Născut în 1965 şi cu o carieră începută în anii ‘90, Ira Sachs este una dintre cele mai importante şi apreciate voci ale cinematografiei americane independente şi unul dintre cei mai cunoscuţi autori de filme queer.

După câteva scurtmetraje, a debutat în regia de lungmetraj în 1997, cu The Delta, un film extrem de bine primit, iar ulterior şi-a consolidat reputaţia cu drame precum Forty Shades of Blue (2005), Keep the Lights On (2012), care este probabil cel mai celebru film al său şi despre care a spus că este semi-autobiografic, Love Is Strange (2014), Little Men (2016) şi Frankie (2019).

În 2023 a lansat, la Berlinale, Passages, o producţie europeană, filmată la Paris şi care îi are în distribuţie pe Franz Rogowski, Ben Whishaw şi Adèle Exarchopoulos. Filmul este despre un cuplu gay a cărui căsătorie intră în criză în momentul în care unul dintre cei doi bărbaţi începe în mod impulsiv o aventură pasională cu o tânără.

Într-un interviu acordat Films in Frame în exclusivitate pentru România, Ira Sachs vorbeşte despre lucrul la acest film, colaborarea cu actorii, cariera sa, starea cinematografiei americane independente, relaţia cu Hollywood-ul şi ce filme americane queer recente i-au plăcut. 

Passages este distribuit în cinematografele din România de Transilvania Film, începând cu 8 martie.

***

Ați spus într-un interviu că Passages există cadru cu cadru doar în prezent. Puteţi explica acest lucru şi de ce a fost important pentru dvs.?

Nu a fost intenția mea, drept să spun, însă e ceva de care mi-am dat seama după ce am văzut filmul și am reflectat asupra modului în care curge și a ceea ce se întâmplă pe ecran. Anumite scene, de exemplu, erau în scenariu, dar nu există și în film. Și fiind scene care descriau trecutul, cred că asta contribuia la tensiunea și dinamica dintre personaje. În fond, este un film condus de imagine, nu de dialog. Imaginea este întotdeauna în prezent. Astfel, limbajul și povestea au devenit foarte ancorate în prezent. Acum lucrez la un nou film și este ceva la care mă gândesc mai conștient, și anume cum să creez un scenariu care funcționează în prezent. Dacă mă întorc și mă uit la unele dintre filmele care m-au influențat cel mai mult, aș spune că sunt axate mai degrabă pe trăiri decât pe poveste.

Filmele dvs., inclusiv Passages, nu par să fie neapărat bazate pe poveste, ci mai degrabă sunt conduse de sentimente și dorințe.

Aș spune că nevoia, impulsul de a-ți îndeplini dorințele este poveste. Așa că nu aș fi de acord că nu sunt filme bazate pe poveste. Dar, într-un fel, în experiența vizionării filmului, ea dispare pentru privitor. Cumva, e ascunsă. Eu și co-scenaristul meu, Mauricio Zacharia, suntem destul de conștienți de acțiune, de faptul că fiecare scenă face ca povestea să avanseze. Fiecare eveniment creează o consecință care duce la o întrebare. Și asta constituie dinamica narativă.

În Passages, totul este la vedere. Nimic nu este ascuns.

Ira Sachs, regizor

Încercam să spun că nu sunt bazate pe poveste într-un mod foarte convențional și clasic.

Insist asupra acestui lucru doar pentru că eu cred că, dincolo de aparențe, există un interes foarte clasic pentru poveste. Poate nu într-un mod foarte convențional, dar dacă povestea constituie suspans narativ, este ceva esențial pentru mine în realizarea unui film.

Passages vorbește despre un triunghi amoros, dar într-un mod foarte diferit – doi bărbați sunt într-o relație și unul dintre ei se îndrăgostește de o femeie. Ați menționat undeva că, pentru actori, această situație nu este atât de nerealistă pe cât ar părea pentru dvs. 

Cred că acest lucru a devenit evident pentru mine în tranziția de la scenariu la producție. Scriu scenariile din propria perspectivă și, având în vedere experiența mea de viață și faptul că am trăit o viață ca bărbat gay, ar fi destul de surprinzător dacă aș începe o relație cu o femeie. Acești actori sunt cu peste douăzeci de ani mai tineri decât mine și se pare că pentru ei identitatea, cel puțin așa cum am prezentat-o eu, nu este ceva atât de fix. Ceea ce m-a surprins, în tranziția de la idee la realizare, a fost că acest germene inițial privind ce s-ar întâmpla dacă un bărbat gay începe o relație cu o femeie deodată nu a mai părut atât de neașteptat. Deci, într-un fel, devine un cu totul alt set de gânduri decât cel la care m-aș fi așteptat.

Iar identitatea sexuală nu mai e așa o problemă cum era în trecut, nu-i așa? Și putem simți acest lucru uitându-ne la primele dvs. filme și comparându-le cu acesta, de exemplu.

Corect. Chiar e foarte evident. În primele mele filme, cred că identitatea sexuală implica ceva ilicit, ceva ascuns. În acest film, totul este la vedere. Nimic nu este ascuns.

Poate că asta reprezintă una dintre cele mai mari schimbări în cinemaul dvs.

Cred că are de-a face cu schimbarea care a avut loc în mine. Tot ce am făcut înainte de Keep the Lights On a fost făcut de cineva care se ascundea. Sunt filme foarte personale. Nu sunt autobiografice prin natura lor, dar reflectă într-un fel conflictul sau experiența mea internă. Și cred că experiența mea s-a schimbat în momentul în care am făcut Keep the Lights On. Frământările tind să fie mai puțin interioare și mai mult exterioare.

Iar asta se simte foarte bine în Passages.

Există o tensiune în Passages pe care o văd ca un conflict între bourgeois și boem.

Ați mai spus că ați vrut să faceți un film realist, dar care se joacă cu „plăcerile cinematografiei”. Ce înțelegeți prin această combinație între “plăcerile cinematografiei” și o perspectivă realistă, și cum a influențat această abordare faptul că ați filmat în Paris?

N-aș spune că orașul în sine a condus estetica filmului, deși desigur mă interesează și mă atrage vizual. Esențiale au fost mai degrabă colaborările pe care le-am avut în Paris. De exemplu, relația cu Josée Deshaies, directoarea de imagine. A contat foarte mult că avem aceleași filme în minte ca referință, că apreciem același tip de cinema. Ceea ce am decis împreună cu Josée este că fiecare cadru trebuie să aibă un efect emoțional bazat pe lumină și textură. Aşa că ne-am orientat foarte mult asupra impactului imaginii, separat de conținut.

Și la asta vă referiți prin „plăcerile cinematografiei”?

Da. Mă refer, de asemenea, la acceptarea aspectului nerealist. Și în sensul ăsta, mă gândesc în mod special la costumele din film, care sunt oarecum atipice, neobișnuite. Și nu sunt legate de realism, chiar dacă sunt ancorate în realitate.

Din interviurile dvs. reiese că sunteți de părere că poate este mai dificil astăzi să faci filme despre intimitate, dorință, sex. Chiar credeți acest lucru?

Locuiesc în cea mai bogată țară din lume sau ceva de genul ăsta. Nu-mi place să mă plâng, pentru că aș face-o dintr-o poziție privilegiată, atât personal, cât și național. Genul de cinema cu care am crescut și care mă înconjura a dispărut de pe piața americană. Asta înseamnă atât moartea cinematografiei independente, cât și sfârșitul cinematografiei dramatice în sistemul marilor studiouri. Limitele devin tot mai restrânse.

Anul acesta am fost în juriul secțiunii Generation de la Berlinale și am văzut 17 filme din întreaga lume, dintre care niciunul din SUA, dar toate mi-au dat sentimentul că cinematografia mondială o duce bine. Când vorbesc despre un cinema intim, mă refer la ceea ce eu consider a fi un cinema personal, în care simți o relație directă între creator și operă. În ultimele zile am citit despre Vincente Minnelli și m-am gândit la teoria autorului, care îți permite să fii autor într-un sistem capitalist. E adevărat, dar sunt mai puțin interesat de autorii cinemaului capitalist de astăzi decât eram în legătură cu cei din anii 1950.

Poate și pentru că lucrurile se schimbă foarte mult. Studiourile sunt diferite. Hollywood-ul este foarte diferit.

Cred că globalizarea a făcut într-un fel ca elementul uman să dispară.

De aceea poate este atât de dificil să găsești acest tip de relație în filmele mainstream din SUA și din întreaga lume.

Nu știu. Să mă contraziceți dacă este cazul, dar cred că a fost un deceniu puternic în România pentru cinemaul personal. Cred că Franța a continuat să susțină vocile personale. Văzând aceste multe filme din întreaga lume în ultimele săptămâni, am descoperit că există o cinematografie minunată în țări precum Columbia, Peru sau Brazilia. Deci, cumva, efortul individual supraviețuiește. Iar asta nu numai că îmi dă speranță, ci mă provoacă efectiv să fac mai multe filme personale.

Cum este relația dvs. cu Hollywood-ul?

Nu am o relație cu Hollywood. Când sunt în Los Angeles, mi se pare că aș putea la fel de bine să fiu în Miami sau Istanbul. Asta poate pentru că am și navigat spre Europa în ultimii ani, financiar și creativ. Acum lucrez la două proiecte în New York. Practic, testez apele pentru a vedea ce este posibil. Passages a fost un film interesant pentru mine, deoarece cred că a permis publicului de aici să reflecteze asupra muncii mele anterioare, precum și asupra filmului în sine. Simt că sunt într-o poziție decentă pentru a face un alt film aici. Dar nu mă bazez pe faptul că va dura.

Eu ofer multe informaţii prin scenariu, prin casting, prin locații, prin costume. Aduc multe lucruri care definesc personajul și povestea. În același timp, iau în considerare și individualitatea persoanei din fața camerei.

Ira Sachs, regizor

Dacă tot ați pomenit despre New York, aș vrea să vă întreb cum s-a schimbat peisajul cinematografiei independente americane față de anii ’90, perioada în care ați început.

În anii ’90 s-a născut o industrie care între timp a dispărut. Mulți dintre colegii mei, regizori independenţi, au părăsit sfera cinematografiei și s-au orientat către seriale, pentru că este singurul mod de viață sustenabil. Aș spune că 95% dintre oamenii cu care am început nu mai fac film de cinema.

Dar nu există o nouă generație?

Cred că există. Da, e o provocare să-ţi faci primul lungmetraj. Întrebarea este dacă mai ajungi să-l faci pe al treilea sau al patrulea, dacă poți să-ți menții o carieră în cinema de-a lungul vieții, având în vedere că nu există un sistem de sprijin. Fie că vorbim de guvern sau de încasări la box office, ambele sunt absente. Noi nu am avut niciodată sprijinul guvernului, dar aveam box office-ul într-o vreme. Prin urmare, acum este foarte dificil. Nu cred că este o coincidență că am făcut parte din juriul unei secțiuni la Berlin care a avut 17 lungmetraje și niciunul din Statele Unite. Dar ai putea spune că mă plâng degeaba, pentru că eu, cel puțin, fac filme.

Practic spuneți că în zilele noastre este dificil pentru tinerii cineaști să-și construiască o carieră în cinemaul independent din New York.

Corect. Asta e o realitate, nu e o părere subiectivă. În perioada în care a luat naștere cinemaul independent, pe vremea lui Shirley Clarke și John Cassavetes, erau doar patru sau cinci cineaști de talia lor, și nu o sută. Dar cred că John Cassavetes s-ar chinui destul de mult acum să găsească stabilitate economică și posibilități în America. Bineînțeles, există cineaști care au sfidat soarta sau regizori care dau dovadă de abilități și talent incredibile, dacă ne gândim la cineva precum Paul Thomas Anderson sau Barry Jenkins.

Mulți dintre colegii mei, regizori independenţi, au părăsit sfera cinematografiei și s-au orientat către seriale, pentru că este singurul mod de viață sustenabil. Aș spune că 95% dintre oamenii cu care am început nu mai fac film de cinema.

Ira Sachs, regizor

Dar anii ’90, când ați început, au fost o perioadă foarte bună pentru cinema-ul independent american. Poate una dintre cele mai bune.

Da, cred că erau cineaști pe care îi puteai lua drept model, care aveau cariere pe care îți imaginai că le poți emula sau la care puteai aspira, precum Jim Jarmusch, Spike Lee sau Gus van Sant. Exista acest grup de regizori care reușiseră să-și impună propria estetică și care păreau să vorbească din experiența lor de viață.

Uitându-mă la filmele dvs., ceea ce mă frapează este modul în care construiți relațiile: par foarte libere, foarte imprevizibile, foarte complexe.

Nu am de ales. Făcând filme narative, mă simt obligat să încerc să creez profunzime în ele. Este în interesul meu, până la urmă. Și pentru a face asta, trebuie să încerci să creezi contradicții, complexitate. Idolii mei sunt Henry James, Edith Wharton și Cehov. Sau Maurice Pialat, Ken Loach și Chantal Akerman. Ei sunt cei cu care vorbesc în mintea mea, însă tot ce fac eu pălește în comparație cu ce au făcut ei. Pentru mine, cinematografia e o formă de artă și aspir ca opera mea să fie cât mai bogată și complexă posibil. Ce altceva aș putea face? (râde – n.r.)  Dacă aș încerca să scriu personaje stereotipice, simple, lipsite de complexitate, ar fi o pierdere de timp pentru toată lumea.

Din păcate, există multe filme cu personaje și situații stereotipice.

Dar pe mine nu mă mișcă, nu mă provoacă, nu mă inspiră astfel de filme. Spre deosebire de televiziune, unde lipsește cu desăvârșire, în cinematografie – poate mai mult în cinemaul independent și de artă decât în cinemaul comercial – există loc pentru ambiguitate, pentru tăcere. Ambiguitatea nu înseamnă lipsă de claritate, ci o complexitate bogată.

Cum ați lucrat cu actorii în dezvoltarea personajelor și a situațiilor din film, având în vedere că cei trei provin din țări și culturi diferite?

Nu cred că a existat vreo diferență în abordare în lucrul cu actorii. Există însă diferențe între personaje, pentru că sunt personalităţi diferite, fiecare cu propria voce și propriul fel de a fi. Sigur, eu ofer multe informaţii prin scenariu, prin casting, prin locații, prin costume. Aduc multe lucruri care definesc personajul și povestea. În același timp, iau în considerare și individualitatea persoanei din fața camerei.

Puteţi elabora?

Nu încurajez transformarea. Mă interesează mai mult transparența. Aș spune că 90% din ceea ce se vede pe ecran ca personaje sunt actorii care le interpretează. Iar restul este ceea ce am construit pentru a-i plasa pe acești actori într-o poveste. Dar nu există o separare. Nu o poți separa pe Adèle Exarchopoulos de personajul ei, Agathe. Nu sunt două persoane diferite, ci sunt suprapuse. În sensul ăsta, am un proces de lucru cu actorii care descurajează repetițiile, conversațiile și pregătirea excesive. Nu repet cu actorii, dar petrec mult timp cu directorul de imagine pentru a construi limbajul cinematografic al filmului. Gândim fiecare secvență de cadre astfel încât să transmită un sens, frumusețe și emoție. Toate aceste trei elemente sunt foarte importante pentru mine.

Vreau ca aparatul de filmat să fie prezentă în spațiul în care se află actorii, dar fără să fie intruziv. La fel cum sunt și eu ca regizor: sunt prezent, dar nu sunt a treia persoană.

Ira Sachs, regizor

Deci pentru dvs., filmul, și în special acesta, funcționează și ca un fel de documentar despre actorie sau despre actorii care joacă în el.

Corect, cred că fiecare film de ficțiune este un documentar și fiecare documentar este un film de ficțiune. Ceea ce fac eu de fapt este să documentez ce s-a întâmplat în ziua în care am filmat. Iar anumite lucruri care devin parte integrantă a produsului final sunt de fapt accidente care s-au întâmplat în momentul filmării. De exemplu, oamenii mă întreabă de ce aici sunt atât de multe cadre cu personajele văzute din spate. Nu mi-am propus să le filmez din spate, dar factori precum poziția camerei, lungimea cadrului și mișcările actorilor pot face ca aceste lucruri să se întâmple. Personal, nu mă deranjează. Într-un fel, vreau ca aparatul de filmat să fie prezentă în spațiul în care se află actorii, dar fără să fie intruziv. La fel cum sunt și eu ca regizor: sunt prezent, dar nu sunt a treia persoană.

Ce părere aveți despre modul în care este reprezentată sfera LGBT în cinematografia americană contemporană?

Cred că a fost un an destul de interesant, să fiu sincer. Filmele care îmi vin în minte acum sunt All of Us Strangers de Andrew Haigh, care cred că este un exemplu de cinema personal, și Maestro al lui Bradley Cooper, care este un film foarte gay. Funcționează în sistem, dar într-un mod elegant. Și ceea ce îmi place la el este că reușește să vorbească despre homosexualitate fără a recurge la metafore. Istoria cinematografiei s-a bazat pe folosirea metaforei ca o voce a queerness-ului. Și nu e nimic metaforic la Maestro. Deci este foarte subversiv când vine vorba de sexualitate. Cred că Passages este un alt film queer care a primit o platformă destul de largă. Cred că este important faptul că există o femeie în triunghiul din Passages. Și asta este valabil și pentru Maestro. Femeile sunt folosite ca o modalitate de a aduce experiența gay fără a exclude capitalismul.

Foto main: Variety, Jeong Park

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.