În așteptarea Berlinalei, am stat de vorbă cu István Téglás, protagonistul filmului Mammalia, despre ce înseamnă arta și cu ce demoni interiori ne mai luptăm după anii de pandemie.

***

Ne-am întâlnit într-o vineri la un studio din estul Bucureștiului, unde urma să facem pozele pentru interviu. Pănuisem inițial să ne vedem la mine acasă, dar îmi doream mult să avem timp de povești și traficul din București ne-ar fi redus timpul pentru interviu la jumătate. Era o zi rece, dar senină pe care o petrecusem trecând de zeci de ori peste întrebări. Îl văzusem pe István în câteva piese de teatru memorabile și-l observasem și în film, aveam multe curiozități și la fel de multe dubii că ne vom încadra în timpul prestabilit. Când am ajuns, István era deja acolo. Se împrietenise cu asistentul de la studio și se uitau la filmulețe pe telefoanele mobile, distrându-se copios. Ne-am așezat repejor la masa din bucătărie și i-am dat drumul. Am recunoscut omul onest și curajos în declarații și am descoperit o persoană care-și dorește constant să evolueze și să experimenteze lucruri noi. 

Pentru cine nu-l știe pe István Téglás – un nume deja cunoscut în bula artistică a Bucureștiului, îi recomand să-l vadă pe scenă, însă pentru context, câteva date esențiale – s-a născut în Baraolt, unde a copilărit alături de sora lui și mama lor. A descoperit teatrul în taberele de vară ale școlii, care l-au motivat să-și dorească să profeseze, motiv pentru care s-a înscris la facultatea de teatru din Târgu Mureș, unde a intrat primul. De 16 ani locuiește în București, unde a ajuns datorită unei dragi prietene și coregrafe – Vava Ștefănescu. Este actor al Teatrului Național și unul dintre puținii actori din România care critică dur instituțiile artistice ale teatrului, de fiecare dată când acestea merită sancționate.

Cu ce te mai lupți tu zilele astea, István? Te-au afectat ultimii ani plini de vești triste venite din întreaga lume?

Încerc să mă detașez de problemele socio-politice, în primul rând; a fost prea mult în ultima vreme și m-au consumat. Am încercat să mișc lucruri și eu, deși nu prea am reușit. Mă lupt cu lucrurile astea mari, care au nevoie să fie dealt with. Și apoi cu orice alte lucruri mici din viața de zi cu zi. 

Citind un jurnal ținut de tine pentru Scena9, m-am regăsit în frica ta obsesivă de moarte și sunt curioasă de unde vine?

N-aș putea spune că știu de unde vine. Și n-aș zice că este neapărat o frică de moarte, ci un gând. A nu se înțelege că am gânduri suicidale, pentru că nu am. Vine din lucruri mici, cum ar fi faptul că trec strada. 

Cât de importantă este pentru tine opinia celor din jur? – și ca actor, dar și ca om.

Din păcate, a fost foarte importantă, era totul pentru mine. Acum n-aș zice că mai este la fel de pregnantă, din contră, mă afectează din ce în ce mai puțin. Și cred că vine cu experiența de viață.

Știu că ai intrat primul la actorie, la Târgu Mureș, dar că anii de facultate au fost grei, nu simțeai că te regăsești. De ce, ce nu era ok în facultate?

Pe atunci nu știam meserie și modul lor de a preda mi s-a părut greșit. Am simțit că nu se pricep deloc, ca profesori, să predea actoria. Bineînțeles că depinde și de om, cunosc acum profesori și acolo, și în alte părți care știu să predea, dar pentru mine, pe atunci, nu înțelegeam dacă am talent sau nu, atât de rău mi-a fost. Am avut o singură profesoară bună, dar nu era de actorie – Éva Papp, se spune că a fost cea mai talentată absolventă a facultății din Târgu Mureș. 

Astăzi ești unul dintre cei mai apreciați actori ai generației tale – în special în teatru, dar ai suficiente roluri și în cinema. Ce îți aduce fiecare din cele două lumi, ce reprezintă fiecare pentru tine?

Filmul mi se pare mult mai conectat la prezent, la cine sunt și cum văd eu arta – cel puțin prin prisma proiectelor la care am lucrat. 

Teatrul nu mai înseamnă aproape nimic pentru mine – este un job. Nu-mi mai fac iluzii apropo de lumea teatrului.

Din fericire, am norocul să fac parte din proiecte care-mi fac plăcere, chiar și la nivel instituțional; nu am fost nevoit să lucrez cu regizori care nu mă interesează.

Și ce înseamnă arta pentru tine?

Nu știu ce înseamnă arta, cred că este un mod de a trăi. Eu nu am făcut nimic altceva [n. în afară de actorie] până acum și mă frustrează puțin asta, în ultima vreme. Am trecut peste nevoia de a demonstra ceva ca actor. De când am terminat facultatea, nu am avut timp să fac altceva – nici măcar pe plan personal. Am avut o relație de 15 ani, care s-a consumat tot în și prin teatru. N-am văzut lumea, nu cunosc nici Bucureștiul, dacă îți vine să crezi. 

Ai dat dovadă de mult curaj să ieși dintr-o relație după 15 ani. 

Într-un fel regret. Nu m-aș întoarce, dar este foarte greu. A fost o relație de dependență – eu am un pattern și chiar am citit despre asta, că este aproape imposibil să scapi de acest pattern, chiar dacă ieși dintr-o relație nesănătoasă. Și mă lupt cu asta (apropos de prima ta întrebare).

Dar te-ai întrebat cum arată dragostea pentru tine, în cea mai genuină și frumoasă formă a ei?

Nu știu pentru că nu am avut parte. Și îmi e milă de mine. Mi-e frică să visez prea departe pentru că nu vreau să pic într-o depresie – și asta este o luptă. 

Mi se pare ca ai o abilitate fantastică să internalizezi toate sentimentele personajului tău și să le faci parte din tine. Mereu când te văd jucând, ești foarte convingător, păstrându-ți în același timp eul. István există în fiecare rol, în cantități mai mari, sau mai mici.

Pe mine nu mă încântă deloc asta și m-am văzut și eu în toate filmele. La Mammalia, pentru prima oară, nu m-am văzut pe mine ci doar personajul, ceea ce m-a super bucurat. Dar cred că nici n-a fost întâmplător că în toate celelalte personaje m-am văzut și pe mine, majoritatea regizorilor au vrut asta. M-au lăsat pe mine în personaj.

Ai adus vorba despre Mammalia. Este filmul de debut al lui Seb Mihăilescu, cu care plecați săptămâna asta la Berlinale. Ați lucrat cu un scenariu fix sau e bazat mai mult pe improvizație? 

Am avut un scenariu acum câțiva ani. Eu și Sebastian ne știm de foarte mult timp, am făcut videoclipuri și scurtmetraje pe vremea studenției lui și ne-am întâlnit să discutăm despre acest film. Scrisese scenariul cu mine în minte, m-am simțit super flatat. Era un draft de scenariu, am bănuit că se vor schimba lucruri. A trecut un an și n-am mai primit niciun semn, ce-i drept uitasem de proiectul ăsta – ne văzusem într-o vară și mă anunțase că filmarea va fi peste un an. Apoi am auzit că el dă casting pentru film, n-am mai înțeles nimic. Ca după un timp să fiu și eu chemat la casting și să nu-l iau. Iar după încă o lună, sau două m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau, totuși, să fac rolul principal. 

Am tot avut variante ale scenariului în tot acest timp. Am primit varianta finală înainte de filmare, dar a fost și aia pusă deoparte în timpul filmării (râde). Deci, da, a fost multă improvizație. [n. în Mammalia]

Dar ați discutat despre personaj?

Da, am vorbit mult despre personaj dar și despre ce ar trebui să fie filmul. Repetiții am avut doar câteva înainte de filmare, mai mult ca să ne împrietenim cu locația, spațiile. 

Ce te ajută pe tine în înțelegerea unui personaj?

Să-i găsesc sensibilitățile. Cred că actoria se întâmplă prin empatie – eu nu am o tehnică de joc, de asta nici nu mi-a fost atât de rău că nu mi s-a predat nicio tehnică (râde). Dar da, cred că empatia e importantă; de exemplu, dacă văd un agresor pe stradă, nu am cum să empatizez cu el, însă dacă îl văd și într-o altă situație, mă pot lega de lucruri. Iar atunci când scenariul nu-mi oferă astfel de detalii, le inventez eu (râde). La personajele secundare e mult mai greu, în special în teatru – un rol principal e scris cap-coadă. 

Cred că actoria se întâmplă prin empatie.

Mammalia este primul tău film produs după pandemie. A schimbat pandemia modul tău de lucru ca actor?

Înainte de pandemie eram într-un burn-out. La premiera spectacolului UFO (R: Bobi Pricop), aveam un monolog destul de lung, de vreo 7 minute și simțeam că îmi vine să vomit – era deja o problemă fizică, nu mai puteam, eram foarte obosit. În pandemie mi-am găsit un ritm și am devenit mai atent cu mine. 

Personajul tău se află într-o relație disfuncțională, de care se atârnă obsesiv, duce o viață banală și deloc satisfăcătoare, care îl chinuie – 

O situație destul de întâlnită, aș zice (râde).

Până în momentul în care descoperă comunitatea bizară din care face parte soția sa. Ce se schimbă pentru Camil odată ce ajunge aici?

În primul rând percepția lui. Se deschide față de necunoscut, ajunge să înțeleagă mai bine persoana de lângă el, pe soția lui. 

Ce-ți mai aduci aminte de la filmare, ai povești bizare demne de povestit?

Foarte multe. Aveam o secvență în care eram la șefa mea acasă, iar pe blatul de la bucătărie era colivia papagalului. Nu aveam replici, trebuia doar să fiu în cadru. M-am dus destul de aproape de colivia papagalului, care, nu știu cum, a reușit să deschidă singur colivia și să zboare fix pe deasupra capului meu. A fost o imagine suprarealistă, care din păcate nu a rămas în film.  

Lucrând și cu marii regizori ai Noului Val, dar și cu cei mai tineri, care par să producă o schimbare, cum ai defini noua generație? Ce păstrează de la generația din urmă și ce aduc nou?

Cei tineri au preluat destul de multe lucruri de la generația mai în vârstă, dar cred că are legătură cu faptul că i-au avut ca profesori. Cristi Puiu i-a fost profesor lui Seb la un moment dat, iar Ana Lungu i-a fost asistentă la unul din primele filme. Însă ce au reușit să facă este să transforme lecțiile, sa le personalizeze. Ana Lungu pornește de la  situații reale din viața actorilor, pe care le ficționalizează. Iar Seb aduce ceva nou începând de la stilistica atât de personală. 

Tu ai limite ca artist?

Ca artist, nu. Însă ca om simt că înaintez în vârstă și am început să am limite. 

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.