și profesor la UNATC – și, dacă nu greșesc, și la alte facultăți internaționale. Ce te satisface cel mai mult, din tot ce faci?

Nimic. Îmi place să fiu cu ai mei, să grădinăresc, să gătesc și să citesc – dar nu neapărat scenariile studenților mei, deși uneori am și surprize plăcute. Deci nimic din ce trebuie să fac constant. Cinepub e o realizare de care sunt mîndru dar e prea multă durere și chin în orice faci în țara asta încît să te mai și poți bucura. Să nu uit, pentru că pare cinic tot ce spun – în publicitate și în film  îmi place cînd lucrez cu prieteni: actori, editori, scriitori, cameramani, șoferi. Dar am din ce în ce mai puțini prieteni. De fapt nu am avut niciodată mulți. Iată de ce mă învîrt într-un cerc foarte, foarte mic.

Povestește-mi filmul vieții tale, pe scurt – ca un sinopsis. Sunt sigură că cititorii acestui articol nu se vor mulțumi cu informațiile de pe google ☺

Să scrii un synopsis e de multe ori mai greu decît scrierea unui scenariu, așa că încerc un log line: A vrut să îmbrățișeze viața și i-a scăpat printre degete. Dacă te interesează teaser-ul ăsta, vorbim altă dată, mai amplu, despre temă.

Pare că în fiecare domeniu pe care ți l-ai ales, ai excelat. Ai știut mereu direcția, ți-ai făcut mereu planurile în avans?

Habar nu am dacă am excelat sau nu. E doar o chestie de punct de vedere. Sau de ce-ți dorești. Nu am știut niciodată, de fapt, ce vreau. Dimpotrivă, m-am înșelat amarnic și au trecut vreo 50 de ani pînă să îmi dau seama de asta.

Ți se pare că totul vine mai ușor, odată cu experiența?

Operațional, poate. Existențial, nu, pentru că poate deveni  înfricoșător. Dar dacă găsești calea, devine la final nu doar simplu, ci și normal.

Ai fost la BBDO o lungă perioadă de timp, apoi a venit ideea agenției de publicitate GAV. Cum ai gândit proiectul și când, în acest proces, ți-a venit ideea platformei online de filme, Cinepub?

Așa cum am făcut toate lucrurile în viața mea. Empiric. Adică fără să gîndesc prea mult. Sunt un anti-cartezian. Nu filozofic, sau declarat-programatic, ci prin genă. Sunt băiatul unui regizor de teatru extrem de talentat, care îl citea pe Sarte și pe Gramsci în anii 40 și nu era membru de partid în 50-60. Și a murit așa. Unii ar putea numi asta ratare. Alții nu. Eu nu știu ce să mai cred. De aia am făcut eu școala de jandarmi numită IATC, condusă sau îndrumată de membri de  partid, pre și post revoluționari. O greșeală. Dar nu e singura din viața mea. Am fost corijent la matematică, însă mă alină lectura lui David Bohm – dacă un mare fizician ca el (în descendența lui Einstein de fapt) spune că de fapt cunoașterea e emoțională și nu rațională, înseamnă că nu sunt neapărat prost sau needucat. Cinepub a fost născut pentru Tatăl Fantomă, nu știam ce să fac cu filmul ăla pe care unii l-au călcat în picioare și alții mi-au spus că îl iubesc enorm. Și mi-am zis că așa are poate șansa să fie cunoscut, să fie urît de mulți, dar și iubit de mulți alții. Și, dintr-un proiect personal și egoist s-a născut Cinepub, un proiect generos, altruist, democratic, senin. Pentru toți și toate. Ideea am avut-o stînd de vorbă cu un prieten mai bătrîn, un mentor al meu, Joachim von Vietinghoff. Joachim a făcut cu niște ani în urmă o platforma online (alleskino.de) unde a recuperat filmele pe care generația lui – generația Verlag der Autoren – le pierduse. Platforma avea la lansare un slogan care mi-a plăcut foarte mult, nu doar ca cineast, dar și ca publicitar, prin utilizarea qui pro quo-ului: Și cele frumoase. Și cele urîte. Și cele tinere. Și cele bătrîne. Toate Filmele. (Alles Kino)

Cinepub crește cu fiecare an, din ce în ce mai mare. Nu mai este doar o platformă unde poți viziona filme gratuit, deși acesta este focus-ul. Oferă interviuri, sub forma de Q&A și este prezent la dezbateri și discuții LIVE din cadrul festivalurilor partenere. Ce urmează?

Noutatea anului este Cinepub Student – un parteneriat pentru început cu UNATC, care va prezenta treptat producțiile școlii din ultima decadă,  cel puțin. Suntem în discuții cu Babeș Bolyai și deschiși oricărei școli de film de la noi, dar și din străinătate. Acesta va fi de fapt și următorul pas către Cinepub Internațional, care este acum reprezentat pe site doar de producțiile oferite de Filminute și de Aristoteles Workshop. Însă trecerea la internațional va fi dificilă, ne vom lovi de doamnele, domnișoarele, domnii și domnișorii care fac la grande bouffe, seri extravagante si ubercool la Berlin și pe Croazetă pentru a închide ulterior în safe-uri filmele din care își scad cheltuielile de protocol; pentru că trebuia să poarte un nume li s-a spus World Sales. Urmează, sper, ceea ce mi-am dorit de fapt să fie Cinepub. Un muzeu unde expun independenții. Termenul ăsta e foarte greu de definit în era digitalului, e adevărat. Era mai ușor în tinerețea lui Jarmusch care dormea cu negativul sub pernă. Bref, mi-aș dori cît mai multe filme – bune, și asta și mai  greu… – care nu au o finanțare oficială, nu au nici un nume de autor greu pe generic, nu au un miliardar de carton sau de beton în spate, nici o instituție publică căreia să-i raporteze. Și, dacă se poate, făcute de cineaști ca cei pe care și-i dorea Passolini – necontaminați de nici o școală de cinema. Știu că e aproape imposibil. Dar acest ”aproape” îmi dă speranță. În final Cinepub va fi de fapt ceea ce a fost de la început: un bric-a-brac, un depozit de ciudățenii, bijuterii sau de obiecte prăfuite care așteaptă colecționarul pasionat să le descopere. Și să le iubească. Sau să le lase deoparte și să scotocească mai departe.

Existența unei platforme de distribuție gratuite a umplut un gol al industriei locale de film, însă sunt multe altele, de acoperit. Ce consideri că lipsește în continuare și este imperatoriu necesar?

Habar n-am. Nu sunt bun la analize ale industriei de film din România, sunt astăzi cineaști importanți – producători, regizori – care-și pot da pertinent cu părerea. Eu sunt un marginal. Dar cinema-ul care-mi place mie nu are de-a face cu industria, chiar dacă multe dintre acele filme sunt făcute de o industrie. Și să nu uităm că noul cinema românesc s-a născut din lipsuri. Stilistica lui Cristi Puiu, preluată apoi de ceilalți de după el, e din sărăcie, nu doar despre sărăcie. Și statisticile arată că IQ-ul este mai mic la cei îmbuibați. Uitați-vă la producțiile de absolvență DFFB – un film de licență acolo are buget de la juma de milion de euro în sus. Dacă vă întreb acum, fără Google nu știți numele nici unui regizor care a absolvit școala aia în ultimii 10 ani. Așa că habar n-am dacă e bine sau nu cu mai mult sau mai puțin, cu industrie sau fără. Dar mă opresc aici ca să nu se supere colegii mei pe mine și am nevoie de filme pentru Cinepub. Dar, in concluzie, eu unul sunt pentru indie-stry, nu pentru industry.

Și nu în ultimul rând, cum crezi că ar fi arătat viața ta astăzi, dacă nu luai acel post, oferit de Alexandru Maftei, la BBDO?

Asta e ca în bancurile alea cu Radio Erevan. De fapt nu era un post. Și nici o ofertă. Și dacă mă gîndesc bine cred că nici nu era încă BBDO, ci doar Graffiti… Eram în același an de facultate, lucrasem la un film deja împreună, Maftei făcea un ciubuc care pe vremea aia nu avea nume și care ulterior aveam să aflăm că îl cheamă copywriting. Părea că se dă important cu chestia aia, dar așa pare Alexandru, om serios, mai ales astăzi cînd i-au crescut mustața și chelia. Ne plăteau vag, la bucată, ca pe Pat Hobby. Mi-a zis că cică unii ar face nebunia să dea bani la niște ciudați ca noi să facă o chestie pe care nu știa să mi-o explice bine și pe care de fapt nici angajatorii nu știau cum să o numească. Nici măcar termenul de ”agenție” nu îl înțelegeam. Suna așa, sofisticat. Mă rog, ce să înțeleagă cititorii de azi… Cred că m-am dus într-o iarnă, pentru că era frig pe stradă, mîncam la cantina studențească din Rosetti lîngă hotelul Banat, sediul Graffiti, mi se născuse fetița, aveam trei joburi, două facultăți în curs și de abia îmi ajungeau banii de luni pînă vineri. Nu cred că eu sau Alexandru am fi visat că la cincizeci de ani vom continua să facem ”meseria” aia. Părea că e doar o iarnă. Și că va veni primăvara. Restul e în log line-ul de mai sus.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.