Ioana Bugarin. Nici nu știu cum s-o descriu. Nu pentru că nu aș cunoaște-o, cât pentru că au descris-o mulți alții înaintea mea și au vorbit toți extrem de frumos. Lucruri veridice, în totalitate. Poate ce mă diferențiază pe mine de restul este apropierea de vârstă dintre noi două, ceea ce mă face să empatizez cu ea întru totul. Recunosc că mă regăsec în Ioana mai mult decât în alții pe care i-am intervievat, deși e mult mai abilă și introspectă decât eram eu la vârsta ei și cred tare că meseria pe care și-a ales-o o ajută să se descopere și să se maturizeze mai rapid. La doar 25 ani, Ioana Bugarin este angajată a Teatrului Odeon, a jucat în nenumărate spectacole de teatru, a avut două roluri principale în lungmetraj – unul dintre ele în actualul film Miracol (acum în cinematografe) și multe roluri mai mici în nenumărate alte filme și scurtmetraje. În curând își va face debutul și în televiziune, odată cu apariția serialului HBO, RUXX (din martie pe HBO Max). 

Mi-am dorit de mult un interviu cu ea, iar colegele mele (Ruxandra și Sabina) îmi propun de mai bine de un an o ședință foto cu Ioana, însă mereu le-am sugerat să avem răbdare, până va veni momentul potrivit. Și iată că a venit. Ne-am întâlnit cu Ioana într-o duminică însorită, după o amânare și câteva spaime trase din cauza nemilosului Covid, super entuziasmate toate că, în sfârșit, ne iese. 

Ne-am petrecut patru ore în studioul foto din mansarda teatrului unteatru, unde am povestit despre profesia ei, feminism, educație și puterea omului de a se autoeduca. Am râs, am mâncat sushi și-am complotat creativ împreună pentru ședința foto care, fără prea multă modestie, a ieșit extraordinar. A fost o duminică în care n-am simțit nicio secundă că muncesc, Ioana are o energie debordantă, cu care te molipsește într-o clipită. Aruncă cu idei, nu-i este teamă să încerce lucruri noi, atâta timp cât nu sunt clișeice – lucru pe care îl detestă, în special dacă încerci să o încadrezi în niște stereotipuri clar definite. Ioana e altfel și nici nu ar suporta vreodată să fie ca ceilalți. E o feministă convinsă, sensibilă și curajoasă, recunoscătoare că s-a născut într-o perioadă în care femeia nu mai este considerată  inferioară bărbatului, deși e conștientă că încă e cale lungă până când nu vom mai fi hărțuite și vom fi tratate în mod egal. 

Sunt multe lucruri de spus despre Ioana, însă introducerea mea se transformă ușor într-un portret și nu-mi doresc asta. Vă las, așadar, să o cunoașteți mai departe singuri.

Ioana, ce înseamnă un compliment pentru tine, cum îl primești și îl internalizezi?

Am o relație complicată cu complimentele, sunt momente când încă mă lupt cu sindromul ”impostorului” și îmi este greu să le cred. De obicei, sunt crispată când primesc complimente fizice, mi se pare că n-am niciun merit pentru asta, dar e primul lucru pe care oamenii îl observă la mine.

Dar ai nevoie de ele, simți că validările te ajută să te dezvolți și să continui profesia pe care ți-ai ales-o?

Evident că îmi gâdilă orgoliul și este o formă de validare necesară – asta face totul cu atât mai ciudat, am o relație foarte ambivalentă cu ele, pe de o parte simt că mă ajută, mă fac să mă simt mai bine în pielea mea, însă, pe de altă parte, mă fac să mă rușinez.

Povestește-mi de copilăria ta. Cum ai fost crescută?

Cred că a fost ca orice altă copilărie – cu bune și rele. Ai mei au fost mereu foarte muncitori și serioși, am crescut într-o familie privilegiată în care am fost susținută să fiu orice versiune a mea îmi doresc – am făcut balet, dans, chitară, canto, tenis, niciodată nu mi-au impus ce să fac și nici n-am simțit că trebuie să excelez într-o activitate extracurriculară. Nu mai vrei, nu mai faci. 

Existau principii. Să fii integru, să îi respecți pe cei din jur, să muncești cu foarte multă seriozitate, să fii temeinic în orice faci – era o intersecție ciudată între niște principii corecte de supraviețuire și principii religioase.  

Cred că ești cea mai pe val actriță la ora actuală. Unde îți găsești toată energia pentru proiectele în care te implici?

Nu știu (râde). Cred că e un model pe care l-am preluat din familie, că tocmai vorbeam de copilărie – mă uit la ai mei, care și-au schimbat profesiile la 50 de ani și sunt la fel de workaholici ca și acum 20 de ani. 

Pentru mine a fost un vis să devin actriță, care s-a concretizat într-o realitate.

Cumva, de fiecare dată când mă simt obosită, sau simt că am lovit un punct mort, mă reconectez cu mine și-mi aduc aminte că am tot ce mi-am dorit să am, deci ”nu te plânge, muncește”. E un soi de recunoștință care mă ține, simt o mare responsabilitate când mi se dau pe mână niște roluri, încât n-aș putea să le tratez decât cu maximă seriozitate.

Mai ai energie și pentru alte lucruri, ce faci când nu lucrezi?

Acum încep să-mi descopăr mai clar identitatea în afara muncii. Mi se pare că sunt super banală (râde). Îmi place să citesc, să mă uit la filme, să mă văd cu prietenii, să călătoresc; în ultima vreme, a fost un mix între muncă și plăcere, călătorind prin festivaluri. Toate întâlnirile cu oamenii și Q&A-urile s-au simțit mai mult ca niște momente de gratificare, am avut timp să mă plimb, să merg la muzee. 

Știu că și pictezi, din când în când.

Recreațional. Am descoperit printr-o prietenă apropiată distracția asta. Am crescut crezând că sunt un antitalent, mi-era rușine să iau până și un creion în mână; acum am descoperit că nu trebuie să le valorizez în vreun fel, sau să le arăt, nu am nevoie de validare pentru lucrurile pe care le pun pe hârtie și o fac doar pentru mine, e un proces terapeutic – ca un fel de jurnal vizual.

Și nu ți se pare că descoperi lucruri despre tine? – te întreb pentru că am descoperit și eu, de curând, această activitate și am descoperit că e un exercițiu extraordinar de autoeducare, pe de o parte, dar și un mod de a te cunoaște mai bine – dacă ai capacitatea de a te observa când pictezi. De la ce pictezi, la cum folosești pensula.

Mi se pare că e o oglindă a universului psihic, într-adevăr. Exact cum zici tu, am uneori niște tușe groase, apăsate, chiar foarte stridente. În alte momente, parcă mă duc spre impresionism, culori pastelate, puncticele – cu siguranță reflectă modul în care mă simt.

Cum ar arăta o pictură inspirată din viața ta? 

Am pictat de multe ori pe două planșe – una din ele era foarte structurată, cu linii foarte drepte, o compoziție cumva matematică, versus cealaltă care avea aceeași paletă cromatică, însă culorile erau aruncate, contururile nedefinite. Ambele abstracte, însă foarte diferite. Așa sunt și eu – când muncesc, sunt foarte serioasă și meticuloasă, iar când sunt eu, Ioana, parcă nici nu știu când trec orele, uit să-mi pun lucrurile la spălat, îmi place să dorm mai mult decât e cazul – sunt un melanj de personalități. 

Hai să vorbim despre tine în postura de actriță – astăzi ești Julieta, sau Ofelia în teatru, mâine ești Cristina Tofan (n. în Miracol), în film, poimâine ești Mia (n. în Mia își ratează răzbunarea) și tot așa. Cum treci de la un personaj la altul, păstrându-ți propria identitate și cum te detașezi de ele, la final de zi? Știu că e un lucru dificil, care se învață.

Încerc să îmi dezvolt un fel de disciplină mintală.

Am descoperit că, uneori, pentru a ieși din propria-mi minte și a mă reîntoarce în corp, mă ajută foarte tare să îmi pun niște muzică și să dansez, să mă scutur, să-mi fac o baie – undeva, la nivel simbolic, cred că se stabilește un fel de limită între ce am jucat și ce fac mai departe.

Pe măsură ce antrenez asta, ajung să o fac din ce în ce mai bine, însă, uneori, rămân contaminată fără să-mi dau seama de lucrurile pe care le joc. Le țin cu mine, încă nu-mi dau seama unde e granița dintre personaj și mine. Fundația oricărui personaj sunt eu. De acolo pornesc construcția, apoi augmentez sau diminuez diferite aspecte. Retrospectiv privind, îmi dau seama că am păstrat, cel puțin temporar, trăsături ale personajelor și în afara spațiului de muncă.  

Spuneai de aceste ritualuri, care te ajută. Cum le-ai descoperit – a fost o chestie intuitivă sau ți-a sugerat cineva, ai văzut în altă parte?

Cred că mi-am amintit de sfaturile primite în facultate, în Londra. Apoi, o prietenă m-a sfătuit să încerc și meditația, iar mama (fiind psihoterapeut) mi-a sugerat aceste exerciții prin care să dau afară tensiunea, cum ar fi acel scuturat. Dansul a fost pur intuitiv. 

Ai adus vorba de Londra, unde ai studiat un an la Royal Academy of Dramatic Arts. Știu că ți-a plăcut mult, ai menționat în multe interviuri că acolo ai învățat cam tot ce știi, că ai lucrat mult pe metodologie. Ce unelte folosești acum în jocul tău actoricesc, în conturarea personajelor?

Pe măsură ce am avansat profesional, au început să dispară liniile clar trasate între metode și tehnici, cumva în funcție de fiecare rol trec printr-un proces de improvizație ca să îmi dau seama în ce direcție trebuie să sap. Clar, un aspect foarte important pentru mine este analiza pe text. Petrec mult timp pe el, îl desfac în unități de intenție, îmi scriu pe foi care e scopul, obiectivul – e o muncă de detectiv.

La un rol precum Cristina (n. personajul principal din Miracol), unde nu am avut text, procesul a cerut să folosesc alte unelte; a fost un rol unde a trebuit să construiesc un univers interior destul de contrastant și colorat, pentru că puteam să interpretez doar din stări, priviri, respirații, a fost un alt mod de a articula.

Apoi la filmaare mă arunc cu capul înainte, cu încrederea că am strâns suficient de multe cunoștințe care vor acționa fără să conștientizez. 

Știu că pentru Mia își ratează răzbunarea și Otto Barbarul, îi povesteai lui Ionuț Mareș la Emerging Voices că ai început să lucrezi de timpuriu la ambele proiecte, ceea ce te-a ajutat mult în cunoașterea și pregătirea personajelor tale.  Cum s-au desfășurat lucrurile la Miracol – cel mai nou film al tău, unde o interpretezi pe Cristina Tofan? 

Am dat un casting, apoi încă două probe și am fost confirmată pe rol; eram într-o rezidență de creație cu spectacolul Itinerarii (R: Eugen Jebeleanu) când am aflat. A existat o încredere reciprocă între mine si Bogdan (n. Apetri, regizorul). Mi-a recomandat niște filme, am adus și eu niște filme în discuție, încercând să ne sincronizam modurile în care o vedem pe Cristina. Am citit, am ținut un jurnal, am avut niște întâlniri cu Emanuel în care am încercat să repetăm niște secvențe cheie din film, am avut câteva luni pentru toate astea. Am stat o săptămână inclusiv în mânăstirea în care am filmat. Am renunțat la telefon, m-am dus la toate liturghiile, m-am rugat – am încercat să intru senzorial și emoțional în universul personajului, am vrut să înțeleg niște lucruri pe care intelectual nu aveam cum să le pătrund. Deși am avut o educație creștin-ortodoxă, m-am îndepărtat în ultimii ani de tot universul ăsta și m-a ajutat inclusiv să mă reconectez la această latură din mine. Și plus că a fost important să le pot observa pe măicuțe, chiar dacă n-am vrut să imit o formă. Ele au un tip de comportament foarte specific, care m-a inspirat. 

Te-am văzut in Basmofilia (R: Tudor Cristian Jurgiu), la recomandarea colegului meu, Călin Boto – mi-ai plăcut mult. În scurtmetrajul lui Tudor (n. Jurgiu), pe care știu că l-ați scris împreună, ești o puștoaică teribilistă, lesbiană și fățis tulburată, care vorbește în dodii – pare un combo fatal. Și dificil. 

Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu Tudor deopotrivă în fața și în spatele camerei. Eram pasionați amândoi de întrebări legate de identitate, sexualitate, copilărie. Plus că îi descopeream împreună pe Lynch și Apichatpong. El era foarte pasionat de basme. Încercam să creionăm un personaj care în delirul ei se descoperă. A venit totul natural, cred că sexualitatea noastră e mult mai fluidă decât suntem învățați să o privim, iar dacă lași preconcepțiile deoparte, orice lucru există în tine. 

Și totuși, nu e așa ușor să lași preconcepțiile deoparte.

Nu, clar, mai ales într-o țară ca România. Faptul că am scris scenariul împreună a fost un proces foarte ludic pentru noi. Pentru mine a fost incitantă intersecția între ceva serios – care vorbește despre sexualitate, senzualitatea feminină, care poate fi fluidă; personajul meu, deși e într-o relație gay, descrie o fantezie bisexuala și ne-am jucat cu ideea asta, cât de fluide pot fi granițele sexualității – și apoi erau episoadele de somnambulism, care erau ceva mai mult mistic. A ajutat și compatibilitatea dintre mine și Cătălina, mi-amintesc că stăteam și povesteam, repetam toți trei. Am avut și un moment când am ezitat și am zis că nu mai vreau să joc. Mi-era frică că n-o să-mi iasă. 

Ai simțit frica asta și la alte proiecte?

Și la Mia (n. Mia își ratează răzbunarea) mi-a fost frică – am intrat în filmare fără să citesc scenariul. A fost un lung proces de improvizație, deși au existat multe repetiții, totul s-a dezvoltat în timpul filmării.

În actorie, la fiecare rol, ai mereu mai multe opțiuni de ”cum să” și, evident, colaborezi cu regizorul/regizoarea, partenerii de joc dar de multe ori te găsești singur în fața unor alegeri și mereu există întrebarea – am ales varianta cea bună? Plus că, în film, tu pui foarte mult la filmare, dar apoi nu mai ai niciun control asupra materialului; felul în care se editează, dublele alese și normal că ți-e frică, îți dai seama că o să vezi, ca orice spectator, un produs final.

Cum te vezi tu, când urmărești pe ecran filmele în care joci? Ce-ți trece prin minte?

Prima dată mă crispez și mereu simt că e loc de mai bine. Acolo e partea din mine pe care încerc s-o stăpânesc, însă e și o mare bucurie. Co-există niște sentimente cvasi-contradictorii. Simt rușine, spaimă, nemulțumire și în același timp și recunoștință, extaz, bucurie că sunt acolo.

Ești introspectă și pare că absorbi și înveți din tot. Ce înveți din profesia pe care ți-ai ales-o, cum influențează ea dezvoltarea și maturizarea ta?

Am să fac o glumă – prin natura partiturilor pe care le găsesc în jurul meu, am simțit o nevoie tot mai mare să devin feministă (râde).

Am avut șansa să mă întâlnesc cu niște roluri mișto, eu și beneficiez de un soi de schimbare de paradigmă foarte recentă în mentalitatea noastră. Până nu demult, am văzut foarte puține protagoniste pe ecran. Universul la care am fost expuși ca spectatori a fost unul exclusiv masculin, femeile erau ”pe lângă”. Actoria e un exercițiu care îmi exersează și îmi antrenează empatia, foarte mult. Mă face să fiu mai atentă la oameni, să învăț să accept inclusiv lipsa de control pe care o am. Mă învață să savurez toate lucrurile intense pe care le trăiesc.

Pare a fi un fel de terapie.

Un pic, să știi. 

Ce înseamnă evoluția pentru tine și care sunt limitele ei, dacă există? Și aici nu mă refer doar la evoluția ta personală, cât și cea umană. 

Pentru mine, cumva, evoluția e sinonimul curiozității. Pentru unii e fix invers, când se pot opri și observa ce au – e greu, e greu de definit. Dar chiar cred că înseamnă să rămâi curios, chit că dai, primești, că stai sau ești în mișcare, în orice formă se traduce asta. 

Moartea e clar un punct terminus. De care îmi e foarte frică. 

Cred că evoluția iresponsabilă poate fi distructivă uneori, absolut. Când simți că trebuie să faci mereu ceva mai mult, senzația asta de insuficiență. Pe mine mă sperie ideea asta, că noi suntem centrul lumii în care trăim. Noi suntem parte din natură și încercarea asta a noastră constantă de a arăta că suntem mai deștepți decât ea, cred că poate avea urmări destul de nocive tocmai pentru noi.

Crezi că filmul și/sau teatrul vor mai fi la fel peste 20 ani, când probabil încă vei juca?

Habar nu am, nu știu. Pe măsură ce cresc, în loc să am tot mai multe certitudini, am tot mai multe întrebări. Îmi dau seama cât de puține știu. Probabil acum câțiva ani m-as fi aruncat în supoziții.

În final, sunt curioasă care crezi că au fost ingredientele norocului și succesului tău. Așa cum îi menționai lui Ionuț Mareș, ești o norocoasă – ai absolvit în 2019 și în același an ai fost angajată la teatru, apoi rolurile au curs, n-ai avut ocazia să simți ce înseamnă să ai incertitudini, să nu joci, să nu îți sune telefonul. 

Categoric am avut mult noroc și cred că am fost de multe ori la momentul și locul potrivit. Ăsta e un lucru pentru care n-am niciun fel de merit, dar sigur am și știut să primesc șansele și să muncesc pentru ele. Am primit un rol, m-am dus și am muncit pentru el. Însă sunt privilegiată pentru că am crescut într-o familie bună și am avut o educație pe măsură, care probabil mi-au dat o plasă de siguranță, m-au făcut să mă axez mai puțin pe cantitate. E un mix ciudat de multe lucruri, e dificil să le pun într-o relație de cauzalitate.

 Te simți vreodată judecată pentru toate ”privilegiile” astea? 

Uneori. Și mi-e frică să nu fiu indecentă în bucuria și succesul meu și am tendința să le minimalizez. Îmi dau seama că sunt mulți oameni talentați, care pur și simplu nu au avut parte de conjunctura potrivită să arate asta. Asta îmi reamintește mereu că trebuie să fiu recunoscătoare.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.