Un actor cunoscut pentru multitudinea de roluri interpretate, atât în film, cât și pe scenă, Vlad Ivanov m-a surprins cu căldura, sinceritatea și modestia afișate. Un om liniștit, care pare să fi descoperit secretul unei vieți echilibrate, Ivanov este de departe unul dintre cei mai autentici și căutați actori români ai secolului XXI.

L-am sunat într-o zi pe Vlad Ivanov, așteptând cu nerăbdare să-mi răspundă, ca să-l pot invita la un interviu. Aveam puține emoții, îl apreciez prea tare ca să nu-mi pese dacă răspunsul e negativ. Plus că auzisem că nu îi plac interviurile scrise, ceea ce însemna că trebuia să-l invităm la noul nostru hub, la care încă lucrăm și nu e tocmai gata. Dl. Ivanov mi-a răspuns pozitiv, scenariul din capul meu s-a materializat și în urmă cu două zile îl invitam pe canapeaua noastră nou nouță din lounge-ul amenajat pentru interviuri. I-am mărturisit că este primul nostru invitat și i-am povestit puțin despre activitatea noastră. Apoi mi-am scos telefonul și l-am întrebat daca este gata de interviu. ”Sigur ca da!”

Domnule Ivanov, sunteți poate unul din cele mai bune exemple că în viață, dacă îți dorești ceva foarte tare, reușești. A fost oare, mutarea dumneavoastră la Bucuresti un act de rebeliune?

Absolut deloc. Mă întorc cu mare bucurie și acum la Botoșani, datorez foarte multe acelui oraș. A fost mai degrabă un act necesar, terminasem școala de arte, unde am avut doi profesori absolut minunați, Silvia și Teodor Bărdescu, și am avut norocul să îl întâlnesc pe Dan Puric, care venise ca actor stagiar la Botoșani. Noi formam la vremea aceea la Casa Tineretului un grup de pantomimă, iar el era foarte pasionat de pantomimă și în felul ăsta am construit o trupă, apoi au urmat două spectacole, iar cu al doilea am ajuns și la București. El a fost cel care m-a sfătuit să vin în București dacă vreau să practic această meserie pe mai departe.

Și ați venit la București, unde ați dat de trei ori la actorie și nu ați intrat. A patra oară a fost cu noroc. Cum au decurs primii ani în capitală?

Nu a fost ușor pentru că spre deosebire de Botoșani, care este un oraș liniștit, în București se întâmplau de atunci foarte multe lucruri și am fost bulversat serios, însă am avut norocul să întâlnesc doi oameni minunați, care-mi sunt prieteni și astăzi, care aveau o consignație în Gara de Nord și mi-au oferit un loc de lucru timp de un an de zile. În timpul ăsta, urmam cursurile de actorie ale lui Dem Rădulescu, profesor la vremea aceea la ATF, un om minunat. Am învățat de la el cam cu ce se mănâncă meseria asta și că era defapt vina mea că nu reușisem să intru până atunci – nu eram destul de deschis și atent la ce îmi spuneau profesorii din comisie. Un an mai târziu am intrat.

Credeți că experiențele prin care ați trecut v-au transformat într-un actor mai bun?

Am mai spus și în alte interviuri că actorii trebuie să fie ca un burete care să absoarbă emoții, întâmplări. Venind către dumneavoastră, am trecut prin piață și m-am oprit o clipă la oamenii care vând la tarabe. Mă fascinează figurile oamenilor, fețele, gesturile lor. Sunt atent la tot ce se întâmplă în jur.

Ați lucrat cu nenumărați regizori români până acum. Cristian Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Bogdan Mirica, sunt doar câțiva dintre ei. Ați avut ocazia să ajungeți la majoritatea festivalurilor internaționale de renume. Ce înseamnă pentru dumneavoastră succesul?

Întâi de toate și fără să fiu ipocrit, înseamnă modestie. Să te poziționezi foarte clar vis a vis de succes. Sunt mulți oameni care nu știu să-l gestioneze și automat ceva se modifică în ființa lor odată cu câștigarea unui premiu într-un festival prestigios. Pentru mine premiile sunt ca un bonus pe care îl primim în urma muncii pe care am depus-o. Ce contează cel mai mult este mesajul pe care îl transmitem prin personajele pe care le interpretăm, nu facem filme pentru noi, le facem pentru public și consider că suntem foarte norocoși că îi putem bucura prin meseria asta.

Ultima colaborare avută, sau ultimele două, defapt, au fost cu Daniel Sandu și Anca Damian. În debutul regizoral al lui Sandu – ”Cu un pas în urma serafimilor”, jucați rolul unui preot șantajist, care deși pare că este bine intenționat, se folosește mereu de mijloacele greșite. Ce mecanisme folosiți pentru a intra în pielea unui personaj?

Regula de bază pentru a accepta un scenariu este să mă incite, să îmi facă plăcere să-l construiesc; apoi, desigur, urmează discuțiile cu regizorul despre cum ne dorim să arate personajul. E foarte frumoasă munca asta de a aduna date despre personaj: cum merge pe stradă, cum se mișcă, cum se poartă, ce gândește, cum trăiește atunci când nu e pe ecran și cred că imaginația trebuie să îți meargă foarte bine ca să poți construi în spatele personajului ceea ce spectatorul nu vede pe ecran. Nu i-aș spune neapărat ”șantajist” preotului Ivan; sigur că el folosește și șantajul ca metodă pedagogică, ceea ce este foarte greșit. Cred că este un film despre credință, despre credință în valorile morale autentice, despre alegeri, prietenie. Părintele Ivan își apără credința în felul lui, deși metodele pedagogice pe care le folosește ca să insufle elevilor seminariști aceste valori autentice, sunt greșite de cele ma multe ori; dar cred că răul nu s-a instalat fundamental în el.

Am citit undeva că acest rol a fost scris cu dumneavoastră în minte.

Nu cred că l-au scris cu mine în minte, în schimb ceea ce este adevărat este că mi l-au propus mie. Am primit un telefon de la Ada Solomon, în care îmi povestea despre Daniel Sandu și despre debutul lui în lungmetraj – eu văzusem ”Cai Putere”, care mi-a plăcut foarte mult. Mi-a povestit despre personaj, spunându-mi că ”doar eu pot să-l fac”, lucru care sigur că m-a intrigat. Am citit scenariul și mi-a plăcut foarte mult, mi-a plăcut în special bogăția interioară și parcursul lui sinuos în economia filmului.

Am observat că alegeți personaje care nu sunt neapărat pozitive sau negative, aș zice mai degrabă complexe.

Mă bucur din suflet că spuneți asta, majoritatea oamenilor consideră că personajele mele sunt majoritar negative. Generic vorbind, da, le poți numi negative.

În filmul Ancăi Damian aveți un rol secundar, apăreți ca un personaj din trecut. Cum a fost experiența de pe platouri?

Cineva m-a întrebat dacă țin minte o întâmplare memorabilă de la filmare și am răspuns că m-am simțit foarte iubit, de întreaga echipă: tehnicieni, actori. Am avut două secvențe minunate, una cu Cristina Florea și una cu Olimpia Melinte. Am simțit multă căldură și mi-a făcut o deosbită plăcere să fac parte din distribuția filmului ”Perfect sănătos”

Ce v-a atras în mod special la acest personaj?

Relația dintre tată și fiu. Felul în care personajul meu își dorește să comunice cu fiul lui, pentru că dincolo de jovialitate și umorul lui absolut extraordinar, el își dorește foarte tare o relație strânsă cu fiul lui. Lucru care nu se contretizează pentru că acesta abea la finalul filmului își descoperă tatăl cu adevărat.

Cum este Anca Damian ca regizor?

Un om care te face să te simți bine ca actor, pe platou. E un om cald, un regizor care gândește în profunzime personajele și scenele. Mi-au făcut plăcere și m-au ajutat discuțiile cu ea despre acest personaj

Ați spune că actoria este mai mult instinct și talent, decât ceva ce poate fi învățat în școală?

Nu. Povesteam după facultate cu profesorii pe care i-am avut și în special cu doamna Sanda Manu la care țin enorm, pentru că mi-a deschis larg și cu multă generozitate ușile actoriei. Doamna Manu spunea că poți să fii talentat dar dacă acest talent nu este îngrijit, el se duce. Este o meserie în care se muncește foarte mult, unii spun că este 10% inspirație și 90% transpirație. Dem Rădulescu spunea că ”la mine studentul vine privighetoare, eu nu fac decât să îi așez penele” – ce vroia să spună era că la el studentul vine plin de talent,  el doar îi arată tehnici de actorie și îi deschide niște porți ale gândului. Deci actoria este și instinct, și talent, și tehnică.

Cum ar arăta un film despre Vladimir Ivanov?

Habar nu am (râde). Sper să nu ajung un personaj ca Ion Creangă, să se facă un film despre viața mea. Nu cred că este atât de spumoasă încât să intereseze. Simt aprecierea oamenilor, nu vreau să fiu ipocrit. Vorbeam cu niște prieteni zilele trecute care mă întrebau cum fac de sunt atât de iubit; pe mine lucrul acesta mă sperie. Ca să poți să ai un echilibru în viață, cred că ai nevoie de oameni în preajma ta care să știe să te domolească. Eu fac mereu asta cu mine, fără să uit de bucuria de a trăi. Dincolo de scenă, vreau să rămân un om ca toți oamenii, care are bucuriile, tristețile, durerile și fericirile lui. Un om echilibrat și sănătos mintal.

Ați debutat ca actor în teatru și continuați să jucați, in paralel cu rolurile în film. Care sunt ultimele piese de teatru pe care le putem vedea?

Ultima piesă pe care am pus-o cu Andrei Șerban, Carousel, care va fi pusă în scenă în octombrie pe 5.10, 21.10 și 22.10, la Sala Izvor a Teatrului Bulandra.

Am văzut de Andrei Șerban – Regele Lear, cu o distribuție formată doar din femei. Eram micuță iar mama mă ducea mereu la teatru. M-a fascinat viziunea lui și de atunci sunt un mare fan Andrei Șerban.

Acum înțeleg perfect ce vârstă aveți (râde). Eu l-am cunoscut pe Andrei Șerban în 1990.

Eu nu existam pe atunci 🙂

Știu, de aia râdeam mai devreme (râde). Venise la Teatrul Național și punea în scenă ”Troienele”. Datorită lui Dan Puric, eu urma să lucrez la Teatrul Național și am putut să urmăresc repetițiile. Era fascinant, era o efervescență în teatru pe vremea aceea. Am văzut pentru prima și ultima oară un grup de actori care nu vroiau să plece acasă după repetiții.

La sfârșit, l-am condus afară. În fața porții de la curte, am realizat că nu am făcut nicio poza și nu aveam telefonul la mine. S-a oferit să facă el una și să mi-o trimită.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.