Și poate mai trăiesc și azi este noul film semnat de regizorul Tudor Jurgiu – cunoscut pentru debutul său, Câinele Japonez, premiat la Moscova în 2013; ca și în primul său film, Jurgiu studiază relațiile și în această nouă producție  – de data aceasta dintre un bărbat și o femeie aflați într-o relație cu probleme de sincronizare. Împrumutând elemente de basm, Și poate mai trăiesc și azi spune povestea Clarei – Nicoleta Hâncu și a lui Vlad – Bogdan Nechifor pe un ton comic, pe alocuri dramatic, situându-se constant la limita dintre realism și ficțiune.

Pentru că amândoi protagoniștii se află la primele lor roluri principale, am stat de vorbă cu Nicoleta și Bogdan despre începuturi, relații, așteptări și amintiri din copilărie.

Să începem cu începutul – și nu al filmului, ci al vostru. Cum v-ați apropiat voi de actorie, când a început totul?

Nicoleta: Inițial am crezut că în liceu mi-a venit ideea, însă recent mi-am dat seama că încă din copilărie, uitându-mă la diferite desene și filme, începeam să mă comport ca personajele respective, era o formă de a fugi de realitate. Mătușa mea mi-a povestit că și în vacanțe când mergeam la ea, mă deghizam zilnic în zâne și prințese. Iar în liceu am început să mă gândesc ce meserie mi-aș putea alege, una care să îmi placă și să fie și productivă – aici nu sunt sigură că am nimerit-o (râde). Nu știu de unde, în Sighișoara nu aveam teatru. Am zis să încerc, am dat la facultate în București, am intrat și aia a fost.

Bogdan: Eu prin clasa a 9-a m-am îndrăgostit rău de o fată, care era cu doi ani mai mare decât mine. Am ajuns să fim împreună și când ea a terminat clasa a 12-a, trebuia să se mute la Cluj, la facultate, iar eu mi-am dorit să mă mut cu ea la Cluj, deși abia terminam clasa a 10-a. Am căutat un liceu unde să mă pot transfera și am găsit Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia”; fiind introvertit, mi s-a părut o idee bună să fac doi ani de teatru, indiferent ce voi alege să fac mai departe. Am tot sunat la liceul acela, săptămânal, pentru că inițial mi-au zis că nu se pot face transferuri, decât dacă cineva e exmatriculat, dar asta nu se întâmplase niciodată. Într-o zi, m-au sunat și mi-au zis că nu le vine să creadă, dar un elev fusese exmatriculat. Am avut mult de învățat pentru admitere – multe monoloage, povestiri, Bucur Stan era profesor și nu voia să ia cineva admiterea aia, dar am intrat.  

Povestiți-mi puțin despre parcursul vostru, știu că amândoi ați jucat preponderent teatru.

Bogdan: În facultate, am făcut teatru. Am făcut și niște scurtmetraje, chiar și un mediumetraj. Imediat cum am terminat facultatea, am fost la un casting pentru filmul Poarta Albă al regizorului N. Mărgineanu – am avut un rol care mi-a plăcut mult, rolul părintelui Arsenie Boca tânăr și pentru care am fost nominalizat la Gopo. Am continuat în fiecare an să joc în scurtmetraje sau lungmetraje, dar preponderent teatru. Sunt angajat în Brașov, la Teatrul Sică Alexandrescu, și la București, la Excelsior. Mai joc și la unteatru, unde iar îmi place mult.

Nicoleta: Am cochetat și cu teatrul, și cu filmul, în facultate. Cum am absolvit, am debutat la Bulandra, într-un spectacol de Ducu Darie, iar la scurt timp după, am avut încă 2 spectacole acolo. Primul rol într-un lungmetraj a fost în filmul Lindenfeld.O poveste de dragoste în regia lui Radu Gabrea. Pe la 25 ani, am intrat în trupa de teatru a lui Victor-Ioan Frunză – Trupa fără nume. Au apărut și roluri în film, însă cel din Și poate mai trăiesc și azi este clar cel mai important și a fost și cel mai solicitant.

Care sunt lucrurile care vă frustrează, în meseria voastră de actori?

Nicoleta: Pot să zic că în momentul ăsta mă frustrează că trebuie să dăm înapoi statului 41% din indemnizație. Deși nu am avut voie să muncim în pandemie – pentru că statul nu ne-a permis, acum, după un an în care nu am avut niciun venit, trebuie să dăm înapoi o sumă considerabilă. Cred că situația independenților e ușor de trecut cu vederea, suntem în continuare o cantitate neglijabilă și e o frustrare pe care o resimt și eu. Și nu cred că sunt singura.

Bogdan: Empatizez, deși nu sunt în aceeași situație – fiind angajat, dar ca angajat pot să zic că e frustrant când ajung la conducerea unei instituții culturale niște oameni care nu au competențe pentru a le conduce. Autoritățile locale din provincie nu înțeleg importanța culturii, majoritatea sunt numiți politic, iar publicul ajunge să vadă producții din ce în ce mai slabe. 

Pentru amândoi aceste roluri principale din filmul lui Tudor Jurgiu sunt primele roluri centrale de film de lungmetraj. Mai țineți minte cum v-ați simțit în seara de dinaintea primei zile de filmare?

Nicoleta: Nu, dar țin minte prima zi de filmare, care a fost destul de dificilă. Era sfârșit de septembrie și aveam de filmat secvența din mare. Fizic a fost greu. După ce am ieșit din apă, am început să tremur și nu puteam să-mi controlez corpul. 

Bogdan: Eu nu prea, cred că aveam emoții. Până să ajungem la prima zi de filmare, avusesem niște repetiții cu echipa – am avut o super echipă la filmul ăsta, apropo, lucru care m-a făcut să mă simt foarte confortabil, iar în prima zi de filmare, la mare, ce-mi aduc aminte e că aveam un cascador, Attila Nemes, care mi-a dat multă încredere că nu se va întâmpla nimic (râde).

Care a fost procesul fiecăruia de cunoaștere a personajului său, cum l-ați construit?

Nicoleta: Cred că există personaje pe care le intuiești mai repede, altele pe care le descoperi treptat. Mi-a plăcut secvența cu care am dat castingul și cred că am înțeles de la prima lectură ce voia Tudor… probabil de asta l-am și luat (râde). Ulterior, m-au ajutat mult repetițiile și discuțiile cu Tudor. 

Bogdan: Când am dat eu castingul, Nicoleta era deja aleasă și țin minte că mi-a plăcut mult secvența pe care am dat probă, dar nu am simțit nicio potrivire cu Nicoleta, mi se părea un cuplu improbabil, lucru pe care i l-am și zis lui Tudor.

Nicoleta: Eu asta aflu acum.

Bogdan: Am înțeles că asta era ideea, după ce am citit scenariul, și am decis să-mi construiesc personajul în consecință.

Eu n-am putut să empatizez cu Clara – mi s-a părut o femeie constant nemulțumită și capricioasă și în final, cred că relația se strică din cauza ei.

Bogdan: Asta am simțit și eu! Dar sunt traumele lui Tudor (râde).

Filmul împrumută anumite idei care stau la baza basmului și încearcă să le transpună în relația unui cuplu contemporan. Ce v-a atras în mod special la poveste?

Nicoleta: Faptul că e nebună (râde). Când am dat castingul, am dat pe secvența în care Clara  începe să vorbească în dodii. Recunosc că îmi plac personajele ciudățele, iar faptul că am avut libertatea să mă joc și să experimentez încă de la casting, m-a bucurat foarte tare. Apoi, cred că e o provocare să faci un lungmetraj în două personaje.

Bogdan: Pe mine m-a atras poezia textului, mi s-a părut o super provocare și îl admir pe Tudor pentru curajul de a se înhăma la așa ceva. Eu când am citit scenariul prima dată, nu am putut să-mi imaginez cum o să arate filmul ăsta. A fost plăcut să fiu all-in pentru viziunea lui Tudor.

Apoi, sunt scene care mi-au plăcut mult – multe dintre ele nici n-au intrat în film (râde); am impresia că varianta finală a filmului e cam 40% din tot ce am filmat noi. Cred că a fost o super provocare să ajungă la varianta finală de montaj.

Ce semnificație are pentru voi titlul filmului?

Nicoleta: Cred că sunt niște personaje care simbolizează o anumită dinamică specifică relațiilor de cuplu – „Și poate mai trăiesc și azi” semnifică situațiile care se tot repetă, oamenii care fac aceleași greșeli, fără să învețe nimic.

Bogdan: Nu m-aș fi gândit la asta, dar am și eu o teorie. „Și poate mai trăiesc și azi” e cumva formula de încheiere a basmelor, iar după toată etapa de îndrăgosteală prezentată pe durata basmului dintre un el și o ea, se presupune că ei au trăit fericiți până la adânci bătrâneți și… poate mai trăiesc și azi. Cred că filmul ridică această întrebare – până la urmă ce înseamnă că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți? Pur și simplu au intrat pe un platou de fericire perpetuă sau au învățat împreună să iubească și după focul de început al îndrăgostirii?

Voi mai țineți minte care era basmul vostru preferat, când erați copii?

Nicoleta: Nu-mi amintesc să fi citit multe basme când eram copil, dar cred că Rapunzel mi-a plăcut cel mai mult. Și Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, un basm plin de poezie și simboluri, pe care l-am redescoperit la maturitate.

Bogdan: Mie îmi plăcea să mi se citească poezii, nu basme. Mi-aduc aminte de Prâslea cel Voinic și Merele de Aur, în care Prâslea se întâlnește cu Regina Furnicilor, și mi-a rămas în minte pentru că atunci când eram mic, într-una din vizitele la bunica în sat, am fost cu ea să adunăm bureți și ne-am întâlnit cu o băbuță cu care mai stătea bunica la povești. M-am așezat lângă ele și, la scurt timp, m-am umplut de furnici – mă așezasem pe un mușuroi și m-am speriat foarte tare, iar băbuța mi-a zis să nu-mi fac griji că furnicile așa cum se suie pe tine, așa se dau și jos, iar bunica m-a încurajat să o ascult și ca să mă convingă că are dreptate, mi-a prezentat-o ca pe Muma Pădurii și știe care e treaba cu furnicile. Am stat nemișcat și majoritatea chiar au coborât de pe mine. Așa am ținut eu minte basmul, aveam o reprezentare clară a Mumei Pădurii și chiar și a Reginei Furnicilor și de-asta mi-a rămas în minte.

Filmul are un final deschis – ați discutat vreodată despre ce se întâmplă cu ei dincolo de ecran?

Nicoleta: E o replică la final care mie mi-a rămas în cap – „suntem doi distruși, hai să fim distruși împreună”. Am dedus că, odată ce depășesc hopurile, își dau seama că nu au cum să găsească perfecțiunea și ca îi leagă mai multe lucruri decât îi despart, așa că rămân împreună. Eu așa mi-am imaginat, tu nu?

Bogdan: Eu nu. (râde)

Nicoleta: Tu nu mai vrei cu ea, să fugă de nebună.

Bogdan: Eu nu cred că au rămas împreună, dar ăsta nu e neapărat un final rău. Nu văd relația lor ca pe un eșec, a fost o relație reușită, dar atât a trebuit să dureze. Au învățat ceva pentru următoarele relații.

Nicoleta: Cred că ai dreptate și sunt eu prea optimistă.

Pentru voi care sunt cele mai importante calități ale unui partener de viață potrivit?

Bogdan: Ai întrebat doi oameni singuri, care habar nu au. Suntem praf (râde). Glumesc. Eu cred că iubirea se învață și cea mai importantă calitate a unui partener este disponibilitatea de a învăța alături de tine. Și apoi să poată negocia termenii cu generozitate – inevitabil apar momente de negociere într-o relație, de la a ne hotărî cum ne ținem periuțele de dinți la ce facem cu viețile noastre. Mai mult nu mă pricep.

Nicoleta: M-am tot gândit de ce funcționează sau nu relațiile și cred că are legătură, în primul rând, cu relația pe care o ai cu tine. Înainte căutam la un partener să mă completeze, să simtă când am nevoie de ceva, să-mi umple golul interior; cred că din cauza asta se strică multe relații. Acum mi se pare important să-ți poți accepta partenerul așa cum e.

Ce așteptări aveți, după primele voastre roluri principale în film? Vă doriți să continuați, sau este teatrul un mediu în care vă simțiți mai confortabil?

Nicoleta: Teatrul și filmul sunt complet diferite. Clar mi-ar plăcea să fac și film în continuare – spre deosebire de teatru, e ceva ce rămâne, ceva ce le poți arăta nepoților tăi. Îmi place intimitatea care se creează, orice nuanță sau grimasă, oricât de subtilă, spune ceva despre personajul tău, în film se vede tot. Deci da, să vină proiectele! (râde)

Bogdan: Eu nu cred că trebuie să renunți la una ca să o practici pe cealaltă. Mi-ar plăcea să am multe proiecte în film, dar nu aș renunța la teatru. Îmi place să simt publicul, mă bucură schimbul de energie din sala de spectacol.

Și poate mai trăiesc și azi este disponibil în cinematografele deschise din toată țara din 28 mai.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.