Ioana Florescu este de la 1 septembrie coordonatoarea Cinematografului Elvire Popesco al Institutului Francez din Bucureşti, cea mai frecventată sală de cinema cu un singur ecran din România. Născută în martie 1992 în Bucureşti, Ioana Florescu a studiat Filmologie la Universitatea din Viena. După revenirea în 2017 în România, a colaborat cu câteva festivaluri de film, iar în 2019 a intrat ca stagiară la Institutul Francez, unde apoi s-a angajat la scurt timp. În acest an, înainte de a prelua Elvire Popesco, s-a ocupat, împreună cu colegul său Victor Benderra, de selecţia Festivalului Filmului Francez din România. 

Spune că a privit preluarea postului de programator al acestui legendar cinematograf din Bucureşti ca pe un mare avantaj, pentru că Elvire Popesco are un public numeros deja format. În acelaşi timp, își propune să diversifice programarea ca să câștige un nou public, fără a pierde publicul deja fidel. 

„Pot avea impulsuri mai extravagante – de exemplu, să programez Ieşirea trenurilor din gară (documentar din 2020 de Radu Jude şi Adrian Cioflâncă – n.r.), care mi se pare un film foarte important, patru seri la rând. Însă încerc să găsesc un echilibru între programarea pentru publicul larg şi alte iniţiative pe care le-aş putea avea”, explică Ioana Florescu

„E o provocare să păstrez publicul şi, în acelaşi timp, să-mi pun în practică dorinţa de a diversifica mai tare programul, să fac spaţiu pentru retrospective, proiecţii double feature, maratoane de filme de serie B, orice m-aş gândi că ar fi interesant”, adaugă ea.

Ştie că e important ca programarea să ţină cont în primul rând de filmele de autor care sunt aduse de distribuitori din România: „Vreau asta. Sunt puţine cinematografe, aşa că trebuie să arătăm filmele din distribuţie”. De asemenea, e conştientă că iniţiativa de a aduce filme care nu sunt distribuite trebuie să ţină cont de bugetul pe care îl are la dispoziţie, pentru că aceste titluri costă, la fel cum trebuie plătite şi subtitrarea şi promovarea lor. „E o provocare să găsești spațiul pentru astfel de iniţiative. De obicei, pe toate acestea le concentrăm în Festivalul Filmului Francez, care e foarte important pentru noi, dar vrem să ajungem să le avem pe tot parcursul anului”, detaliază ea.  

Ioana Florescu explică în acelaşi timp că numărul mic de cinematografe pentru filme de artă din Bucureşti şi numărul mare de festivaluri fac ca sala Elvire Popesco să fie extrem de solicitată şi să găzduiască numeroase astfel de evenimente, aşa că nu este uşor să facă loc în program pentru asemenea iniţiative şi, deseori, chiar pentru filmele din distribuţie.

„De obicei, festivalurile aduc filme pe care nu le-am putea arăta altfel. E adevărat, însă, că programul devine foarte încărcat, iar festivalurile ajung să fie mai puţin vizibile, fiind atât de multe şi unele după altele”, mai afirmă ea.

„Îmi doresc să găsesc un raport mai bun între festivaluri şi programarea normală, cu filmele din distribuţie şi alte lucruri pe care le-am putea face. De exemplu, programul pentru copii. Este o parte la care mi-ar plăcea să lucrăm mai tare decât prin programarea câte unui film pentru copii în dimineţile de weekend – ori să ne facem propriul program, ori pentru început să ne găsim o asociaţie care are deja experienţă. Trebuie să ajungem în şcoli, la copii, inclusiv la cei din medii defavorizate, şi să îi aducem la sală”, adaugă ea.

Cinematografia franceză de azi şi de ieri primeşte o atenţie specială, aşa cum e şi firesc pentru un cinematograf care aparţine Institutului Francez. Prin urmare, atunci când programarea o permite, Elvire Popesco organizează cicluri tematice, de exemplu de omagiere a câte unui regizor sau actor francez, aşa cum s-a întâmplat la moartea lui Jean-Paul Belmondo, sau câte un double feature, cum a fost cel cu Les Yeux sans visage (1960, r. Georges Franju – n.r.) şi La Planète sauvage (animaţie, 1973, r. René Laloux – n.r.)

„Mi se pare că aduc plusvaloare programului. Publicul la astfel de cicluri nu este nici foarte numeros, dar nici foarte mic. Dacă am găsi un slot fix în care să arătăm film de patrimoniu, cred că ar începe să funcţioneze mai bine, pentru că ar fi o constantă în program”, precizează ea.

Pentru Elvire Popesco, explică Ioana Florescu, sunt importante filmele europene, şi implicit cele româneşti: „Pentru că suntem parte din reţeaua Europa Cinemas, avem şi obligaţia de a arăta în principal film european. Ne uităm, vedem ce ne place dintre cele distribuite şi alegem. Susţinem foarte tare filmul românesc. La filmele româneşti, încercăm întotdeauna să avem avanpremiere la sală şi în prezenţa echipei, ca publicul să poată intra în contact cu realizatorii. Atunci când distribuitorii mari nu vin către noi, suntem oricum cu ochii deschişi şi, când ne atrage ceva foarte tare atenţia, aducem. Un film care mi s-a părut în regulă, dar pe care l-am văzut prea târziu, a fost Halloween Ends (horror de David Gordon Green –  n.r.). Dacă l-aş fi prins mai din timp, l-aş fi pus la sală.” 

Chiar dacă unele filme româneşti, în ciuda prezenţei lor în festivaluri, nu atrag foarte mulţi spectatori, ele au prioritate la Elvire Popesco. „Noi le luăm chiar şi mai târziu, până când sala ajunge să fie aproape goală. Încercăm să le programăm, pentru ca lumea să aibă şansa să le vadă. Nu e sustenabil pe termen lung, dar promovăm cinematografia română cât de tare putem”, spune ea. 

Potrivit Ioanei Florescu, publicul cinematografului pe care îl coordonează este unul foarte divers, pentru că există şi spectatorii pe care îi atrage fiecare festival în parte. „Ce îmi place mult e că avem, ca orice cinematograf independent care se respectă, câţiva oameni care sunt întotdeauna în sală. Cred că aşa recunoști un cinematograf care merge. În acelaşi timp, mi-ar plăcea ca studenţii să vină mai mult la cinema. Nu mi se pare că ajungem foarte tare la studenţi, deşi ei plătesc bilet la preţ redus. Mă gândesc să facem o campanie printre studenţi, să le prezentăm cinematograful şi să îi invităm să vină”, afirmă ea. 

În privinţa condiţiilor tehnice de proiecţie, Ioana Florescu spune că cinematograful funcţionează la parametri buni şi că la începutul lunii noiembrie a fost făcută cea mai recentă revizie, de o firmă din Franţa: “Avem mereu ca backup o lampă pentru proiector. Când schimbăm o lampă, deja o comandăm pe următoarea, ca să fie de rezervă. E un efort bugetar, dar e important să poţi înlocui rapid atunci când se strică ceva.”

Vorbind despre situaţia cinematografelor de artă din Bucureşti, Ioana Florescu spune că a avut un „mare şoc” atunci când s-a întors în 2017 în ţară după mai mulţi ani de trăit la Viena. „Mi-am petrecut copilăria mergând cu mama la toate cinematografele din București – la cele de pe Bulevardul Elisabeta, la Studio, la Patria, dar şi la cele din cartiere. Eram parte din publicul bucureştean care chiar mergea la toate proiecţiile. Ţineam foarte tare la asta. Eu am plecat din ţară în 2011 şi m-am întors în 2017, când aproape toate cinematografele la care mergeam – şi o făceam de cel puţin trei ori pe săptămână – erau închise. Aşa că, atunci când m-am întors, am ajuns să mă gândesc cum pot să mă implic puţin pe partea asta. În 2019, am văzut un stagiu simplu la Elvire Popesco şi am aplicat”, mărturiseşte Ioana Florescu.

În timpul liceului şi până a plecat la facultate, a făcut voluntariat la unele festivaluri din Bucureşti, cum este BIEFF, de film experimental, cu care a colaborat şi după ce s-a întors de la Viena, până anul trecut. 

Liceul l-a făcut la Goethe, în germană. Pentru că mergea mult la filme, s-a gândit că i-ar plăcea să studieze Filmologie, nefiind pasionată să facă cinema: „Am urmat pregătirea de la UNATC când eram în liceu, dar până la urmă m-am hotărât să plec la Viena, unde, pentru că era universitate de stat şi aveam Bacalaureatul german, taxa mă costa numai 19 euro pe semestru, şi aveai toate posibilităţile din lume să îţi iei joburi de student cu care să-ți plăteşti chiria”.

„La Viena am studiat ce îmi doream, filmologia. La UNATC, ar fi venit la pachet cu scenaristica, însă asta nu mă interesa. De la început mi-au plăcut partea de programare şi lucrul cu arhiva, niciodată latura practică. Deşi, în afară de filmologie, la Viena am făcut şi teatrologie şi ştiinţe media, era vorba doar de teorie şi analiză. Iar după partea de început, în care eşti obligat să treci prin toate lucrurile de bază din cele trei zone, restul facultăţii poţi să-ți alegi să te concentrezi doar pe una din ele, aşa că atunci mi-am luat doar cursuri despre film. Programul e foarte flexibil, ca să îţi permită să lucrezi dacă vrei. Ai o mare libertate în alegeri”, explică ea.

Pasiunea sub această formă pentru cinema i-a venit din faptul că şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa văzând filme: „Mă uitam la filme acasă, la televizor, şi în timpul liber mergând cu mama la toate cinematografele din Bucureşti. În acei ani se deschideau tot mai multe fast-food-uri în Bucureşti: McDonald’s, Pizza Hut, KFC, tot ce a adus capitalismul. În weekend, era un ritual: mergeam cu mama la filmul de la 12.00, după acea mâncam la un fast-food, cel mai nou, iar apoi urma shopping-ul.”

Ştia că vrea să studieze filmologie, dar nu s-a gândit niciodată ce ar putea face în România cu o astfel de specializare: „Nu mi-am pus în niciun moment întrebarea concretă: Ce voi putea să lucrez după studii? Aşa că, în timpul facultăţii, m-am speriat puţin la un moment dat, pentru că mi-am dat seama că nu e evident ce pot să lucrez. Dar am primit tot ce a apărut. M-am dus la orice stagiu şi workshop de critică de film la festivaluri. Am început să scriu pentru bloguri de cinema. După ce m-am întors în România, am făcut internship la Festivalul Internaţional de Film Experimental Bucureşti (BIEFF), din 2017 şi până anul trecut. De la BIEFF am ajuns şi la Festivalul Astra din Sibiu, unde vreo doi ani m-am ocupat de preselecţie, de catalog şi de Q&A-uri. Am fost la internship la Festivalul NexT, unde am scris nişte texte pentru catalog, dar din păcate a fost ultima ediţie.”

„Perioada petrecută la Viena a fost frumoasă, pentru că Viena e un oraş foarte bun pentru cinefili. Un oraş care are foarte multe cinematografe independente, dintre care două cinemateci, cu programe curatoriate extraordinar şi cu o înclinaţie aparte pentru filmul experimental, prin Peter Kubelka (cineast şi curator austriac – n.r.), care a fost în gaşcă cu Stan Brakhage şi cu ceilalţi cineaşti experimentali din New York. Mergeam mult de tot la film. Mi-a prins bine. Tocmai de-aia a fost şocul atât de mare când m-am întors la Bucureşti şi aproape toate cinematografele erau închise”, rememorează Ioana Florescu.

Spune că nu s-a gândit să se stabilească permanent la Viena: „Voiam oricum să mă întorc. Apoi, mi se pare mult mai satisfăcător să reuşeşti să faci ceva în România, unde e mai greu. La Viena, lor le este foarte simplu. Dacă au un eveniment de organizat, în principiu vor găsi şi finanțarea, şi locul, şi oamenii care să-l facă. Iar la final lumea se bucură. Aici, dacă ai ceva de făcut, nu ştii dacă primești finanţarea, dacă ai unde să organizezi proiecţii, dacă reuşeşti tot ce îţi propui. La sfârşit, e un succes enorm, un triumf, o satisfacție incredibilă.”

Afirmă că, deşi o mare parte din munca de coordonare a sălii Elvire Popesco e una clasică de administrare – e-mailuri, rapoarte, contracte, deconturi, excel-uri –, ea îi aduce o satisfacţie foarte mare. „Mi-era puţin teamă de munca administrativă. Aici a fost prima dată când am înţeles ce utilitate are fiecare lucru pe care îl fac. E un tip de satisfacție pe care nu m-am așteptat vreodată să îl am. Ştiu că fiecare chestie de acest fel trebuie făcută pentru ca cinematograful să aibă program în fiecare seară. Înainte, eram în sfere mult mai abstracte. Mi-a făcut foarte bine să mă aşez şi să fac o astfel de muncă la început. Libertatea pe care am început să o am la un moment dat a fost un bonus. Hai să învăţăm cum să ţinem cinematograful ăsta deschis şi funcţional şi după aia vine şi viziunea”, explică ea. 

O viziune pe care nu ezită să şi-o detalieze: „Idealul ar fi să existe mai multe săli care să poată să-şi împartă festivalurile. Nefiind mai multe săli, programul de la Elvire Popesco e mai încărcat. Ar fi bine să existe un echilibru între găzduirea de festivaluri şi o implicare mai mare a noastră în colaborarea cu fiecare festival în parte. Să ne ajutăm, mai ales că Institutul Francez, în anumite cazuri, oferă sprijin în privinţa părţii franceze. Apoi, trebuie să fie loc pentru filmele din distribuţie şi pentru programe proprii. Aşa cum am mai spus, mi se pare că programul pentru copii ar putea fi mai bogat. Rolul unei săli de cinema e să şi formeze publicul de mâine. Ar trebui ca pentru ei să găsim o soluţie cât mai repede, pentru că, dacă nu ajung într-o astfel de sală de cinema devreme, mai târziu li se va părea ceva extraterestru. Mi-aș dori și ca Elvire Popesco să devină o platformă de cooperare care să mobilizeze structurile franceze și românești pe teme de producție, mobilitate a profesioniștilor din cinema, pe lângă proiecte de éducation à l’image și alte inițiative. La urma urmei, nu trebuie să uităm că cinematograful, cum consideră şi directorul Institutului Francez din România, Julien Chiappone-Lucchesi, și Loïc Meuley, atașatul cultural, face parte din programul de cooperare al Franței în România, care cuprinde proiecte de cooperare culturală, academică, științifică și educațională. Acesta e echilibrul pe care vreau să-l găsim, punând în valoare, bineînţeles, filmul de artă şi cinematografia franceză.”

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.