Cunoscut în special ca regizor de teatru care lucrează deopotrivă în România şi Franţa, Eugen Jebeleanu debutează în regia de film cu „Câmp de maci” (2020), care va fi lansat în cinematografe la 17 septembrie, după un important circuit festivalier în străinătate şi în ţară de aproape un an. 

Realizat după un scenariu de Ioana Moraru inspirat dintr-un incident real de acum câţiva ani de la Cinema Muzeul Ţăranului, filmul prezintă o zi din viața lui Cristi (Conrad Mericoffer), un tânăr jandarm din București. În timpul unei vizite scurte a lui Hadi (Radouan Leflahi), bărbatul cu care are o relație la distanță, Cristi și colegii lui participă la o intervenție într-un cinematograf din centru, unde un grup de protestatari sabotează proiecția unui film LGBTQ+. În mijlocul scandalului din cinema, o relație pasageră din trecut cu un alt bărbat revine în prezent, amenințându-i stabilitatea profesională și personală.

Într-un interviu pentru Films in Frame, Eugen Jebeleanu vorbeşte despre fricile şi dubiile pe care le-a avut la început, despre importanţa subiectului, despre ce a adus din experienţa sa în această poveste, despre estetica filmului, despre metoda de lucru cu actorii, despre aşteptările legate de întâlnirea cu publicul şi despre noul statut de cineast.

La premiera de la TIFF ai spus că atunci când ţi s-a propus scenariul ai avut multe frici şi dubii. Care erau acestea?

În primul rând, nu cunoşteam oamenii din industria cinemaului. Nu ştiam cum aş fi putut să îmi consolidez o echipă. Nu mă refer la actori, ci la directorul de imagine, monteur, toţi oamenii din spate. Însă Velvet (producătoarea Velvet Moraru – n.r.) m-a asigurat că o să am o echipă extrem de bună, şi aşa a fost. În acelaşi timp, am avut libertate totală să îmi aleg actorii, iar asta mi-a dat încredere în legătură cu ce pot să fac cu ei ca regizor. În plus, am adus-o pe scenografa Valica Panduru, cu care lucrez în teatru. Nu aveam nicio temere în privinţa lucrului cu actorii. Nu mai mult decât la proiectele de teatru.

În schimb, probabil era o frică la nivel tehnic, legată de cum se va filma. A durat ceva timp frica asta. Evident, am început să citesc multe cărţi şi să văd multe filme. Dar era doar teorie. A fost bine însă că am avut o perioadă lungă de pregătire, de aproape patru luni, înainte de a începe filmările. Am putut să dau la o parte fricile, pentru că Marius (operatorul Marius Panduru – n.r.) venea la repetiţii şi aveam multe discuţii despre ce vom face. Am găsit referinţe comune. Eu îi povesteam ce mi-aş dori din punct de vedere estetic, dar şi ca dinamică, dramaturgie a spaţiului, coregrafie, iar el îmi expunea variantele posibile. Probabil că Marius e omul care m-a iniţiat în ale filmului. Am lucrat extrem de armonios. Nu ştiu ce era în mintea lui, dar niciodată nu a lăsat să se vadă vreo formă de neîncredere sau de dubiu în raport cu ce fac.

În rest, subiectul era pe zona mea de interes. Nu mă înspăimânta. Dimpotrivă, îmi doream să fac asta. Mi se părea foarte just ca povestea asta să se spună în film, şi nu într-un spectacol de teatru, şi datorită acestui concept de 24 de ore şi faptului că e un conflict mai mult pe orizontală, şi nu o tensiune dramatică, teatrală, majoră.

Tot la premiera de la TIFF ai mai afirmat că te simţeai responsabil să spui ceva pe acest subiect. Ce înţelegi prin această responsabilitate?

Mi se părea că filmul duce mai departe demersul artistic din teatru, unde vorbesc în mare parte despre probleme cu care se confruntă comunitatea LGBT. În primul rând, e vorba de responsabilitatea acceptării acestui proiect şi conceperii lui, pentru că mi se părea ca un răspuns la ce s-a întâmplat la MŢR. Trebuie să continuăm să facem filme care să vorbească despre asta şi să nu ne lăsăm doborâţi de vreo formă de intimidare şi de cenzură care poate veni din partea unor grupuri de oameni. Am vrut să îmi păstrez consecvenţa de artist care a ales să vorbească despre vocile minoritare. Atunci, mă simt responsabil să o fac până la capăt şi în acest domeniu.

Sunt parte din comunitatea LGBT şi am trăit frământarea, tulburarea, discriminarea cu care te poţi confrunta la şcoală, în familie şi în toate domeniile. Am vrut să dau posibilitatea acestor poveşti să fie spuse într-un film, dar să nu fie deloc exotizate, cosmetizate, aduse într-o zonă de mizerabilism social sau de reprezentare clişeică a ceea ce înseamnă un personaj gay.

Întâlneşti des în filme reprezentarea exotizată şi plină de clişee când e vorba de un astfel de personaj?

Din păcate, da. Poate că reprezentarea asta nu m-ar deranja într-un alt context, însă într-un context ca cel din România, nu ştiu cât de mult bine face. În acelaşi timp, mi se pare de multe ori un subiect exotizat pentru că există în prezent o dezbatere mai vizibilă decât până acum, iar gestul sincer şi onest de vorbi despre asta, care vine din necesitate, din urgenţă, din responsabilitate, păleşte în faţa unei curiozităţi de a explora şi acest teritoriu.

Ţi-ai dorit ca filmul tău să fie şi un statement?

Statement-ul, în primul rând, e acesta: trebuie să continuăm să facem. E legat de libertatea de exprimare. De aceea cred că şi Ioana a scris scenariul. A făcut o ipoteză: cum ar reacţiona unul din jandarmii prezenţi acolo, el fiind gay. Cum ar gestiona conflictul interior. În al doilea rând, la nivel politic, e vorba de lupta pentru drepturi şi egalitate între persoanele LGBT şi restul. E şi un fel de manifest în a prezenta un personaj principal a cărui homosexualitate asumată nu este o temă marginală. E un fel de a spune că avem nevoie şi de acest gen de ficţiuni.

Când facem teatru sau film din bani publici, consider că suntem obligaţi să vorbim şi despre oamenii cu meserii de jos sau despre oameni din minoritatea LGBT, pentru că au contribuit cu toţii la aceste subvenţii. Nu trebuie să vorbim doar despre personaje eroice şi heteronormate, care aduc mai degrabă o zonă de siguranţă. Asigură spectatorul în bagajul său cultural şi educaţional şi îl fac să se simtă protejat. Cred că trebuie să scuturăm puţin spectatorul. Cum facem asta? Prin redarea unor poveşti la care el nu a avut acces până acum şi expunerea lor într-o formă estetică personală.

Ce ai folosit din experienţele şi sentimentele tale în crearea acestui personaj şi cum ai discutat asta cu scenarista Ioana Moraru şi actorul Conrad Mericoffer?

Eu aduc din mine cam la toate proiectele. Încerc să plec de la mine, dar apoi să mă îndepărtez de mine. Nu vreau să rămân într-o zonă autobiografică, ci într-una inspirată din ce trăim zi de zi, din cine suntem, din ce întrebări ne punem, din ce frământări avem. În povestea asta, cred că am adus din mine mai mult în ceea ce priveşte starea interioară a personajului. Din ce înseamnă să descoperi că eşti gay, ce înseamnă să îţi asumi asta, ce înseamnă să te tulbure relaţia cu familia. Ce înseamnă să trăieşti o relaţie la distanţă. De aici a venit şi introducerea personajului lui Radouan (Radouan Leflahi, care îl interpretează pe iubitul protagonistului – n.r.), care e francez. Eu trăiesc această poveste cu un francez, chiar dacă acum nu de la distanţă.

Ce înseamnă să ascunzi, ce înseamnă să îţi modifici corpul, gesturile. Autocenzura se răsfrânge de fapt asupra corpului, asupra felului tău de a fi şi de a acţiona, de a te arăta lumii. Toate lucrurile astea lasă nişte urme şi nişte amprente pe care nici nu ştiu cum le putem da la o parte. Îmi dau seama că în adolescenţa mea atât de mult am luptat cu ideea de a nu se vedea, încât am devenit acel om. Aproape regret că m-am lăsat influenţat de un fel de a te arăta în public, de un fel de a fi, de o reprezentare făcută după nişte coduri extrem de machiste, care presupun a arăta celorlalţi bărbaţi virilitatea, iar ei să valideze de fapt cât de puternici suntem noi, masculii. Prin urmare, a fost adus mult din mine, din discuţii, din simţiri, din diferenţa asta. În acelaşi timp, am fost la fel de deschis să aud care sunt şi perspectivele lor, pentru că nu este un singur fel de a fi gay. Pe câţi oameni LGBT sunt pe planeta asta, pe atât de multe feluri de a vedea ce înseamnă să fii LGBT există. 

Nu v-aţi temut, tu şi Ioana Moraru, că, prin alegerea ca protagonist a unui jandarm, vă duceţi într-o zonă profesională pe care nu o cunoaşteţi foarte bine? Poate era mai la îndemână să faceţi un film plasat în mediul artistic. Nu v-aţi temut că acest contrast între un astfel de mediu viril şi homosexualitatea personajului ar putea fi puţin prea simplu, prea direct? 

Ba da. Cred că Ioana a şi zis în legătură cu asta că se simţea la un moment dat destul de destabilizată de faptul că nu putea ajunge să cunoască mai bine dinăuntru jandarmeria şi felul în care jandarmii gândesc şi acţionează. În acelaşi timp, din punctul meu de vedere, nu acesta era subiectul filmului. Dacă am fi făcut o poveste despre mediul jandarmeriei, iar acesta ar fi fost conceptul sau background-ul, atunci probabil că am fi fost puţin documentaţi şi ar fi fost o problemă. Din perspectiva mea, funcţia pe care el o are este mai degrabă un pretext. Se întâmplă ca personajele să fie jandarmi, dar nu ştiu cât de mult le modifică asta felul de a fi în raport cu tema. Până la urmă, nu am dorit să facem o departajare în tabere – partea pozitivă este că el e gay, iar partea negativă este că el e jandarm.

În acelaşi timp, am încercat să aducem cât mai multe din informaţiile la care am avut acces despre jandarmerie. Am avut consultant un fost jandarm, acum poliţist, care ne-a ghidat în legătură cu procedeele lor de lucru. Asta i-a ajutat şi pe ceilalţi actori care joacă jandarmi.  Nu m-am temut foarte tare, pentru că mă confrunt des cu asta şi în teatru, cu personaje care au tot felul de meserii. În plus, am oroare ca în teatru să vorbim despre teatru sau în film să vorbim despre film. Mi se pare autosuficient să ne raportăm doar la noi. Trebuie să vorbim despre ceilalţi, atât cât ştim în modesta noastră înţelegere a lucrurilor.

Aţi filmat pe peliculă de 16 mm şi cu camera foarte aproape de personaj. Cum ai decis cu directorul de imagine Marius Panduru felul în care trebuie să arate filmul?

Marius ne-a arătat mie şi echipei de producţie diferite feluri de a filma, de la digital şi până la peliculă, plus diverse formate. Apoi am avut o discuţie. Mie mi s-a părut interesant, şi lui Marius la fel, să folosim pelicula de 16 mm, pentru că are această textură extrem de granulată care, în cadrele de gros-plan, din punctul meu de vedere, dă senzaţia că poţi să atingi chipul personajului. Că pot să îi văd defectele, toate detaliile feţei, şi că e vorba de un om ca noi toţi. Nu încercăm să cosmetizăm în niciun fel. Culorile sunt diferite. Contrastele sunt cu totul altele, la fel şi modul în care se decupează siluetele şi chipurile. E cu totul altceva faţă de digital.

Apoi, am filmat de foarte aproape pentru că e portretul lui. Şi atunci când fac un spectacol de teatru, mă gândesc care e conceptul, care e acţiunea de bază şi care e punctul de vedere. Din perspectiva cui spun povestea? Acest film este spus din perspectiva lui Cristi. Nu e filmat din unghiul lui subiectiv, dar el este omul prin filtrul căruia se spune această naraţiune. Atunci, trebuia să fac în aşa fel încât să fim în permanenţă cu el, ca un martor, ca o dedublare, ca o umbră a lui care îl urmăreşte şi îl ascultă de foarte aproape. Voiam să dau posibilitatea atingerii şi să sugerez carnalitatea, senzualitatea, aşa cum se întâmplă în prima parte a filmului. Apoi, să putem să ne şi distanţăm de el, să se piardă în mulţime, dar în acelaşi timp să îl regăsim foarte aproape, atunci când e singur. Mi-am dorit apropierea asta foarte mare pentru că, pe de o parte, personajul lui Conrad tace foarte mult, iar aceste tăceri trebuiau redate prin imagine, şi, pe de altă parte, asta e ceea ce nu poate face teatrul.   

Care e metoda ta de lucru cu actorii? Cum ai colaborat cu Conrad Mericoffer?

Îmi doresc să fac în aşa fel încât actorul să aducă cât mai mult din vulnerabilitatea lui, din ce e el, din cum se raportează intim şi cerebral la ce are de jucat, pentru a fi extrem de autentic. Să aducă din fragilitatea lui, să expună ceva care poate e dintr-o zonă de risc, să se pună în pericol pentru ca apoi să putem cere spectatorului să se pună la rândul său în pericol. Asta caut în lucrul cu actorul. Dar nu tot timpul.

Conrad e un actor extraordinar, aşa că nu trebuie să lucrez cu el la virgulă sau pe logica textului. Fac asta cu alţi actori, când simt că nu se pune o întrebare cum trebuie sau că pur şi simplu nu există comunicare şi niciun fel de conexiune. Sau nu coboară lucrurile în corp. Pentru mine, lucrul cu actorul e esenţial. De aia fac regie. Am încercat să înţeleg ce se poate regăsi din Conrad Mericoffer în acest personaj, şi nu invers. Cum să facem să aducem personajul la sine şi să devină una cu el. Indiferent dacă se regăseşte sau nu în acest subiect, eu văd toate fricile astea şi toată bântuiala asta la Conrad. Văd un mister, un tremur, o frământare, o anxietate, dar în acelaşi timp şi o demnitate. Mi se pare că are foarte multe colţuri pe care nu le poţi pătrunde. Asta m-a interesat, de fapt. Pe cât de sincer e în discursul lui, pe atât de complex e în interior. Asta mă intriga, pentru că îmi lăsa posibilitatea să fiu şi eu în poziţia de spectator şi să încerc să îl descopăr, să îl cunosc, să am acces la toate gândurile şi reacţiile lui sau la felul în care îşi gestionează gesturile, corpul.

Noi nu am vorbit niciodată despre acest personaj raportându-ne la el doar din perspectiva orientării sale sexuale. Dificultatea lui de a trăi vine foarte mult din limitele şi barierele pe care şi le pune singur. Am vrut mai degrabă să transpară asta. E clar din prima secvenţă că el e gay. Nu trebuie pe urmă să îi explic şi să îi arăt spectatorului de fiecare dată: Tu ştii că el e gay? Nu trebuie să îl iau de prost. Am vrut să fim pe aceeaşi poziţie cu spectatorul, nu să îi explicăm şi să îl învăţăm, din bagajul nostru de cunoştinţe, cum stă treaba cu homosexualiatea în România.

Ce aşteptări ai de la întâlnirea filmului cu publicul odată cu lansarea în cinematografe?

În primul rând, aştept să ajungă la cât mai multă lume. Să vină nu numai publicul de nişă şi din comunitatea LGBT, pentru că nu e un film care se rezumă la acest public ţintă. Dimpotrivă, mi-aş dori să ajungă de fapt la publicul care nu e neapărat vizat în mod direct şi poate are nişte îndoieli. Şi la toate grupurile defavorizate şi clasele sociale. Mi se pare important ca atunci când facem teatru, film, artă socială sau politică, să nu fie vorba doar despre ce expune, ci să şi încercăm să ajungă la public. Atunci, sper ca prin evenimentele pe care le vom organiza cu echipa de producţie şi cu partenerii noştri să ajungem la un public cât se poate de divers. Dar, cred că cea mai interesantă proiecţie va fi cea de pe 23 septembrie la MŢR, în sala cu pricina. 

Cum te simţi în postura de nou intrat în cinematografie şi cum vezi această lume acum, la aproape un an de când filmul a început circuitul festivalier şi se pregăteşte de lansarea în cinematografe?

Din fericire, am fost un privilegiat când am ajuns în industria asta, pentru că nu a trebuit să mă lupt să fac un film. Nu în sensul de a căuta subvenţii. Pe de altă parte, îmi dau seama că e o lume foarte mică şi foarte închisă şi cumva autosuficientă. Sigur, e un punct pozitiv faptul că se deschid orizonturile şi văd cum şi alţi colegi din teatru se îndreaptă spre film. Mi se pare că ieşim puţin din standardizare şi din nevoia de a avea o diplomă de regizor de film ca să faci film. E ok şi ca modalitate de a ieşi dintr-un curent şi de a încerca şi alte lucruri decât cele care, în cinematografia română din ultimii ani, păreau să ducă într-o singură direcţie. Şi pentru public, dar şi pentru noi, e esenţială o deschidere spre alte câmpuri. Nu cunosc extrem de bine acest sistem, deci nu mi-aş permite încă să fac o analiză, dar cred că lucrurile nu sunt foarte bine stabilite în favoarea regizorilor, a artiştilor, atunci când vorbim de felul în care se atribuie subvenţii. Există prea puţine proiecte vizibile şi o ierarhie care cred că este mai degrabă în defavoarea diversităţii.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.