Ioana Flora este o prolifică actriță de origine română, care a jucat în peste 20 de filme în ultimii 20 ani. A jucat în Marfa și Banii (2001), filmul lui Cristi Puiu care a pornit Noul Val al filmului românesc. De atunci, Ioana a lucrat cu numeroși regizori cunoscuți (Marius Olteanu, Adrian Sitaru, Dan Chișu), a încercat și lumea serialelor TV și este câștigătoare a două trofee GOPO. În timpul pandemiei de coronavirus, ca majoritatea actorilor, Ioana n-a mai avut ce roluri să joace, ceea ce a dus la întoarcerea către sine, la nevoia de auto-cunoaștere și la noi descoperiri. Cu ajutorul Rucsandrei Pop (scriitoare, dramaturgă și antropoloagă), Ioana a pus bazele următorului ei proiect – o serie video documentar care prezintă femeia din societatea română și vulnerabilitățile ei. Un proiect pe care l-a pus pe picioare cu multă muncă și entuziasm și despre care a vorbit cu Laura Mușat, în interviul de mai jos.

Ioana, în primul rând te felicit pentru proiect și determinare. Știu că ai mai fost întrebată, însă, pentru cititorii noștri care nu știu, am sa te mai întreb și eu o dată cum a luat naștere Fragile?

Începusem să mă întâlnesc cu Rucsandra Pop, scriitoare și antropolog, fix înainte de pandemie – și am continuat și în timpul pandemiei – ca să discutăm despre un alt proiect, inițial. Îmi povestise că are un proiect personal prin care voia sa descopere traseul și reinventarea oamenilor, dar și a corporațiilor. M-am oferit să fiu eu primul exemplar (râde). Timp de vreo 2-3 luni ne-am întâlnit o dată pe săptămână și îmi dădea teme – misiunea, viziunea mea, căutări ale mele în afara actoriei. Lucrând pe structura asta interesantă, la un moment dat mi-a venit ideea cum că mi-aș dori și aș putea să oglindesc vulnerabilitatea femeilor și poveștile lor.

Mi-am dat seama că vreau să fiu oglinda lor, a celor care nu au curajul și care nu sunt auzite, și că aș putea să mă folosesc de poziția mea din spațiul social pentru asta. Așa a luat naștere Fragile.

În prezent aveți lansate pe website-ul seriei documentar cinci episoade din zece filmate, pe care vreți să le lansați anul acesta. Povestește-mi puțin despre femeile din spatele camerei de filmat, cele care au devenit inspirație pentru episoadele lansate. 

Femeile în cauză sunt femei care erau hotărâte de dinainte să își spună povestea, făcuseră deja niște pași spre vindecare, spre schimbarea paradigmei în care trăiau. Noi le-am cunoscut pe toate prin ONG-urile care ne-au devenit partenere. Nu am simțit nicio secundă vreo reticență, însă am simțit în anumite cazuri o teamă. Din acest motiv, am avut contracte de aprobare pe script și ulterior pe episoadele finalizate, deci toate au văzut episoadele și multe dintre ele mi-au zis că parcă s-au văzut pe ele, ceea ce mie mi s-a părut foarte drăguț. 

Pentru mine a fost foarte important să nu le înșel încrederea în mine sau în procesul nostru, și astfel nu am schimbat nimic din confesiunea lor, nici din gesturi, comportament, absolut nimic. 

Toate sunt bine acum, își continuă călătoria. Aș îndrăzni să zic că și proiectul nostru a contribuit la vindecarea lor, sau eliberarea lor. Personal, m-am recunoscut în bucăți din fiecare. Mi-a plăcut mult lumina fiecăreia, lumină pe care și-au găsit-o în călătoria lor.

Cum ați ales cele cinci tipologii de femei și de ce ați dat startul cu acestea?

Ăsta este meritul Rucsandrei, ea a venit cu idei out of the box – de exemplu, femeia în politică, sau wonder woman, care nu sunt traume evidente. A propus să nu prezentăm doar problema, ci și ce soluții au găsit femeile astea, deci nu doar întunericul, cât și lumina – apropo de ce vorbeam mai devreme, lucru care a funcționat foarte bine.

Am apreciat mult felul în care este gândit website-ul, nu prezintă doar episoadele, cât și niște asociații către care o femeie se poate îndrepta pentru a cere ajutor, dar și posibilitatea de a dona către aceste asociații, dacă ești de cealaltă parte a poveștii. Ai gândit proiectul așa de la început, sau aceste componente au venit prin participarea colegelor tale, Ioana și Rucsandra?

La început am fost eu și Rucsandra. Eu atât știam, că vreau să fie monologuri-mărturisire filmate, știam că vreau să fie foarte simple, crude, tip documentar. Nu mai știu exact când a apărut ideea asta, dar ne-am dat seama că aceste povești le găsim prin intermediul asociațiilor și așa ne-am parteneriat cu ele, parte a proiectului de care s-a ocupat Rucsandra. Când au intrat în proiect Ioana, echipa de PR, echipa de producție, cei care au făcut superbul website, s-a întărit ideea de rețea de sprijin. De o „platformă-mamă” care să cuprindă toate elementele. Apoi a apărut întrebarea: Care este call to action-ul – ce vrem mai departe? Și ne-am dat seama că noi facilităm legătura dintre femei în situații vulnerabile și ONG-urile partenere. 

Sunt curioasă dacă v-au contactat pe voi sau pe asociațiile partenere femei care au văzut din episoade și s-au regăsit în poveștile spuse?

Chiar din prima săptămână ne-a contactat o femeie, cu care acum ne întâlnim și îi explorăm povestea – noi sperăm să mai urmeze și alte episoade (n.r. – pe lângă cele deja filmate). Ea a fost prima, așteptăm și alte povești. Cred că încă nu au curajul, sau poate că acest proiect ajunge momentan doar în bula noastră – cei din clasa mijlocie, care nu avem probleme majore cu care nu am putea să ne descurcăm. Cei din rural sau din orașele mai mari, dar care nu sunt în bula noastră, e posibil să nu aibă încă acces. Modalitățile prin care am putea ajunge la acestea le discutăm și chiar de curând am înființat și o asociație – Fragile Society, prin care vrem să continuăm cu astfel de proiecte, în speranța că vom ajunge la femeile care nu sunt în această bulă a noastră. 

Ce înseamnă acest proiect odată pentru omul Ioana Flora, dar pentru actrița Ioana Flora?

Fac actorie nu doar pentru că este modul meu de a-mi exprima emoțiile, cât și pentru a crea conexiuni, a simți energia dintre oameni – mai ales în cazul spectacolelor de teatru. Din punct de vedere actoricesc, pentru mine a fost fantastic să joc un personaj care povestește niște lucruri care parcă nu i s-au întâmplat, pentru că a trecut de întunericul ăla, nu mai e acolo. Iar ca să faci povestea credibilă, trebuia să te folosești de niște tertipuri actoricești. 

A fost un tur de forță asumat, care venea după o perioadă în care nu mai știam ce înseamnă să fii actor.

Am filmat totul în două zile, cinci povești pe zi, însă de data asta, bucuria jocului a fost diferită pentru că în spate exista o cauză, a fost prima dată când m-am apropiat de un soi de activism social. 

Am fost impresionată de micile vulnerabilități, a fost o bucurie și mai mare. Am simțit că dăruiesc ceva înapoi. 

Serialul vostru documentar vorbește despre fragilitate, vulnerabilitate, presiunile și prejudecățile resimțite de o femeie. Tu când te-ai simțit cel mai vulnerabilă? 

Când am născut și imediat după, în primele luni. Am avut o depresie post-natală de care nu am avut habar și pe care nici cei din jurul meu nu au validat-o. Când am ieșit din spital, psihologul mi-a zis să merg la cineva, dar nu am crezut. Depresia post-natală trebuie gestionată, însă nu ăsta a fost singurul motiv pentru care mă simțeam vulnerabilă, cât și pentru că apăruseră aceste două ființe pe care le iubeam mai mult decât pe mine. Erau ca niște cristale pe care nu vrei să le spargi și te vulnerabilizează. 

Dintotdeauna au existat femei puternice, diferite, care au pus umărul la „emanciparea femeii în societate”, fie că au făcut-o conștient sau inconștient. Am evoluat mult, am schimbat legi, mentalități, obiceiuri, și totuși, încă nu suntem considerate egale bărbatului, iar în România suntem oarecum în urmă față de alte părți ale Europei. Unde ne situăm, cum vezi tu lucrurile evoluând, și ce nevoi au femeile din România?

Este o discuție amplă aici, nu pot să dau un răspuns clar. Legile noastre sunt ok, dar nu sunt respectate. Îmi povestea un prieten despre un caz, un soț care era alcoolic și își bătea nevasta, dar ea „cică era nebună” – în continuare regăsești atitudinea asta macho a bărbatului. Treci peste ele și te împaci cu ele, însă e o luptă continuă – trebuie mereu să dovedești că nu ești nici isterică, nici nebună. Vorbim de cazuri extreme, dar ele există. Suntem departe de mentalitatea din Europa de Vest și și mai departe de cea din State. 

Și revin din nou la bula noastră – în care noi ne putem spune punctul de vedere, poate că multe dintre noi au mai mers și la terapie, cumva lucrăm la noi. Cum spunea unul din personajele noastre „la oraș e dolce far niente, la țară chiar mori dacă nu faci ceva”.

Așadar cred că suntem departe și doar niște legi suplimentare ar ajuta. Asociațiile ne ajută să ne dezvoltăm spiritul civic, sunt un exemplu bun. Observ că am început să-l câștigăm și noi în ultimii ani, ne exprimăm opiniile, ieșim în stradă și nu mai înghițim lucrurile care nu ne convin. Simt că aici suntem în creștere.

Dacă ar fi să alegi o singură calitate, care crezi că e superputerea unei femei?

Puterea de a da naștere, de a iubi necondiționat, pornind de la natura noastră; suntem ființe care dau naștere altor ființe. 

Cum arată lumea ideală post-pandemie, în viziunea ta?

Ah, cum era înainte de pandemie (râde).

Și în final, Ioana, spune-mi ce urmează pentru Fragile: când vă propuneți să scoateți următoarele episoade și care sunt planurile asociației Fragile Society pe mai departe?

Teoretic, următoarele cinci episoade le lansăm în toamnă. Am aplicat pentru niște fonduri, pentru a produce încă cinci episoade pe care le vom face prin Asociația Fragile. Misiunea și viziunea noastră este de a le da curaj și putere femeilor, prin tot ce înseamnă proiect artistic.

Primele cinci episoade din Fragile le găsiți pe website-ul oficial.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.